ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2012/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 382/PI/2004, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul B.E. împotriva pârâților Ministrul Administrației și Internelor, Ministerul Administrației și Internelor și Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, pentru anularea Ordinului nr. S.II/2162 din 9 februarie 2004. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că ordinul în litigiu este legal vis-a-vis de gravitatea abaterii disciplinare comise de reclamant, care, de altfel, a mai fost sancționat și anterior pentru săvârșirea unor fapte în anii 2001 și 2003, fapte cu caracter de abateri disciplinare.

Referitor la excepțiile invocate de pârât, instanța de fond a apreciat că reclamantul a urmat procedura prealabilă prevăzută de dispozițiile Legii nr. 29/1990, iar Inspectoratul General al Poliției de Frontieră are calitate procesuală pasivă, întrucât reclamantul este angajat al Poliției de Frontieră Nădlac. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs, B.E., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât prima instanță a pronunțat-o cu încălcarea dispozițiilor art. 304 1 și art. 304 pct. 7 C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile Legii nr. 360/2002. S-a apreciat, de asemenea, că sentința atacată este nemotivată, fiindcă instanța de fond doar într-o singură frază a stabilit că ordinul atacat este legal, fără să aibă în vedere actele depuse și dispozițiile Legii nr. 360/2002.

Ca motiv de recurs a fost invocat și faptul că instanța de fond nu putea verifica încadrarea în drept a sancțiunii aplicate și a abaterii disciplinare săvârșite, pentru că emitentul actului administrativ în litigiu nu a indicat la ce articol din lege se poate încadra abaterea disciplinară imputată, conform dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului. De asemenea, instanța de fond a omis să analizeze decizia Ministerului Administrației și Internelor nr. 90440/2004, prin care s-a respins contestația recurentului împotriva ordinului de destituire, decizie care, de altfel, nu este semnată de ministrul Administrației și Internelor, ci de către un direct adjunct. Recursul este întemeiat și va fi admis.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține că în speță, față de motivele de recurs invocate și enumerate în cuprinsul acestei decizii, se impune ca instanța de fond să solicite depunerea la dosar a ordinului dedus judecății, în original, având în vedere faptul că s-a invocat nulitatea acestuia și a deciziei prin care s-a menținut valabilitatea acestui act administrativ, pe motiv că a fost semnat de o altă persoană, decât ministrul, fapt care ar conduce la sancțiunea prevăzută de încălcarea dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002. Față de aceste considerente, se impune completarea probatoriului pe aspectul nulității actelor administrative mai sus invocate și abia după lămurirea de către prima instanță, a acestei excepții, se poate discuta pe fondul pricinii în raport cu ansamblul probator administrat.

Așa fiind, Înalta Curte de Casați și Justiție va admite recursul declarat de B.E. și va casa sentința atacată, cu trimitere, spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru considerentele mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.E. împotriva sentinței civile nr. 382/P din 15 septembrie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2005.