ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3470/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 13 martie 2003 numiții V.A.I. și B.A.M.A. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2 din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă. În motivarea contestației, care nu cuprinde indicarea temeiului ei de drept, s-a arătat că prin decizia menționată le-a fost respins recursul împotriva deciziei civile nr. 474 din 3 octombrie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Recursul s-a dezbătut la 6 decembrie 2002 iar instanța a amânat în repetate rânduri pronunțarea, până la data de 13 ianuarie 2003. În această perioadă de amânare a pronunțării a fost publicată în Monitorul Oficial din 18 decembrie 2002 O.U.G.

nr. 184 din 12 decembrie 2002, care a modificat art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 într-o manieră defavorabilă recurenților, stabilind că așezămintele social-culturale (inclusiv muzeele, cum este cazul în speță) nu se mai restituie în natură foștilor proprietari, indiferent de titlul cu care au fost preluate. În aceste condiții, se arată în contestație, instanța trebuia să repună cauza pe rol și să pună în discuția părților aceste noi reglementări, pe care contestatorii le consideră neconstituționale. La data de 7 mai 2003 contestatorii și-au precizat cererea, înțelegând să invoce prevederile art. 318 teza a 2-a C. proc. civ., arătând că, în privința problemei calității procesuale pasive și a valabilității titlului statului, în decizie nu sunt analizate efectele mai multor acte normative, cum sunt: HCM nr. 1528/1959, Legea nr. 422/2001, H.G.

nr. 20/1996, Decretul nr. 92/1950 și Legea nr. 213/1998. Prin întâmpinare, intimatul “Muzeul civilizației Gumelnița” din Oltenița a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată. Precizându-și din nou cererea, contestatorii au formulat excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 184/2002, raportate la prevederile art. 41 din Constituție. În consecință, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 a fost sesizată Curtea Constituțională, care prin decizia nr. 491 din 11 noiembrie 2004 a respins excepția ca inadmisibilă. A fost atașat dosarul cauzei în toate fazele sale procesuale, din examinarea căruia, în contextul susținerilor contestatorilor, Înalta Curte reține că prezenta cerere nu poate fi primită.

În privința temeiului inițial al contestației, modificarea legislației în perioada de amânare a pronunțării, acesta nu se regăsește printre cele patru motive expres și limitativ prevăzute de art. 317 și art. 318 C. proc. civ. ca temei al unei astfel de căi extraordinare de atac. Referitor la pretinsele omisiuni ale instanței de recurs de a cerceta incidența în cauză a unor acte normative se rețin următoarele: Potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ. în forma dată prin O.U.G. nr. 59/2001, „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație... când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

Or, din examinarea Deciziei nr. 2 din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție rezultă că au fost examinate pe larg toate cele 4 motive de recurs, cu referire la actele normative incidente. Textul menționat face o distincție clară între motive de modificare sau de casare, pe de o parte, și argumente ori susțineri, pe de altă parte, fiind unanim admis că argumentația instanței trebuie să răspundă tuturor motivelor de recurs, chiar dacă nu absolut toate susținerile sunt combătute una câte una. Așa fiind, contestația în anulare formulată urmează a fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge contestația în anulare formulată de V.A.I. și B.A.M.A. împotriva Deciziei nr. 2 din 13 ianuarie 2003 a Curții Supreme de Justiție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2005.