ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3422/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3422/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Deliberând asupra recursurilor de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria sectorului 1 București la data de 23 martie 1998 sub nr. 5475,

reclamantul P.S. a chemat în judecată CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI

BUCUREȘTI și SC R. SA București solicitând ca, prin hotărârea pe care o va

pronunța, instanța să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 5 cu dependințe și anexe

gospodărești, pivniță, camere de serviciu și terenul aferent, situate în

București. Reclamantul a mai solicitat să se dispună de către instanță efectuarea

modificărilor corespunzătoare în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni cu

privire la dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate.

La data de 5 iunie 1998, P.A. și R.I.

au formulat o cerere de intervenție în interes propriu și au solicitat

respingerea acțiunii reclamantului, invocând faptul că au cumpărat apartamentul

nr. 3, revendicat de reclamant, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Judecătoria sectorului 1 București,

prin sentința civilă nr. 10322 din 24 iunie 19999, și-a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de

dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că

valoarea apartamentelor revendicate depășește 150 milioane lei.

Apelul declarat de intervenienți

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nemotivat prin decizia civilă nr. 2630

din 22 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, hotărârea

tribunalului rămânând irevocabilă în urma constatării nulității recursului

declarat de intervenienți, prin decizia civilă nr. 1218 din 31 martie 2000 a

Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Instanța investită cu soluționarea

cauzei prin declinarea competenței a fost Tribunalul București, secția a IV a civilă,

unde pricina a fost înregistrată sub nr.c1260/2001.

La data de 22 noiembrie 2001, reclamantul

și-a precizat în fața acestei instanțe obiectul acțiunii, solicitând să se

constate că apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 5 cu dependințe și anexe

gospodărești, pivniță, camere de serviciu și terenul aferent, situate în

București au fost preluate fără titlu valabil (filele 24–25 din dosarul nr. 1260/2001

al Tribunalului București, secția a IV a civilă).

Tribunalul București, secția a IV a civilă,

prin sentința civilă nr. 184 din 15 februarie 2002, a respins ca nefondată

acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu CONSILIUL GENERAL AL

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București și a admis cererea de intervenție

formulată de P.A. și R.I.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că în cauză s-a făcut dovada proprietății autoarei

reclamantului, I.V. asupra apartamentelor revendicate și a faptului că imobilul

în care se află situate aceste apartamente a trecut în proprietatea statului în

baza Decretului nr. 92/1950, autoarea reclamantului figurând înscrisă în anexa

la decret, la poziția 3812, cu 14 apartamente. A mai reținut instanța că

reclamantul nu a făcut nici o dovadă în sensul că autoarea sa făcea parte din

categoria persoanelor exceptate de la naționalizare prin art. II din Decretul

nr. 92/1950 și că, față de numărul mare de apartamente ce intrau în componența

imobilului litigios, se poate deduce intenția fostei proprietare de a le folosi

în scopul închirierii, situație în raport de care s-a apreciat că preluarea

bunului s-a făcut cu titlu valabil de către stat. Apărarea reclamantului în

sensul că prin hotărâre definitivă și irevocabilă s-a constatat că imobilul

litigios a fost preluat de stat fără titlu nu a fost primită de tribunal, având

în vedere că prin acțiunile anterioare promovate de reclamant s-au revendicat

alte spații din imobil, respectiv cele de la etajul 5 și de la parter.

Împotriva hotărârii pronunțate de

instanța de fond a declarat apel reclamantul, susținând că în mod greșit s-a apreciat

că statul are un titlu valabil asupra imobilul revendicat.

Reclamantul a arătat că prin

moșteniri succesive a devenit unicul succesor în drepturi al proprietarei

inițiale, I.V. și că această situație de fapt a fost corect constatată de

instanța de fond dar că s-a reținut eronat componența imobilului, acesta

nefiind alcătuit din 14 apartamente ci din 8 , la data naționalizării autoarea

sa deținând numai 5 apartamente, dintre care unul în care locuia, respectiv

apartamentul nr. 1, neputându-se concluziona că această împrejurare ar

semnifica intenția proprietarei de a închiria o parte din apartamente și,

implicit, valabilitatea titlului statului. A mai susținut reclamantul că

imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, în mod

abuziv, prin vicierea consimțământului, prin violență fizică și morală, cu atât

mai mult cu cât proprietara făcea parte din categoriile de persoane exceptate

de la naționalizare și că, reținând valabilitatea titlului statului în aceste

condiții, prin sentința pronunțată, instanța de fond a încălcat art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale la care România a aderat în anul 1950.

Curtea de Apel București, secția a

IV a civilă, prin decizia nr. 152 din 1 aprilie 2003, a admis apelul declarat

de reclamant în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI

BUCUREȘTI și SC R. SA București și intervenienții P.A. și R.I. împotriva

sentinței civile nr. 184 din 15 februarie 2002 a Tribunalului București, secția

a IV a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților CONSILIUL GENERAL AL

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București în ce privește capătul de cerere referitor

la revendicarea apartamentelor nr. 1 și nr. 3 din imobilul în litigiu și a

respins cererea de revendicare a apartamentelor nr. 1 și nr. 3 pentru lipsa

calității procesuale pasive a pârâților. A admis în parte acțiunea, astfel cum

a fost precizată. A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra

apartamentelor în litigiu nr. 1, nr. 3 și nr. 5. A obligat pârâții CONSILIUL

GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București să lase reclamantului

în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în

București, împreună cu terenul aferent acestuia. A respins ca neîntemeiat

capătul de cerere referitor la înregistrările în cartea funciară privind

imobilul litigios. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la

cererea de intervenție.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că autoarea

reclamantului făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare și că numărul

apartamentelor ce au fost naționalizate pe numele acesteia nu are semnificația,

ca atare, a faptului că erau deținute pentru a fi exploatate și a se

concluziona astfel că statul le-a preluat în mod valabil în proprietatea sa. Instanța

de apel a respins cererea de revendicare a apartamentelor nr. 1 și nr. 3

motivând că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor

împotriva posesorului neproprietar, ceea ce înseamnă că numai posesorul

neproprietar își legitimează calitatea procesuală pasivă într-un litigiu de

revendicare iar în speță, pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

și SC R. SA București , chemați în judecată ca reprezentanți ai statului, nu mai

au în posesie apartamentele nr. 1 și nr. 3, pe care le-au înstrăinat conform Legii

nr. 112/1995, fapt pentru care nu mai au calitate procesuală pasivă cu privire

la cererea de revendicare a apartamentelor vândute. Referitor la apartamentul

nr. 5 instanța de apel a reținut că acesta se află încă în posesia statului,

fiind închiriat unei persoane fizice, situație confirmată prin adresa nr. 1644

din 15 martie 2003 a SC R. SA și, pentru că reclamantul și-a dovedit dreptul de

proprietate asupra acestui apartament, în calitate de unic moștenitor al

proprietarei inițiale , probând totodată nevalabilitatea titlului cu care

statul a preluat bunul, acesta este îndreptățit la restituirea lui, în deplină

proprietate și posesie. Referitor la capătul de cerere prin care reclamantul a

solicitat efectuarea modificărilor corespunzătoare la Serviciul de publicitate

imobiliară cu privire la dreptul de proprietate, instanța de apel a apreciat că

nu poate fi primit întrucât publicitatea dreptului de proprietate este o

operațiune administrativă care, potrivit dispozițiilor Legii cadastrului și

publicității imobiliare nr. 7/1996, se poate efectua pe baza cererii părții

interesate, după recunoașterea dreptului real imobiliar.

Împotriva acestei din urmă decizii

au declarat recurs reclamantul P.S. și de pârâtul CONSILIUL GENERAL AL

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Reclamantul P.S. a susținut, în

esență, în dezvoltarea motivelor de recurs, că deși instanța de apel a reținut

că preluarea apartamentelor revendicate s-a făcut cu nerespectarea

dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în mod nelegal a fost respins capătul de

cerere prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 și 3

pe considerentul că pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R.

SA București nu au calitate procesuală pasivă în cauză întrucât apartamentele au

fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. A susținut că, potrivit literaturii

de specialitate, poate avea calitatea de pârât numai persoana despre care se

afirmă că a încălcat dreptul reclamantului or, în speță, aceștia sunt CGMB și

SC R. SA. Reclamantul a mai arătat că înstrăinarea apartamentelor de către acești

pârâți s-a făcut cu rea credință și prin fraudă la lege, încălcându-se dispozițiile

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (3) din normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 deoarece imobilele preluate fără

titlu nu intrau sub incidența Legii nr. 112/1995 și deci nu puteau fi vândute. În

susținerea afirmațiilor potrivit cărora instanța de apel trebuia să-i restituie

în natură și apartamentele nr. 1 și nr. 3 din București, s-au mai invocat de

către reclamant și dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 9 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, pct. 2.9 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001,

dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 41 și art. 20 din

Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pârâtul CONSILIUL GENERAL AL

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a susținut că soluția instanței de apel privind titlul

statului în sensul că nu este valabil este greșită întrucât reclamantul nu a

făcut nici o dovadă că autoarea sa făcea parte din categoria persoanelor

exceptate de la naționalizare și, chiar dacă s-ar fi făcut această dovadă, așa

cum rezultă din dosarul cauzei, pe numele autoarei reclamantului au fost

naționalizate 14 apartamente. Pârâtul a mai susținut că aprecierile instanței

în sensul că Decretul nr. 92/1950 ar contraveni dispozițiilor Constituției din

1948 sunt eronate întrucât acestea prevedeau că dreptul de proprietate este

ocrotit de lege iar dispozițiile constituționale făceau trimitere la legile

ordinare existente în vigoare la acea vreme și că statul, la data înstrăinării

apartamentelor avea un titlu de proprietate valabil, în sensul art. 645 C. civ.,

o lege nouă putând modifica sau suprima regimul juridic al dreptului anterior dar

nu poate desființa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul

respectiv.

Recursurile sunt nefondate pentru

considerentele care succed.

În

ce

privește critica recurentului-reclamant privind admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a

CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI

BUCUREȘTI

, este adevărat că, în discuție fiind

valabilitatea titlului statului pentru imobilele preluate, de principiu și sub

acest aspect,

CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI are nu numai calitatea

procesuală ci și capacitatea procesuală, dreptul și interesul, întrunind, în

temeiul

dispozițiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr.

213/1998 și ale Legii administrației publice locale,

toate condițiile pentru

a avea calitatea de parte într-un proces civil de natura celui ce face obiectul

prezentei cauze.

Numai că, în speță,

excepția menționată a fost admisă nu în legătură cu această chestiune, ci

pentru faptul că la data formulării acțiunii în revendicare, C.G.M.B. și SC R. SA

nu mai dețineau apartamentele nr. 1 și nr. 3 în litigiu, rezultând cu evidență

că, față de prevederile art. 480 C. civ., instanța de apel nu putea decât să

constate, sub acest aspect, lipsa calității procesuale pasive a acestora.

Aceasta întrucât a

cțiunea de revendicare este o acțiune reală, prin care

proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun

de la posesorul neproprietar. Altfel spus, prin acțiunea în revendicare, o

persoană cere să i se recunoască în justiție dreptul de proprietate asupra unui

lucru de care a fost deposedată. Este o acțiune petitorie, ce tinde să

stabilească direct existența dreptului de proprietate prin care se urmărește

predarea posesiunii unui lucru iar din această particularitate rezultă că

acțiunea în revendicare

se îndreaptă împotriva celui care deține

materialmente lucrul revendicat.

Așa cum se constată din expunerea

rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul a formulat la data de 23 martie

1998 o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun împotriva CONSILIULUI

GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și a SC R. SA București, solicitând obligarea

pârâților la a-i restitui în natură, în deplină proprietate și liniștită

posesie apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 5 din București.

La data de 5 iunie 1998, P.A. și R.I.

au formulat o cerere de intervenție în interes propriu, invocând faptul că apartamentul

nr. 3 a fost cumpărat de ei în temeiul Legii nr. 112/1995 la 28 iulie 1997 și,

ca urmare, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București nu

mai exercită nici posesia, nici vreun alt drept asupra acestui apartament. În

susținerea cererii s-au depus contractul de vânzare-cumpărare nr. 982/112 din 28

iulie 1997 transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 12665/1997

și procesul verbal de predare-primire al locuinței (filele 25-26 din dosarul nr.

5475/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București).

Deși la termenul din 11 iunie 1998,

când cauza se afla pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București (dosar nr. 5475/1998)

reclamantul a luat cunoștință de această împrejurare, nu a înțeles să cheme în

judecată nici pe cumpărătorii P.A. și R.I. și nici pe N.G. și N.M.,

cumpărătorii apartamentului nr. 1, care figurau în evidențele Administrației

Financiare a sectorului 1 cu o valoare de impunere a apartamentului de 485.674.658

lei (fila 58 din dosarul nr. 5475/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București).

În considerarea celor ce

preced, în mod legal instanța de apel, a statuat că, referitor la apartamentele

nr. 1 și nr. 3 din sector 1, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R.

SA București nu își justifică legitimarea procesuală pasivă, câtă vreme aceștia

nu mai dețin posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de

efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei

puteri de fapt, cu intenția și voința celui care posedă, de a exercita

stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate

de titular al unui alt drept real.

Tocmai de aceea, prin

hotărârea atacată s-a admis acțiunea reclamantului numai pentru apartamentul

care nu a fost înstrăinat, constatându-se că titlul statului nu este valabil, pentru

considerentele acolo arătate, neexistând nici o contradicție între acestea și

faptul că acțiunea a fost respinsă cu privire la apartamentul înstrăinat

intervenienților și cel înstrăinat lui N.G. și N.M.

Este de reținut totodată,

că susținerile invocate în recurs de către reclamant în sensul că înstrăinarea

apartamentelor de către pârâții C.G.M.B și SC R. SA s-a făcut cu rea credință

și prin fraudă la lege, nu au relevanță în cauză întrucât instanța nu a fost

investită legal cu o cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nefăcând obiectul

cercetării judecătorești iar cadrul procesual nu se poate extinde în acest sens,

în recurs, prin analiza chestiunilor invocate în legătură cu nevalabilitatea

contractelor amintite.

Referitor la criticile

invocate de recurentul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI se

constată, de asemenea, că sunt nefondate.

Chiar dacă pe numele lui

I.V. au fost naționalizate 14 apartamente, printre care și apartamentele ce fac

obiectul prezentului litigiu, acest fapt nu determină, implicit încadrarea autoarei

reclamantului în categoria exploatatorilor de locuințe, supuși naționalizării,

conform art. I din Decretul nr. 92/1950, în lipsa altor dovezi, doar numărul

apartamentelor, prin el însuși, neputând proba și reprezenta o premisă pentru a

concluziona că acestea erau folosite în scopul închirierii și deci al

exploatării.

Așa fiind, în mod legal,

instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a

constatat că preluarea de către stat a apartamentelor în litigiu s-a făcut cu

nerespectarea chiar a dispozițiilor actului normativ prin care au fost

preluate, respectiv cu încălcarea art. I pct. 1-5 și ale art. II ale Decretului

nr. 92/1950, în speță probându-se, cu înscrisul depus la fila 17 din dosarul

nr. 1562/2002 al Curții de Apel București, secția a IV a civilă, necombătut de

alte înscrisuri care să dovedească contrariul, că I.V. făcea parte din

categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării.

Din perspectiva considerentelor

arătate, critica formulată de intimații intervenienți referitoare la lipsa capacității

procesuale a CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI se verifică a fi

nefondată cum nefondată este și susținerea că în raportul juridic dedus

judecății în anul 1998 ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, intrată

în vigoare la 14 februarie 2001 și nu dispozițiile dreptului comun pe care

reclamantul a înțeles să le invoce atunci când și-a întemeiat acțiunea, în

drept.

Având în vedere temeiurile mai

înainte menționate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile declarate de

reclamantul P.S. și de pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI

împotriva deciziei civile nr. 152 din 1 aprilie 2003 a Curții de Apel București,

secția a IV a civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică

astăzi, 26 aprilie 2005.