ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3422/2005

Deliberând asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București la data de 23 martie 1998 sub nr. 5475, reclamantul P.S. a chemat în judecată CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București solicitând ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, instanța să-i oblige pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 5 cu dependințe și anexe gospodărești, pivniță, camere de serviciu și terenul aferent, situate în București. Reclamantul a mai solicitat să se dispună de către instanță efectuarea modificărilor corespunzătoare în Registrul de transcripțiuni și inscripțiuni cu privire la dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate.

La data de 5 iunie 1998, P.A. și R.I. au formulat o cerere de intervenție în interes propriu și au solicitat respingerea acțiunii reclamantului, invocând faptul că au cumpărat apartamentul nr. 3, revendicat de reclamant, în temeiul Legii nr. 112/1995. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 10322 din 24 iunie 19999, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 1 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reținând că valoarea apartamentelor revendicate depășește 150 milioane lei. Apelul declarat de intervenienți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nemotivat prin decizia civilă nr. 2630 din 22 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, hotărârea tribunalului rămânând irevocabilă în urma constatării nulității recursului declarat de intervenienți, prin decizia civilă nr. 1218 din 31 martie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă.

Instanța investită cu soluționarea cauzei prin declinarea competenței a fost Tribunalul București, secția a IV a civilă, unde pricina a fost înregistrată sub nr.c1260/2001. La data de 22 noiembrie 2001, reclamantul și-a precizat în fața acestei instanțe obiectul acțiunii, solicitând să se constate că apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 5 cu dependințe și anexe gospodărești, pivniță, camere de serviciu și terenul aferent, situate în București au fost preluate fără titlu valabil (filele 24–25 din dosarul nr. 1260/2001 al Tribunalului București, secția a IV a civilă). Tribunalul București, secția a IV a civilă, prin sentința civilă nr. 184 din 15 februarie 2002, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București și a admis cererea de intervenție formulată de P.A.

și R.I. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cauză s-a făcut dovada proprietății autoarei reclamantului, I.V. asupra apartamentelor revendicate și a faptului că imobilul în care se află situate aceste apartamente a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, autoarea reclamantului figurând înscrisă în anexa la decret, la poziția 3812, cu 14 apartamente. A mai reținut instanța că reclamantul nu a făcut nici o dovadă în sensul că autoarea sa făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950 și că, față de numărul mare de apartamente ce intrau în componența imobilului litigios, se poate deduce intenția fostei proprietare de a le folosi în scopul închirierii, situație în raport de care s-a apreciat că preluarea bunului s-a făcut cu titlu valabil de către stat.

Apărarea reclamantului în sensul că prin hotărâre definitivă și irevocabilă s-a constatat că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu nu a fost primită de tribunal, având în vedere că prin acțiunile anterioare promovate de reclamant s-au revendicat alte spații din imobil, respectiv cele de la etajul 5 și de la parter. Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a declarat apel reclamantul, susținând că în mod greșit s-a apreciat că statul are un titlu valabil asupra imobilul revendicat. Reclamantul a arătat că prin moșteniri succesive a devenit unicul succesor în drepturi al proprietarei inițiale, I.V.

și că această situație de fapt a fost corect constatată de instanța de fond dar că s-a reținut eronat componența imobilului, acesta nefiind alcătuit din 14 apartamente ci din 8 , la data naționalizării autoarea sa deținând numai 5 apartamente, dintre care unul în care locuia, respectiv apartamentul nr. 1, neputându-se concluziona că această împrejurare ar semnifica intenția proprietarei de a închiria o parte din apartamente și, implicit, valabilitatea titlului statului.

A mai susținut reclamantul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, în mod abuziv, prin vicierea consimțământului, prin violență fizică și morală, cu atât mai mult cu cât proprietara făcea parte din categoriile de persoane exceptate de la naționalizare și că, reținând valabilitatea titlului statului în aceste condiții, prin sentința pronunțată, instanța de fond a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale la care România a aderat în anul 1950. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr. 152 din 1 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București și intervenienții P.A.

și R.I. împotriva sentinței civile nr. 184 din 15 februarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București în ce privește capătul de cerere referitor la revendicarea apartamentelor nr. 1 și nr. 3 din imobilul în litigiu și a respins cererea de revendicare a apartamentelor nr. 1 și nr. 3 pentru lipsa calității procesuale pasive a pârâților. A admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată. A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentelor în litigiu nr. 1, nr. 3 și nr. 5. A obligat pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 5 situat în București, împreună cu terenul aferent acestuia.

A respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la înregistrările în cartea funciară privind imobilul litigios. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la cererea de intervenție. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că autoarea reclamantului făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare și că numărul apartamentelor ce au fost naționalizate pe numele acesteia nu are semnificația, ca atare, a faptului că erau deținute pentru a fi exploatate și a se concluziona astfel că statul le-a preluat în mod valabil în proprietatea sa.

Instanța de apel a respins cererea de revendicare a apartamentelor nr. 1 și nr. 3 motivând că acțiunea în revendicare este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, ceea ce înseamnă că numai posesorul neproprietar își legitimează calitatea procesuală pasivă într-un litigiu de revendicare iar în speță, pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București , chemați în judecată ca reprezentanți ai statului, nu mai au în posesie apartamentele nr. 1 și nr. 3, pe care le-au înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, fapt pentru care nu mai au calitate procesuală pasivă cu privire la cererea de revendicare a apartamentelor vândute.

Referitor la apartamentul nr. 5 instanța de apel a reținut că acesta se află încă în posesia statului, fiind închiriat unei persoane fizice, situație confirmată prin adresa nr. 1644 din 15 martie 2003 a SC R. SA și, pentru că reclamantul și-a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui apartament, în calitate de unic moștenitor al proprietarei inițiale , probând totodată nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat bunul, acesta este îndreptățit la restituirea lui, în deplină proprietate și posesie.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat efectuarea modificărilor corespunzătoare la Serviciul de publicitate imobiliară cu privire la dreptul de proprietate, instanța de apel a apreciat că nu poate fi primit întrucât publicitatea dreptului de proprietate este o operațiune administrativă care, potrivit dispozițiilor Legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996, se poate efectua pe baza cererii părții interesate, după recunoașterea dreptului real imobiliar. Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantul P.S. și de pârâtul CONSILIUL GENERAL AL

MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.

Reclamantul P.S. a susținut, în esență, în dezvoltarea motivelor de recurs, că deși instanța de apel a reținut că preluarea apartamentelor revendicate s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950, în mod nelegal a fost respins capătul de cerere prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 și 3 pe considerentul că pârâții CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București nu au calitate procesuală pasivă în cauză întrucât apartamentele au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. A susținut că, potrivit literaturii de specialitate, poate avea calitatea de pârât numai persoana despre care se afirmă că a încălcat dreptul reclamantului or, în speță, aceștia sunt CGMB și SC R. SA.

Reclamantul a mai arătat că înstrăinarea apartamentelor de către acești pârâți s-a făcut cu rea credință și prin fraudă la lege, încălcându-se dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (3) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 deoarece imobilele preluate fără titlu nu intrau sub incidența Legii nr. 112/1995 și deci nu puteau fi vândute. În susținerea afirmațiilor potrivit cărora instanța de apel trebuia să-i restituie în natură și apartamentele nr. 1 și nr. 3 din București, s-au mai invocat de către reclamant și dispozițiile art. 2 alin. (2), art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pct. 2.9 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 41 și art. 20 din Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI a susținut că soluția instanței de apel privind titlul statului în sensul că nu este valabil este greșită întrucât reclamantul nu a făcut nici o dovadă că autoarea sa făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare și, chiar dacă s-ar fi făcut această dovadă, așa cum rezultă din dosarul cauzei, pe numele autoarei reclamantului au fost naționalizate 14 apartamente.

Pârâtul a mai susținut că aprecierile instanței în sensul că Decretul nr. 92/1950 ar contraveni dispozițiilor Constituției din 1948 sunt eronate întrucât acestea prevedeau că dreptul de proprietate este ocrotit de lege iar dispozițiile constituționale făceau trimitere la legile ordinare existente în vigoare la acea vreme și că statul, la data înstrăinării apartamentelor avea un titlu de proprietate valabil, în sensul art. 645 C. civ., o lege nouă putând modifica sau suprima regimul juridic al dreptului anterior dar nu poate desființa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv. Recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed. În ce privește critica recurentului-reclamant privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a

CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI

BUCUREȘTI , este adevărat că, în discuție fiind valabilitatea titlului statului pentru imobilele preluate, de principiu și sub acest aspect, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI are nu numai calitatea procesuală ci și capacitatea procesuală, dreptul și interesul, întrunind, în temeiul dispozițiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 și ale Legii administrației publice locale, toate condițiile pentru a avea calitatea de parte într-un proces civil de natura celui ce face obiectul prezentei cauze. Numai că, în speță, excepția menționată a fost admisă nu în legătură cu această chestiune, ci pentru faptul că la data formulării acțiunii în revendicare, C.G.M.B. și SC R. SA nu mai dețineau apartamentele nr. 1 și nr. 3 în litigiu, rezultând cu evidență că, față de prevederile art. 480 C. civ., instanța de apel nu putea decât să constate, sub acest aspect, lipsa calității procesuale pasive a acestora.

Aceasta întrucât a cțiunea de revendicare este o acțiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, prin acțiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiție dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acțiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existența dreptului de proprietate prin care se urmărește predarea posesiunii unui lucru iar din această particularitate rezultă că acțiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deține materialmente lucrul revendicat.

Așa cum se constată din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul a formulat la data de 23 martie 1998 o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun împotriva CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și a SC R. SA București, solicitând obligarea pârâților la a-i restitui în natură, în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele nr. 1, nr. 3 și nr. 5 din București. La data de 5 iunie 1998, P.A. și R.I. au formulat o cerere de intervenție în interes propriu, invocând faptul că apartamentul nr. 3 a fost cumpărat de ei în temeiul Legii nr. 112/1995 la 28 iulie 1997 și, ca urmare, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București nu mai exercită nici posesia, nici vreun alt drept asupra acestui apartament.

În susținerea cererii s-au depus contractul de vânzare-cumpărare nr. 982/112 din 28 iulie 1997 transcris în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni sub nr. 12665/1997 și procesul verbal de predare-primire al locuinței (filele 25-26 din dosarul nr. 5475/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București). Deși la termenul din 11 iunie 1998, când cauza se afla pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București (dosar nr. 5475/1998) reclamantul a luat cunoștință de această împrejurare, nu a înțeles să cheme în judecată nici pe cumpărătorii P.A. și R.I. și nici pe N.G. și N.M., cumpărătorii apartamentului nr. 1, care figurau în evidențele Administrației Financiare a sectorului 1 cu o valoare de impunere a apartamentului de 485.674.658 lei (fila 58 din dosarul nr. 5475/1998 al Judecătoriei sectorului 1 București).

În considerarea celor ce preced, în mod legal instanța de apel, a statuat că, referitor la apartamentele nr. 1 și nr. 3 din sector 1, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI și SC R. SA București nu își justifică legitimarea procesuală pasivă, câtă vreme aceștia nu mai dețin posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, cu intenția și voința celui care posedă, de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al unui alt drept real.

Tocmai de aceea, prin hotărârea atacată s-a admis acțiunea reclamantului numai pentru apartamentul care nu a fost înstrăinat, constatându-se că titlul statului nu este valabil, pentru considerentele acolo arătate, neexistând nici o contradicție între acestea și faptul că acțiunea a fost respinsă cu privire la apartamentul înstrăinat intervenienților și cel înstrăinat lui N.G. și N.M.

Este de reținut totodată, că susținerile invocate în recurs de către reclamant în sensul că înstrăinarea apartamentelor de către pârâții C.G.M.B și SC R. SA s-a făcut cu rea credință și prin fraudă la lege, nu au relevanță în cauză întrucât instanța nu a fost investită legal cu o cerere având ca obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nefăcând obiectul cercetării judecătorești iar cadrul procesual nu se poate extinde în acest sens, în recurs, prin analiza chestiunilor invocate în legătură cu nevalabilitatea contractelor amintite. Referitor la criticile invocate de recurentul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI se constată, de asemenea, că sunt nefondate.

Chiar dacă pe numele lui I.V. au fost naționalizate 14 apartamente, printre care și apartamentele ce fac obiectul prezentului litigiu, acest fapt nu determină, implicit încadrarea autoarei reclamantului în categoria exploatatorilor de locuințe, supuși naționalizării, conform art. I din Decretul nr. 92/1950, în lipsa altor dovezi, doar numărul apartamentelor, prin el însuși, neputând proba și reprezenta o premisă pentru a concluziona că acestea erau folosite în scopul închirierii și deci al exploatării.

Așa fiind, în mod legal, instanța de apel, în aplicarea dispozițiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a constatat că preluarea de către stat a apartamentelor în litigiu s-a făcut cu nerespectarea chiar a dispozițiilor actului normativ prin care au fost preluate, respectiv cu încălcarea art. I pct. 1-5 și ale art. II ale Decretului nr. 92/1950, în speță probându-se, cu înscrisul depus la fila 17 din dosarul nr. 1562/2002 al Curții de Apel București, secția a IV a civilă, necombătut de alte înscrisuri care să dovedească contrariul, că I.V. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la măsura naționalizării.

Din perspectiva considerentelor arătate, critica formulată de intimații intervenienți referitoare la lipsa capacității procesuale a CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI se verifică a fi nefondată cum nefondată este și susținerea că în raportul juridic dedus judecății în anul 1998 ar fi incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001 și nu dispozițiile dreptului comun pe care reclamantul a înțeles să le invoce atunci când și-a întemeiat acțiunea, în drept. Având în vedere temeiurile mai înainte menționate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de reclamantul P.S. și de pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 152 din 1 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 aprilie 2005.