ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6792/2004

Asupra recursului de față; Din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 572 din 9 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, inculpatul D.M., a fost condamnat la un an închisoare în baza art. 26 C. pen., raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., art. 74, art. 76 C. pen. și art. 80 C. pen. Prin aceeași sentință, față de minorii inculpați N.I.C. și B.E.S., în baza art. 104 C. pen., s-a luat măsura educativă a internării într-un centru de reeducare pe durata prevăzută de art. 106 C. pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în seara zilei de 15 septembrie 2003, ora 0,30, inculpații minori N.I.C.

și B.E.S. împreună cu inculpatul major D.M. au mers la un magazin situat pe Calea Domnească din Târgoviște, unde s-au întâlnit cu partea vătămată M.I., acesta fiind însoțit de prietenul său C.G. Toți se cunoșteau întrucât locuiau în același cartier. La un moment dat inculpatul N.I.C. s-a dus la partea vătămată M.I. l-a lovit cu palma peste urechi, după care a băgat mâna în buzunarul de la geacă și i-a luat un pachet de țigări și banii care se aflau acolo, respectiv, 425.000 lei ceilalți doi inculpați se aflau la mică distanță și priveau ceea ce se întâmplase. În continuare, inculpatul B.E.S., care avea în mână un cuțit cu buton, l-a arătat părții vătămate pentru a o determina să nu protesteze.

Partea vătămată le-a cerut să nu-i fie luați banii pe care muncise și a început să plângă, rugându-i să-i lase cel puțin o sumă de bani. Partea vătămată a primit de la inculpatul N.I.C. suma de 125.000 lei și pachetul de țigări, restul banilor fiindu-i opriți. Inculpatul N.I.C. a împărțit banii cu inculpatul D.M. și B.E.S. și au cumpărat mâncare toți trei. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar inculpatul D.M. care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei și condamnarea sa pentru tăinuire. Prin decizia penală nr. 156 din 31 martie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești s-a respins, ca nefondat, apelul acestui inculpat cu motivarea că, probele administrate în cauză au dovedit că a fost alături de cei doi inculpați minori, cunoscând intenția lor, ceea ce în drept caracterizează elementele constitutive ale tâlhăriei pentru care în mod corect a fost condamnat.

În termen legal, inculpatul D.M. a declarat recurs împotriva acestor hotărâri, susținând, în esență, următoarele: - probele administrate în cauză nu au făcut dovada unei contribuții realizate, materiale sau morale, la comiterea tâlhăriei sau a unui ajutor din partea mea de săvârșirea infracțiunii, așa încât, nu erau conturate elementele constitutive ale infracțiunii pentru care am fost condamnat, reținând că am primit suma de 100.000 lei, de la inculpatul N.I.C., cunoscând că aceasta provine din infracțiune, instanțele mă puteau condamna cel mult pentru infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. Critica formulată va fi examinată în raport de cazul de casare, prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 17 C. proc.

pen., constatându-se a fi fondată pentru cele ce urmează. Într-adevăr este stabilit fără echivoc, în raport de declarațiile inculpatului N.I.C., B.E.S., declarații ce confirmă în totul susținerile recurentului inculpat D.M. făcute atât în faza urmăririi penale cât și a judecății, că acesta din urmă se afla împreună cu inculpatul B.E.S. la câțiva metri de locul în care și-a desfășurat activitatea de tâlhărie și că nu a contribuit în nici un fel la aceasta, privind doar derularea faptei. Recurentul inculpat nu numai că nu a contribuit moral sau material la comiterea tâlhăriei, dar chiar a intervenit pentru ca partea vătămată să fie lăsată în pace atunci când acesta a început să plângă. În acest sens au declarat, atât inculpații cât și singurul martor care a perceput nemijlocit fapta.

Este adevărat că, după, comiterea faptei de tâlhărie de către inculpatul N.I.C., atât recurentul inculpat cât și inculpatul B.E.S. au fost de acord să primească câte 100.000 lei din banii sustrași prin violențe părții vătămate, cei trei susținând că, ulterior aceștia au fost restituiți inculpatului N.I.C. Ori, activitățile infracționale derulându-se potrivit probelor administrate în cauză de maniera amintită ele întrunesc în drept elementele unor infracțiuni distincte care se impun a fi constatate și sancționate astfel, respectiv, tâlhărie calificată prin activitatea comună, de cooperare a celor doi inculpați N.I.C. și B.E.S. și de tăinuire pentru inculpatul D.M., în ce privește tâlhăria comisă de cei doi.

În sensul dispozițiilor art. 22 C. pen., fapta inculpatului D.M. de a primi suma de 100.000 lei de la inculpatul N.I.C., cunoscând, în mod direct, că provine din tâlhărie, constituie infracțiunea de tăinuire și nu complicitate la tâlhărie calificată, faptă pentru care în mod greșit, instanțele au condamnat pe acest inculpat. Fiind întrunite atât în plan obiectiv cât și subiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 221 C. pen., critica și recursul declarat de recurent sunt fondate și hotărârile atacate vor fi supuse casării în ce privește greșita încadrare juridică dată faptei comisă de acest inculpat. Așa fiind, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. d) C. proc.

pen., se va admite recursul declarat de inculpat, se vor casa hotărârile în parte și procedând la rejudecarea cauzei în limitele casării se va schimba încadrarea juridică a faptei din dispozițiile art. 26 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. e), art. 74, art. 76 și art. 80 C. pen., în infracțiunea prevăzută de art. 221 C. pen., cu reținerea dispozițiilor prevăzute de art. 74 și art. 76 C. pen. În ce privește agravanta prevăzută de art. 75 lit. c) C. pen., constând în săvârșirea infracțiunii de către un infractor major împreună cu un minor, aceasta nu se mai reține în defavoarea recurentului inculpat întrucât, tăinuirea este o infracțiune distinctă de tâlhăria din care provine suma de 100.000 lei și ulterioară acesteia și câtă vreme la tăinuire nu au participat, alături de inculpatul major și inculpații minori, agravanta nu mai funcționează în raport cu fapta tăinuitorului.

Menținând însă circumstanțele judiciare atenuante în favoarea recurentului inculpat se va menține și efectul acestora, în sensul coborârii pedepsei sub limita minimă legală. În același timp, se apreciază în raport de contribuția efectivă a inculpatului la comiterea tăinuirii și de datele sale personale că, scopul pedepsei poate fi atins și fără o executare efectivă a acesteia, urmând a se dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei, potrivit art. 81 C. pen., pe termenul prevăzut de art. 86 2 C. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de inculpatul D.M., împotriva deciziei penale nr. 156 din 31 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Casează hotărârea atacată precum și sentința penală nr. 572 din 9 decembrie 2003 a Tribunalului Dâmbovița, numai cu privire la încadrarea faptelor săvârșite de inculpatul D.M. și aplicarea dispozițiilor art. 75 lit. c) C. pen. În baza art. 334 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 26, raportat la art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., art. 74, art. 76 lit. b) C. pen. și art. 80 C. pen., în infracțiunea, prevăzută de art. 221 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 74, art. 76 lit. b) și art. 80 C. pen., text în baza căruia îl condamnă pe inculpat la 2 luni închisoare.

În baza art. 81 C. pen., dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 2 ani și 2 luni prevăzut de art. 86 2 C. pen. Atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art. 86 3 C. pen. Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 15 decembrie 2004.