ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4518/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1142 din 24 noiembrie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe inculpații: B.S. la: - 7 ani închisoare, pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 211 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen.; - 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen. În baza art. 61 C. pen., s-a dispus revocarea beneficiului liberării condiționate privind restul de 176 zile rămas neexecutat din pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 988/1999 a Judecătoriei sector 3 București și contopirea acestuia cu pedeapsa aplicată în cauză.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca numitul inculpat să execute pedeapsa cea mai grea și anume 7 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen., din pedeapsa pe care acesta urmează să o execute, s-a dedus durata arestării preventive de la 11 ianuarie 2002, la zi. C.C. la: - 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută art. 211 alin. (2) lit. a), d) și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 13 C. pen.; - 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 13 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și anume 7 ani închisoare. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 350 C. proc. pen., a fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen., din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 29 ianuarie 2002, la zi. S-a luat act că părțile vătămate M.C. și B.M. nu s-au constituit părți civile în cauză. În baza art. 191 alin. (2) C. proc. pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului sumele de câte 2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în fapt, următoarele: La data de 11 ianuarie 2002, inculpații B.S.

și C.C., împreună cu învinuita M.I. se aflau în complexul comercial M. În incinta acestui magazin se aflau și lucrători de poliție din cadrul D.G.P.M.B. care le-au observat pe cele trei persoane că urmăreau cu privirea buzunarele și poșetele cumpărătorilor, fapt ce i-a determinat să-i supravegheze mai atent. În timp ce inculpații și învinuita se aflau în fața magazinului L., aflat în interiorul complexului comercial, lângă intrare, prin fața acestora a trecut partea vătămată B.M. care avea în mână 4 plase și pe umărul stâng o geantă. În aceste împrejurări inculpații s-au deplasat spre partea vătămată care trecuse de prima ușă de la ieșirea din complex. Înainte ca partea vătămată să iasă pe a doua ușă, inculpatul B.S.

i-a blocat trecerea prin interpunerea între acesta și ușă, timp în care inculpatul C.C. i-a sustras mai multe bunuri din geantă, iar învinuita M.I. supraveghea zona. În aceste condiții, inculpatul B.S. a ieșit din complex înaintea părții vătămate oprindu-se după ieșire și supraveghind-o pentru a observa dacă aceasta constată ori nu dispariția bunurilor. Inculpatul C.C. a rămas în holul dintre cele două uși privind prin geam spre exterior pentru a vedea ce se întâmplă. Întrucât partea vătămată nu a observat dispariția bunurilor și s-a oprit în partea dreaptă, după ieșirea din magazin, inculpatul C.C. s-a deplasat către locul unde se afla inculpatul B.S. În timp ce cei doi inculpați încercau să părăsească locul faptei, au fost imobilizați de subofițerul de poliție M.C.

care a strigat „Stai, poliția” și care i-a prins de piept încercând să-i rețină. În acest moment, inculpatul B.S. l-a împins pe lucrătorul de poliție reușind să-i îndepărteze mâna cu care îl ținea de piept, fapt ce l-a determinat pe acesta să-l prindă cu ambele mâini de geaca cu care era îmbrăcat pe inculpatul C.C. În aceste împrejurări inculpatul C.C. a aruncat bunurile sustrase și l-a lovit pe subofițer în zona feței, după care a reușit să scape din imobilizare, dezbrăcându-se de geacă și fugind. După ce inculpatul B.S. l-a împins pe subofițer, încercând să fugă, a fost imobilizat de sergentul major O.D. care a reușit să-i pună cătușele. În acest timp învinuita M.I., care a urmărit desfășurarea evenimentelor din spatele ușilor de acces în complex, a intervenit și l-a lovit pe O.D.

cu o plasă în cap. În cele din urmă inculpatul B.S. și învinuita M.I. au fost reținuți și conduși la sediul organelor de poliție. Bunurile sustrase au fost recuperate și restituite părții vătămate. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel inculpații B.S. și C.C. Inculpatul B.S. a criticat hotărârea primei instanțe cu privire la: - greșita condamnare pentru complicitate la infracțiunea de tâlhărie, întrucât nu a exercitat acte de violență asupra lucrătorilor de poliție solicitând a se dispune schimbarea încadrării juridice a faptei în complicitate la infracțiunea de furt calificat; - achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc.

pen., întrucât nu a exercitat acte de violență asupra lucrătorilor de poliție. Inculpatul C.C. a criticat aceeași hotărâre referitor la: - greșita condamnare pentru infracțiunea de tâlhărie, întrucât nu a exercitat acte de violență asupra părții vătămate, motiv pentru care a solicitat a se dispune achitarea ori schimbarea încadrării juridice a faptei din această infracțiune în infracțiunea de furt calificat; - achitarea, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea de ultraj, întrucât nu a lovit pe nici unul din lucrătorii de poliție. În subsidiar, printr-un motiv comun de casare, inculpații au solicitat reducerea pedepselor pe care le consideră prea severe.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia penală nr. 143/ A din 26 februarie 2004, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați B.S. și C.C. pe care i-a obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, primul la suma de 500.000 lei, iar cel de al doilea la suma de 900.000 lei din care suma de 400.000 lei reprezentând onorariu cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a se avansa din fondul Ministerului Justiției. Din pedepsele aplicate celor doi inculpați s-a dedus la zi durata arestării preventive și a fost menținută starea de arest a acestora. În motivarea acestei decizii instanța de apel a arătat că: „Examinând legalitatea și temeinicia hotărârii apelate prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu sub toate aspectele, conform art. 371 alin. (2) C. proc.

pen., Curtea reține că apelurile declarate în cauză sunt nefondate, „deoarece din întreg materialul probator administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și pe parcursul cercetării judecătorești rezultă că cei doi inculpați se fac vinovați de faptele pentru care au fost trimiși în judecată, vinovăția acestora rezultând din declarațiile părții vătămate M.C., ale martorilor oculari O.D. și I.G., declarații care se coroborează cu procesul verbal întocmit la data de 11 ianuarie 2002. S-a mai arătat că susținerile inculpaților, în sensul că nu se fac vinovați de săvârșirea faptelor nu se coroborează cu nici o altă probă de la dosar și nici nu au făcut dovezi, în sensul acestor afirmații.

S-a concluzionat că din moment ce din probele administrate rezultă că inculpații au sustras bunuri aparținând părții vătămate, și au întrebuințat acte de violență asupra lucrătorilor de poliție care și-au declinat calitatea, pentru a-și asigura scăparea, condamnarea lor atât pentru infracțiunea de tâlhărie, complicitate la această infracțiune și de ultraj este corectă și nu se impune nici achitarea și nici schimbarea încadrării juridice cum fără temei s-a solicitat. În ce privește critica privind pedepsele aplicate, s-a arătat că nu poate fi primită, deoarece acestea au fost just individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările săvârșirii acestora, atitudinea nesinceră a acestora pe parcursul procesului penal și faptul că sunt cunoscuți cu antecedente penale, ambii fiind recidiviști.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs de către inculpații B.S. și C.C., pe care au criticat-o pentru aceleași motive invocate și la judecata în apel și anume: - achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie și respectiv complicitate la această infracțiune, întrucât nu se fac vinovați de comiterea acestora, nici unul dintre ei neîntrebuințând acte de violență nici asupra părții vătămate și nici a lucrătorilor de poliție; - în cazul în care nu se va primi critica de mai sus să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor din tâlhărie și complicitate la această infracțiune în infracțiunea de furt calificat și complicitate la această infracțiune; - achitarea pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni din moment ce nu au folosit acte de violență asupra lucrătorilor de poliție, din contră aceștia s-au manifestat violent față de ei.

Recursurile declarate de inculpați sunt nefondate. Analizând actele și lucrările de la dosar se constată că situația de fapt reținută de instanțe este în concordanță cu probele de la dosar, rezultând din aceasta că inculpații se fac vinovați de faptele reținute în sarcina lor, fapte care au fost încadrate în textele de lege corespunzătoare, pentru care li s-a aplicat pedepse just individualizate. Așa cum a arătat prima instanță și confirmat și instanța de apel, vinovăția inculpaților a rezultat din probele administrate atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății și anume, procesele verbale întocmite de organele de cercetare penală, declarațiile părților vătămate, declarațiile martorilor și planșele foto la care se adaugă și declarațiile acestora care, chiar contradictorii, probează faptul că au săvârșit faptele imputate.

Poziția de negare a faptelor adoptată de inculpați nu pot constitui dovezi de nevinovăție câtă vreme acestea nu se coroborează cu mijloacele de probă, ci au rămas la nivelul de simple afirmații. Prin urmare neexistând motive care să infirme vinovăția inculpaților, condamnarea lor pentru faptele imputate este corectă și deci nu se impune achitarea lor astfel cum s-a cerut prin motivul de casare analizat. În aceeași ordine de idei, se constată că nu există temeiuri nici pentru a dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracțiunea de tâlhărie și respectiv complicitate la această infracțiune, în infracțiunea de furt calificat și complicitate la această infracțiune. Nici în ce privește tratamentul sancționator aplicat celor doi inculpați nu se constată a fi prea sever și cu atât mai puțin exagerat.

În cauză, la individualizarea pedepselor s-au avut în vedere deopotrivă circumstanțele favorabile acestora cum sunt cele referitoare la vârsta tânără pe care o au, dar și circumstanțele de natură a agrava răspunderea penală cum sunt perseverența infracțională, faptul că au statut de recidiviști și nu în ultimul rând poziția procesuală avută la început oscilantă și apoi de negare a faptelor. Aplicate în aceste condiții, pedepsele pe care cei doi inculpați urmează să le execute constituie un minim necesar pentru realizarea prevederilor art. 52 C. pen., având în vedere și faptul că acestea au fost stabilite în apropierea limitei minime a textelor de lege incriminatoare. Pentru considerentele mai sus menționate, având în vedere și faptul că analizând decizia atacată prin prisma prevederilor art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., nu se constată existența, și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații B.S. și C.C. sunt nefondate și a fi respinse ca atare în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații B.S. și C.C. împotriva deciziei penale nr. 143/ A din 26 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedepsele aplicate, timpul arestării preventive de la 11 ianuarie 2002, la 14 septembrie 2004, pentru inculpatul B.S. și de la 29 ianuarie 2002, la 14 septembrie 2004, pentru inculpatul C.C. Obligă pe recurenții inculpați la plata sumei de câte 1.600.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 septembrie 2004.