ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4518/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4518/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1142 din 24

noiembrie 2003, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat pe

inculpații:

B.S. la:

- 7 ani închisoare, pentru

complicitate la infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 26 C. pen.,

raportat la art. 211 alin. (1) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și

art. 13 C. pen.;

- 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) și (3) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) și art. 13 C. pen.

În baza art. 61 C. pen., s-a dispus

revocarea beneficiului liberării condiționate privind restul de 176 zile rămas

neexecutat din pedeapsa de un an și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința

penală nr. 988/1999 a Judecătoriei sector 3 București și contopirea acestuia cu

pedeapsa aplicată în cauză.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., a dispus ca numitul inculpat să execute pedeapsa cea mai grea

și anume 7 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen.,

din pedeapsa pe care acesta urmează să o execute, s-a dedus durata arestării

preventive de la 11 ianuarie 2002, la zi.

C.C. la:

- 7 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută art. 211 alin. (2) lit. a), d)

și e) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 13 C. pen.;

- 2 ani închisoare, pentru

săvârșirea infracțiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (2) și (3) C.

pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) și art. 13 C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și art. 34

lit. b) C. pen., a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea și

anume 7 ani închisoare.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art.

64 C. pen.

În baza art. 350 C. proc. pen., a

fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen.,

din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 29

ianuarie 2002, la zi.

S-a luat act că părțile vătămate

M.C. și B.M. nu s-au constituit părți civile în cauză.

În baza art. 191 alin. (2) C. proc.

pen., fiecare inculpat a fost obligat să plătească statului sumele de câte

2.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut în fapt, următoarele:

La data de 11 ianuarie 2002,

inculpații B.S. și C.C., împreună cu învinuita M.I. se aflau în complexul

comercial M.

În incinta acestui magazin se aflau

și lucrători de poliție din cadrul D.G.P.M.B. care le-au observat pe cele trei

persoane că urmăreau cu privirea buzunarele și poșetele cumpărătorilor, fapt ce

i-a determinat să-i supravegheze mai atent.

În timp ce inculpații și învinuita

se aflau în fața magazinului L., aflat în interiorul complexului comercial,

lângă intrare, prin fața acestora a trecut partea vătămată B.M. care avea în

mână 4 plase și pe umărul stâng o geantă.

În aceste împrejurări inculpații

s-au deplasat spre partea vătămată care trecuse de prima ușă de la ieșirea din

complex. Înainte ca partea vătămată să iasă pe a doua ușă, inculpatul B.S. i-a

blocat trecerea prin interpunerea între acesta și ușă, timp în care inculpatul

C.C. i-a sustras mai multe bunuri din geantă, iar învinuita M.I. supraveghea

zona.

În aceste condiții, inculpatul B.S.

a ieșit din complex înaintea părții vătămate oprindu-se după ieșire și

supraveghind-o pentru a observa dacă aceasta constată ori nu dispariția

bunurilor.

Inculpatul C.C. a rămas în holul

dintre cele două uși privind prin geam spre exterior pentru a vedea ce se

întâmplă. Întrucât partea vătămată nu a observat dispariția bunurilor și s-a

oprit  în partea dreaptă, după ieșirea din magazin, inculpatul C.C. s-a

deplasat către locul unde se afla inculpatul B.S.

În timp ce cei doi inculpați

încercau să părăsească locul faptei, au fost imobilizați de subofițerul  de

poliție M.C. care a strigat „Stai, poliția” și care i-a prins de piept

încercând să-i rețină. În acest moment, inculpatul B.S. l-a împins pe

lucrătorul de poliție reușind să-i îndepărteze mâna cu care îl ținea de piept,

fapt ce l-a determinat pe acesta să-l prindă cu ambele mâini de geaca cu care

era îmbrăcat pe inculpatul C.C.

În aceste împrejurări inculpatul

C.C. a aruncat bunurile sustrase și l-a lovit pe subofițer în zona feței, după

care a reușit să scape din imobilizare, dezbrăcându-se de geacă și fugind.

După ce inculpatul B.S. l-a împins

pe subofițer, încercând să fugă, a fost imobilizat de sergentul major O.D. care

a reușit să-i pună cătușele.

În acest timp învinuita M.I., care a

urmărit desfășurarea evenimentelor din spatele ușilor de acces în complex, a

intervenit și l-a lovit pe O.D. cu o plasă în cap.

În cele din urmă inculpatul B.S. și

învinuita M.I. au fost reținuți și conduși la sediul organelor de poliție.

Bunurile sustrase au fost recuperate

și restituite părții vătămate.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, au declarat apel inculpații B.S. și C.C.

Inculpatul B.S. a criticat hotărârea

primei instanțe cu privire la:

- greșita condamnare pentru

complicitate la infracțiunea de tâlhărie, întrucât nu a exercitat acte de

violență asupra lucrătorilor de poliție solicitând a se dispune schimbarea

încadrării juridice a faptei în complicitate la infracțiunea de furt calificat;

- achitarea pentru săvârșirea

infracțiunii de ultraj în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. a) C. proc. pen., întrucât nu a exercitat acte de violență asupra

lucrătorilor de poliție.

Inculpatul C.C. a criticat aceeași

hotărâre referitor la:

- greșita condamnare pentru

infracțiunea de tâlhărie, întrucât nu a exercitat acte de violență asupra

părții vătămate, motiv pentru care a solicitat a se dispune achitarea ori

schimbarea încadrării juridice a faptei din această infracțiune în infracțiunea

de furt calificat;

- achitarea, în temeiul art. 11 pct.

2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru

infracțiunea de ultraj, întrucât nu a lovit pe nici unul din lucrătorii de

poliție.

În subsidiar, printr-un motiv comun

de casare, inculpații au solicitat reducerea pedepselor pe care le consideră

prea severe.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală, prin decizia penală nr. 143/ A din 26 februarie 2004, a respins,

ca nefondate, apelurile declarate de inculpați B.S. și C.C. pe care i-a obligat

la plata cheltuielilor judiciare către stat, primul la suma de 500.000 lei, iar

cel de al doilea la suma de 900.000 lei din care suma de 400.000 lei reprezentând

onorariu cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează a se avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Din pedepsele aplicate celor doi

inculpați s-a dedus la zi durata arestării preventive și a fost menținută

starea de arest a acestora.

În motivarea acestei decizii

instanța de apel a arătat că:

„Examinând legalitatea și temeinicia

hotărârii apelate prin prisma motivelor invocate, dar și din oficiu sub toate

aspectele, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen., Curtea reține că apelurile

declarate în cauză sunt nefondate, „deoarece din întreg materialul probator

administrat în cauză, atât în cursul urmăririi penale, cât și pe parcursul

cercetării judecătorești rezultă că cei doi inculpați se fac vinovați de

faptele pentru care au fost trimiși în judecată, vinovăția acestora rezultând

din declarațiile părții vătămate M.C., ale martorilor oculari O.D. și I.G.,

declarații care se coroborează cu procesul verbal întocmit la data de 11

ianuarie 2002.

S-a mai arătat că susținerile

inculpaților, în sensul că nu se fac vinovați de săvârșirea faptelor nu se

coroborează cu nici o altă probă de la dosar și nici nu au făcut dovezi, în

sensul acestor afirmații.

S-a concluzionat că din moment ce

din probele administrate rezultă că inculpații au sustras bunuri aparținând

părții vătămate, și au întrebuințat acte de violență asupra lucrătorilor de

poliție care și-au declinat calitatea, pentru a-și asigura scăparea,

condamnarea lor atât pentru infracțiunea de tâlhărie, complicitate la această

infracțiune și de ultraj este corectă și nu se impune nici achitarea și nici

schimbarea încadrării juridice cum fără temei s-a solicitat.

În ce privește critica privind

pedepsele aplicate, s-a arătat că nu poate fi primită, deoarece acestea au fost

just individualizate în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen.,

respectiv gradul de pericol social al faptelor comise, împrejurările săvârșirii

acestora, atitudinea nesinceră a acestora pe parcursul procesului penal și

faptul că sunt cunoscuți cu antecedente penale, ambii fiind recidiviști.

Decizia curții de apel a fost

atacată cu recurs de către inculpații B.S. și C.C., pe care au criticat-o

pentru aceleași motive invocate și la judecata în apel și anume:

- achitarea pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie și respectiv complicitate la această infracțiune,

întrucât nu se fac vinovați de comiterea acestora, nici unul dintre ei

neîntrebuințând acte de violență nici asupra părții vătămate și nici a

lucrătorilor de poliție;

- în cazul în care nu se va primi

critica de mai sus să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptelor din

tâlhărie și complicitate la această infracțiune în infracțiunea de furt

calificat și complicitate la această infracțiune;

- achitarea pentru săvârșirea

infracțiunii de ultraj, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale

acestei infracțiuni din moment ce nu au folosit acte de violență asupra

lucrătorilor de poliție, din contră aceștia s-au manifestat violent față de ei.

Recursurile declarate de inculpați

sunt nefondate.

Analizând actele și lucrările de la

dosar se constată că situația de fapt reținută de instanțe este în concordanță

cu probele de la dosar, rezultând din aceasta că inculpații se fac vinovați de

faptele reținute în sarcina lor, fapte care au fost încadrate în textele de

lege corespunzătoare, pentru care li s-a aplicat pedepse just individualizate.

Așa cum a arătat prima instanță și

confirmat și instanța de apel, vinovăția inculpaților a rezultat din probele

administrate atât în cursul urmăririi penale cât și al judecății și anume, procesele

verbale întocmite de organele de cercetare penală, declarațiile părților

vătămate, declarațiile martorilor și planșele foto la care se adaugă și

declarațiile acestora care, chiar contradictorii, probează faptul că au

săvârșit faptele imputate.

Poziția de negare a faptelor

adoptată de inculpați nu pot constitui dovezi de nevinovăție câtă vreme acestea

nu se coroborează cu mijloacele de probă, ci au rămas la nivelul de simple

afirmații.

Prin urmare neexistând motive care

să infirme vinovăția inculpaților, condamnarea lor pentru faptele imputate este

corectă și deci nu se impune achitarea lor astfel cum s-a cerut prin motivul de

casare analizat.

În aceeași ordine de idei, se

constată că nu există temeiuri nici pentru a dispune schimbarea încadrării juridice

a faptelor din infracțiunea de tâlhărie și respectiv complicitate la această

infracțiune, în infracțiunea de furt calificat și complicitate la această

infracțiune.

Nici în ce privește tratamentul

sancționator aplicat celor doi inculpați nu se constată a fi prea sever și cu

atât mai puțin exagerat.

În cauză, la individualizarea

pedepselor s-au avut în vedere deopotrivă circumstanțele favorabile acestora

cum sunt cele referitoare la vârsta tânără pe care o au, dar și circumstanțele

de natură a agrava răspunderea penală cum sunt perseverența infracțională,

faptul că au statut de recidiviști și nu în ultimul rând poziția procesuală

avută la început oscilantă și apoi de negare a faptelor.

Aplicate în aceste condiții,

pedepsele pe care cei doi inculpați urmează să le execute constituie un minim

necesar pentru realizarea prevederilor art. 52 C. pen., având în vedere și

faptul că acestea au fost stabilite în apropierea limitei minime a textelor de

lege incriminatoare.

Pentru considerentele mai sus

menționate, având în vedere și faptul că analizând decizia atacată prin prisma

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

existența, și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare,

urmează a se constata că recursurile declarate de inculpații B.S. și C.C. sunt

nefondate și a fi respinse ca atare în temeiul art. 385

15

pct. 1

lit. a) C. proc. pen. și a se dispune potrivit dispozitivului prezentei

decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de inculpații B.S. și C.C. împotriva deciziei penale nr. 143/ A din

26 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Deduce din pedepsele aplicate,

timpul arestării preventive de la 11 ianuarie 2002, la 14 septembrie 2004, pentru

inculpatul B.S. și de la 29 ianuarie 2002, la 14 septembrie 2004, pentru

inculpatul C.C.

Obligă pe recurenții inculpați la

plata sumei de câte 1.600.000 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat din care, sumele de câte 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru

apărarea din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 septembrie 2004.