ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4020/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4020/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 396

din 8 octombrie 2004, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în baza art. 26, raportat

la art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C.

pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul V.C. la

un an închisoare cu aplicarea dispozițiilor art. 74 și art. 76 lit. b) C. pen.

Potrivit art. 71 C. pen.,

s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen.,

ca pedeapsă accesorie.

Prin aceeași sentință, în

baza art. 211 alin. (1) și (2) lit. b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C.

pen., cu aplicarea art. 99 și urm. C. pen. și aplicarea prevederilor art. 74 și

art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul minor V.C.V. la un an

închisoare.

În baza art. 86

1

C.

pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei, iar potrivit art. 86

2

C. pen., a fost stabilit un termen de încercare pe o perioadă de 3 ani.

Potrivit art. 103 C. pen., a

fost încredințată supravegherea minorului V.C.V., S.R.S.S. de pe lângă

Tribunalul Dâmbovița, stabilind în baza art. 86

3

C. pen., următoarele

măsuri și obligații pentru inculpat: să se prezinte la datele fixate la

judecătorul desemnat cu supravegherea sau la S.R.S., să anunțe în prealabil,

orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care

depășește 8 zile, să comunice informații de natură a putea fi controlate

mijloacele lui de existență și să nu frecventeze localurile publice.

S-a luat act că partea

vătămată, M.E. nu s-a constituit parte civilă în cadrul procesului penal.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut, în fapt, că în seara zilei de 30 decembrie

2003, în timp ce fratele său, V.C. asigura paza, inculpatul minor V.C.V. a

acostat partea vătămată M.E., după care a deposedat-o de o geantă în care se

aflau acte de identitate, documente medicale, un card și sumele de 300 Euro și

17.000.000 lei. Ulterior, cei doi inculpați au împărțit suma de 300 Euro, în

părți egale, iar din suma de 17.000.000 lei, inculpatul minor a luat doar

3.500.000 lei.

Referatul întocmit de S.R.S.

a atestat că cei doi inculpați sunt crescuți, alături de sora lor, C.A.M., de

către bunica lor, O.I., fiind abandonați de către părinți, persoană care s-a

străduit și care a reușit în parte să le ofere un climat favorabil, în

condițiile în care din punct de vedere psihic, dar și material, au fost

afectați de abandonarea lor de către părinți.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat apel inculpatul V.C., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, în sensul că, în cazul în speță a fost dată o

greșită încadrare faptei săvârșită de către inculpat, acesta fiind vinovat doar

de comiterea infracțiunii de complicitate la furt și nu de săvârșirea

infracțiunii de complicitate la tâlhărie, cum în mod eronat a reținut instanța

de fond.

În acest sens a susținut că

nu există tâlhărie prin însușirea unui bun pe care făptuitorul îl sustrage din

mâna victimei fugind cu el.

Prin smulgerea bunului prin

surprindere, fără ca victima să opună rezistență nu se aduce atingere cu nimic

relațiilor sociale referitoare la integritatea corporală sau libertatea

persoanei, relație care constituie obiectul secundar al infracțiunii de

tâlhărie, încălcându-se numai relațiile sociale referitoare la patrimoniul

persoanei, astfel că fapta nu poate constitui decât infracțiunea de furt.

S-a arătat, de asemenea, că

deposedare prin smulgere fără exercitarea unei acțiuni agresive de natură a

înfrânge rezistența victimei constituie infracțiunea de furt și nu de tâlhărie,

deoarece lipsește cerința privind întrebuințarea de violență.

O altă critică vizează

individualizarea pedepsei aplicată inculpatului, dat fiind fapta săvârșită de

către acesta în realitate, circumstanțele reale și personale al inculpatului.

Prin decizia penală nr. 8

din 6 ianuarie 2005 a Curții de Apel Ploiești, pronunțată în dosarul nr. 9941/2004,

a fost respins apelul, ca nefondat, declarat de inculpatul V.C. împotriva

sentinței penale nr. 396 din 8 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul

Dâmbovița, fiind obligat apelantul inculpat la 300.000 lei cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că instanța de fond a stabilit în mod corect și

complet situația de fapt, realizând o justă interpretare și apreciere a

probelor administrate în cauză, din care s-au evidențiat atât vinovăția

inculpaților, cât și existența faptelor în forma consacrată de textele de lege

incriminatoare.

Au fost avute, astfel, în

vedere declarațiile părții vătămate, ale inculpaților V.C. și V.C.V., raportul

de expertiză medico-legală psihiatrică efectuat, procesele-verbale întocmite cu

ocazia cercetării penale, precum și declarațiile martorilor G.D., V.R.,

existente la dosarul cauzei.

Pe baza acestor mijloace de

probă, în mod corect s-a reținut și a rezultat că, în seara de 30 decembrie 2003,

în timp ce se deplasa prin municipiul Moreni, partea vătămată M.E. a fost

deposedată de geantă, fiindu-i smulsă și în care se aflau pe lângă actele de

identitate și sumele de 300 Euro și 17.000.000 lei.

Acostarea victimei a fost

realizată de inculpatul minor, V.C.V., care, cu paza asigurată de fratele său

major, V.C. s-a postat în spatele părții vătămate și a smuls acesteia geanta

aflată sub braț, după care a fugit.

Încadrarea juridică a

faptelor pentru ambii inculpați a fost considerată ca fiind corespunzătoare,

iar vinovăția acestora a fost în mod just reținută de prima instanță, soluția

de condamnare fiind legală.

Cu privire la susținerea

inculpatului relativ la greșita încadrare juridică a faptei reținute în sarcina

sa, s-a arătat că aceasta este neîntemeiată, dat fiind dispozițiile textului de

lege incriminator aplicabil în speță și situația de fapt ce a rezultat din

probele administrate.

Potrivit art. 211 alin. (1) C.

pen., infracțiunea de tâlhărie constă în furtul săvârșit prin întrebuințarea de

violență sau amenințări ori prin punerea victimei în stare de inconștiență sau

neputință de a se apăra.

Violența la care se referă

textul incriminator, ca acțiune adiacentă, care, alături de acțiunea principală

de furt realizează elementul material al infracțiunii de tâlhărie, nu trebuie

prevăzută de art. 180 – art. 182 C. pen.

Aceasta se poate realiza și

în alte genuri de acțiuni brutale îndreptate împotriva părții vătămate (de ex.

smulgere), cu condiția ca ele să fi fost de natură a-i înfrânge voința ce a

opus-o, ori ar fi putut să o opună la deposedarea sa.

În cazul în speță, smulgerea

genții de către inculpatul minor V.C. întrunește elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie și nu aceea de furt, prin smulgerea obiectului material

al infracțiunii, elementul „violență” caracteristic tâlhăriei este realizat,

opoziția părții vătămate fiind anihilată, prin smulgerea brutală, prin

surprindere.

În acest context,

contribuția indirectă a apelantului inculpat V.C. la săvârșirea infracțiunii de

către autorul V.C.V., prin sprijinul pe care l-a dat, ca acesta ă săvârșească

mai ușor, mai sigur, fapta incriminată, realizează conținutul complicității la

infracțiunea de tâlhărie prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (1) și (2) lit.

b) și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c)

C. pen.

În privința individualizării

pedepsei, sub aspectul cuantumului, în cazul în speță s-a realizat o justă

orientare în privința aplicării, a criteriilor prevăzute de art. 52 și art. 72 C.

pen., ținându-se seama, totodată, de persoana inculpatului V.C., vârsta și

împrejurările săvârșirii infracțiunii, dar și pericolul social concret al

faptei comise, instanța aplicând circumstanțe atenuante prevăzute de art. 74 și

art. 76 lit. b) C. pen., orientându-se către o pedeapsă corespunzătoare de

natură a asigura scopul preventiv educativ al pedepsei, raportat, totodată și

la gravitatea faptei săvârșite.

În ceea ce privește

modalitatea de executare a pedepsei, dat fiind gravitatea faptei comise,

frecvența acestui gen de infracțiune contra patrimoniului persoanei, natura

infracțiunii și nevoia de reprimare proporțională conduitei infracționale a

inculpatului, s-a apreciat că scopul preventiv educativ și sancționator al

pedepsei aplicate nu poate fi atins decât prin executarea acesteia în regim

privativ de libertate.

Dat fiind cele expuse

anterior, instanța de apel, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a

respins, ca nefondat, apelul declarat de către inculpat, criticile formulate

fiind neîntemeiate, sentința pronunțată fiind legală, atât în ceea ce privește

situația de fapt reținută, cât și încadrarea juridică a faptei săvârșite,

văzând și dispozițiile art. 192 C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii a

declarat, în termen legal, recurs inculpatul V.C., criticând-o, arătând în

scris că apreciază hotărârile pronunțate în cauză, ca fiind nelegale și

netemeinice, invocând dispozițiile art. 385

9

pct. 12, 14, 17

1

și 20 C. proc. pen.

Recurentul inculpat consideră

că ambele instanțe au făcut o greșită aplicare a legii prin menținerea

încadrării în complicitate la tâlhărie, nefiind înțeleasă situația reală, ca

urmare a modului în care au fost redactate declarațiile sale și ale fratelui

său, învederând că aveau o viață plină de privațiuni materiale și afective,

fratele său spunându-i că „ vreau să fac rost de niște bani”, timp în care prin

fața lor au trecut două femei, au mers în spatele lor, neștiind ce vrea să facă

fratele său, care i-a smuls poșeta de pe umăr și a luat-o la fugă.

Inculpatul menționează că

asupra victimei nu s-a produs nici o presiune psihică și nici o violență,

considerând că prin smulgerea bunului prin surprindere fără ca victima să opună

rezistență nu se aduce atingere cu nimic relațiilor social referitoare la

integritatea corporală sau libertatea persoanei, relații care constituie

obiectul secundar al infracțiunii de tâlhărie, încălcându-se numai relațiile

sociale privind patrimoniul persoanei, astfel că fapta nu poate constitui decât

infracțiunea de furt.

Astfel, recurentul apreciază

că nu poate fi reținută infracțiunea de complicitate la tâlhărie reținută în

sarcina sa, deoarece paza locului celuilalt inculpat, chiar dacă ar fi existat,

nu poate fi decât complicitate la furt, necunoscând modalitatea prin care

acesta va sustrage poșeta, solicitând admiterea recursului, desființarea

ambelor hotărâri, schimbarea încadrării în complicitate la furt, în sensul

aplicării legii favorabile și aplicarea unei pedepse cu suspendarea ei, precum

și circumstanțe atenuante, considerând că pedeapsa privativă de libertate este

de natură a-i bloca toate șansele. Totodată inculpatul menționează că a avut

rezultate școlare foarte bune, practică șahul de performanță, tatăl său este

bolnav și nu l-a văzut de aproximativ 8-9 ani, mama sa fiind plecată în Italia.

Apărătorul recurentului

inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazurile de casare

prevăzute la art. 385

9

pct. 17, 17

1

C. proc. pen.,

solicitând admiterea recursului și pe fond schimbarea încadrării juridice

conform art. 334 din același cod, în complicitate la furt și aplicarea unei

pedepse cu suspendarea condiționată a executării ei, în condițiile art. 81 C.

pen.

Examinând recursul declarat

de inculpatul V.C. împotriva deciziei instanței de apel în raport cu motivele

invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17, 14 C. proc. pen. și nu art. 385

9

pct. 12, 17

1

și

20 C. proc. pen., fiind greșit invocate, Înalta Curte apreciază recursul

inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a

ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios

instanța de apel și-a însușit argumentele instanței de fond referitoare la

vinovăția inculpatului V.C. în săvârșirea infracțiunii pentru care acesta a

fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că în

cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., privind

aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului V.C., care în seara

zilei de 30 decembrie 2003, într-un loc public, în baza unei înțelegeri

prealabile cu fratele său minor V.C.V., i-a asigurat paza pentru sustragerea

prin smulgere a poșetei aparținând părții vătămate M.E., poșetă în care se

găseau documente de identitate și sume de bani în lei și valută, întrunește

atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de

complicitate la tâlhărie.

Din probele administrate a

rezultat modul în care a fost pusă în executare hotărârea de a comite

infracțiunea de inculpatul V.C., evidențiindu-se în concret contribuția

acestuia la săvârșirea faptei, precum și forma de vinovăție, respectiv intenția

directă, acesta având reprezentarea urmărilor faptei, urmărind și acceptând

producerea rezultatului acesteia.

Astfel, declarațiile părții

vătămate M.E. în care aceasta descrie modul în care i-a fost smulsă poșeta,

respectiv în timp ce avea poșeta în mâna stângă a simțit cum cineva trăgea

geanta spre spate, a „ținut rezistență, dar am fost bruscată prin tragerea în

forță a genții spre spate, fapt ce m-a determinat să mă întorc la 180 °”, se

coroborează cu declarații inculpatului V.C. în care arată că de comun acord cu

fratele său s-a hotărât să sustragă geanta din mâna părții vătămate, el urmând

să-l păzească pe fratele său, în timp ce acesta îi smulgea, din mâna stânga geanta,

iar bunurile, să le împartă, ceea ce s-a și întâmplat, cu declarațiile

coinculpatului minor V.C.V., care a confirmat înțelegerea cu fratele său,

inculpatul V.C., precum și contribuția fiecăruia la smulgerea poșetei părții

vătămate, cu declarațiile martorilor G.D., V.R. din care rezultă că le-au spus

cum au procedat la smulgerea poșetei părții vătămate.

Înalta Curte nu poate reține

critica recurentului V.C. cu privire la greșita încadrare juridică a faptei,

respectiv complicitate la tâlhărie, impunându-se schimbarea încadrării juridice

în infracțiunea de complicitate la furt, deoarece probele administrate au

relevat contribuția acestuia, ca urmare a înțelegerii prealabile, respectiv de

a asigura paza la smulgerea poșetei părții vătămate, acțiunea de sustragere a

bunului realizându-se prin violență.

Așadar, orice smulgere a

unui bun aflat în mâna părții vătămate implică violență, respectiv o deposedare

brutală de contactul material al victimei cu obiectul, violență, care chiar

dacă nu presupune lovirea părții vătămate, implică o violență psihică

materializată prin atitudinea brutală a agresorului asupra voinței

deținătorului, astfel că amenințarea implicită pe care o presupune gestul său

coexistă cu atingerea adusă obiectului material adiacent reprezentat de corpul

victimei.

Prin activitatea sa

infracțională, inculpatul V.C. a asigurat paza, timp în care coinculpatul V.C.V.

a smuls poșeta părții vătămate, exercitând, așadar, violență în deposedare,

chiar victima precizând expres că a opus rezistență, a fost bruscată, prin

tragerea în forță a genții spre spate, conducând și la o întoarcere la 180 °,

ceea ce evidențiază intensitatea acțiunii de deposedare a victimei de bunul

ce-i aparținea, amenințarea psihică a părții vătămate, prin gestul inculpatului

reflectându-se asupra corpului acesteia, probele susținând împrejurarea

menționată.

În consecință contribuția

inculpatului V.C. de ajutor dat coinculpatului în deposedarea violentă a părții

vătămate se circumscrie formei de participație a complicității la tâlhărie, așa

cum a fost trimis în judecată, decizia instanței de apel fiind legală și

temeinică sub acest aspect, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte consideră

că prin individualizarea pedepsei aplicată inculpatului V.C., atât sub aspectul

cuantumului, cât și a modalității de executare, privativă de libertate, a fost

făcută o corectă adecvare la circumstanțele reale, dar și personale ale

inculpatului.

Astfel, au fost avute în

vedere nu numai criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen., dar s-a dat

eficiență și circumstanțelor judiciare stipulate la art. 74 C. pen. și

regimului sancționator corespunzător de la art. 76 lit. b) C. pen., cuantumul

pedepsei fiind stabilit sub minimul special prevăzut de lege pentru

infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu gradul de pericol

social, circumstanțele reale, dar și cele personale ale inculpatului, respectiv

atitudinea față de faptă, a fost crescut de bunica maternă, părinții fiind

divorțați din anul 1988, nu are antecedente penale.

Înalta Curte apreciază că

pedeapsa aplicată, cu executare în regim de detenție reflectă în mod plural

criteriile legale arătate, ce caracterizează individualizarea judiciară,

asigurând realizarea funcțiilor, de exemplaritate și educativă ale pedepsei,

dând posibilitatea unei îndreptări a atitudinii inculpatului față de comiterea

de infracțiuni și reintegrării sale pozitive în societate.

Astfel, nici critica referitoare

la greșita individualizare a pedepsei, sub aspectul modalității de executare,

în sensul aplicării suspendării condiționate, în condițiile art. 81 C. pen., nu

poate fi reținută, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

Înalta Curte consideră că

apărările invocate de recurent nu puteau fi examinate prin prisma dispozițiilor

art. 385

9

pct. 12, 17

1

și 20 C. proc. pen., deoarece

acestea excedau condițiilor expres reglementate de legiuitor pentru cazurile de

casare menționate.

În raport cu cele arătate,

decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele.

De asemenea, Înalta Curte,

verificând hotărârea pronunțată în apel nu a constatat existența vreunui caz de

casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385

9

alin.

(3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva deciziei

penale nr. 8 din 6 ianuarie 2005 a Curții de Apel Ploiești.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., se va obliga recurentul inculpat să plătească statului

cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat

recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva deciziei penale nr. 8 din 6

ianuarie 2005 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă pe recurentul

inculpat să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 30 iunie 2005.