ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6985/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificările nr. 84 din 25 mai 2001 și nr. 248 din 21 iunie 2001, A.A. din Ploiești, a solicitat Primăriei Municipiului Ploiești, ca în temeiul Legii nr. 10/2001 să îi restituie în natură un teren în suprafață de 738 mp situat în Ploiești, str. D. cu str. G.D. și să îi acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru construcțiile demolate. Prin dispoziția nr. 4142 din 19 august 2002 Primăria Municipiului Ploiești a constatat că A.A. în calitate de moștenitor legal al foștilor proprietari de la care a fost expropriat imobilul, este îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001.

Prin aceeași dispoziție a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a terenului, motivându-se că acesta ar face parte din domeniul public al municipiului Ploiești. Dispoziția menționată a fost contestată de persoana îndreptățită prin contestația înregistrată sub nr. 10884 din 17 septembrie 2002 la Tribunalul Prahova. Contestatorul a susținut în esență că refuzul restituirii terenului în natură, contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001, întrucât preluarea bunului în proprietatea statului a fost abuzivă și s-a făcut fără titlu valabil, așa încât apartenența la domeniul public nu este legală. Soluționând cauza în prima instanță prin sentința nr. 160 din 12 martie 2003, Tribunalul Prahova, secția civilă, a admis în parte contestația și a anulat în parte dispoziția Primăriei Municipiului Ploiești, în sensul obligării acesteia la plata către moștenitoarele persoanei îndreptățite A.A.

decedat în cursul procesului a despăgubirilor în sumă de 1.395.298.000 lei reprezentând contravaloarea construcțiilor demolate. Totodată s-a respins capătul de cerere privind anularea refuzului persoanei deținătoare la restituirea în natură a terenului. Pentru a hotărî astfel instanța de fond a reținut din probele administrate în cauză, că terenul în litigiu nu ar putea fi restituit în natură, întrucât deși a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil și fără plata unei despăgubiri, este în prezent ocupat de utilități publice și anume de o parcare cu plată pentru autovehicule, un WC ecologic, o gheretă metalică și o pompă de apă care deservesc parcarea. Împotriva sentinței menționate au declarat apel, atât persoanele îndreptățite, cât și Primăria Municipiului Ploiești.

Prin decizia nr. 160 din 21 iulie 2003 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul contestatorilor și a admis apelul Primăriei Municipiului Ploiești, cu consecința schimbării parțiale a sentinței pronunțate de prima instanță în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor în sumă de 1.395.298.000 lei contravaloarea construcțiilor demolate. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut în esență că terenul pe care este amplasată parțial o parcare dar și o piață publică pentru comercializarea legumelor și fructelor, nu poate fi restituit în natură întrucât face parte din domeniul public local în baza Hotărârii nr. 101 din 31 iulie 1998 emis de Consiliul local municipal Ploiești.

Instanța de apel a considerat în acest sens că în situația nemodificării sau desființării hotărârii administrative menționate, bunurile fac parte din domeniul public și sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Cât privește obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, s-a considerat că prima instanță și-a depășit competența materială, întrucât stabilirea și acordarea efectivă a despăgubirilor bănești solicitate de persoana îndreptățită nu se poate dispune decât pe cale administrativă în cadrul legal reglementat de art. 36 – 40 din Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2003. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs în termenul și cu respectarea cerințelor procedurale aplicabile, contestatoarele A.R.

și I.A., moștenitoare legale ale persoanei îndreptățite A.A. decedat în cursul procesului. Invocând lipsa de temei legal a hotărârii atacate, recurentele au susținut în esență că atât instanța de apel cât și cea care a soluționat cauza în fond, au aplicat greșit legea când au justificat nerespectarea principiului restituirii, în natură prin apartenența imobilului la domeniul public local, întrucât potrivit adevărului material rezultat din probele administrate în cauză și a dispozițiilor legale în materie, terenul nu face parte din domeniul public pentru că a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, pe numele unui neproprietar. În subsidiar, s-a reținut că instanțele ar fi reținut contrar dovezilor cauzei că întregul teren ar fi ocupat de utilități publice, aplicând greșit dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Recursul se dovedește fondat. Contrar celor reținute în considerentele hotărârii atacate, apartenența terenului la domeniul public al municipiului Ploiești nu a fost dovedită în cauză. Din probele administrate la cererea părților, rezultă că terenul în litigiu, fostă proprietate a lui A.V. antecesorul lui A.A. care a făcut notificarea și a moștenitoarelor acestuia care continuă procesul, a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950, pe numele altei persoane (filele 4 – 5 dosar fond). Această împrejurare mai rezultă din adresa nr. 4622/1992 (fila 6 dosar fond) prin care Primăria Municipiului Ploiești a atestat că A.V. proprietarul imobilului nu este nominalizat în anexele la Decretul nr. 92/1950, cât și din referatul Direcției Gestionare Patrimoniu, care au prilejul întocmirii documentației prevăzute de Legea nr. 10/2001 (fila 23 dosar fond) a consemnat explicit că preluarea de la proprietar s-a făcut fără titlu.

În același timp, apartenența imobilului la domeniul public al localității în temeiul Hotărârii nr. 101 din 31 iulie 1998 emisă de Consiliul Local Ploiești este greșită. Înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea (fila 20 dosar apel) se referă exclusiv la trecerea terenului în „administrarea” Administrației Domeniului Public Ploiești a unor parcări, neconstituind în sine dovada dreptului de proprietate publică asupra terenurilor pe care acestea sunt amplasate. Tot astfel, nu constituie dovadă în sensul dispozițiile Legii nr. 213/1998, fila de inventar referitoare la bunurile ce ar aparține domeniului public al Municipiului Ploiești, în lipsa titlului de proprietate constituit conform art. 7 și urm. din legea specială cu referire la dispozițiile de drept comun incidente.

Din cele de mai sus rezultă așadar că instanțele nu aveau dovezile utile pentru a reține că terenul în litigiu face parte din domeniul public al localității, și de aceea nu ar putea fi restituit în natură moștenitorilor adevăratului proprietar. În aceste condiții, recursul se va admite cu consecința casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În aplicarea corectă a legii, instanța de rejudecare va trebui desigur să aibă în vedere că potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ teritoriale și bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, numai dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.

În același timp se va vedea că în înțelesul legal consacrat în practica judecătorească și cea constituțională, cât și în actele normative emise în aplicarea legislației reparatorii, preluarea de către stat a unor imobile cu aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 cum ar fi naționalizarea pe numele unui neproprietar sau cu încălcarea excepțiilor in rem și in personam cuprinse în lege, echivalează cu preluarea fără titlu. În fine, în raport de cele ce se vor stabili în temeiul probelor cu privire la legalitatea apartenenței terenului la domeniul public, instanța de rejudecare va trebui să examineze și critica formulată în subsidiar de recurenți, privind întinderea reală a terenului afectat de utilități publice, având totodată în vedere dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 în vigoare, cu observația că la data soluționării apelului au fost implicit aplicate, cele anterioare modificărilor aduse prin O.U.G.

nr. 184/2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele A.R. și I.A.M. împotriva deciziei nr. 160 din 21 iulie 2003 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă, pe care o casează și trimite cauza pentru rejudecarea apelurilor, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2004.