ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6000/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 4 noiembrie 2002, reclamanta K.I. a chemat în judecată

pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Covasna, primul în calitate de

ordonator principal de credite și cel de-al doilea, în calitate de ordonator

secundar de credite, pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să oblige

pârâții la restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuție la asigurările

sociale de sănătate, în prezent de 7% din veniturile brute de natură salarială,

încasate de pârâți în perioada 1 ianuarie 2000-29 martie 2001, cu aplicarea

corespunzătoare a coeficientului de inflație la data executării hotărârii.

Acțiunii reclamantei, pârâtul Ministerul

Justiției i-a opus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, cu motivarea că, magistrații și personalul auxiliar al

instanțelor au încheiat în mod individual contract cu C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și a

formulat cerere de chemare în garanție a acesteia din urmă.

C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a formulat, la

rându-i, cerere de chemare în garanție a C.N.A.S. solicitând ca, în cazul

admiterii acțiunii să se dispună obligarea chematei în garanție să restituie

cuantumul de 25% din suma pretinsă de reclamantă, ce a fost virată în contul

acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1599 din 20

decembrie 2002, Tribunalul Covasna a admis acțiunea, cererea de chemare în

garanție formulată de Ministerul Justiției a dispus obligarea pârâtului și

chematei în garanție la plata către reclamantă a sumei de 825.428 lei, plată

nedatorată în perioada 1 ianuarie 2000-29 martie 2001.

A respins cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. București împotriva C.N.A.S.

și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerul

Justiției.

Soluția tribunalului a fost menținută

de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 404/R din 25 martie

2003, a respins recursurile declarate de Ministerul Justiției, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.,

păstrând motivarea primei instanțe.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, la 22 ianuarie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, a declarat, în temeiul art. 27 lit. f) din Legea

nr. 92/1992, art. 330 pct. 2 C. proc. civ., precum și ale art. II alin. (3) O.U.G.

nr. 58/2003, recurs în anulare, prin care a susținut că hotărârile

judecătorești criticate au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În dezvoltarea motivelor recursului

în anulare s-a susținut că o interpretare sistematică a actelor normative

aplicabile în cauză rezultă că magistrații și personalul auxiliar de

specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită numai în măsura în care

își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările

sociale de sănătate.

S-a mai precizat că dispozițiile

Legii nr. 145/1997, care reglementează această obligație sunt de generală

aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost

menționate expres în textul aceluiași act normativ.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce succed:

În conformitate cu prevederile art. 1

alin. (2) din Legea nr. 145/1997, asigurările sociale de sănătate sunt

obligatorii și funcționează descentralizat, pe baza principiului solidarității

și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor.

Publicarea Legii nr. 142/1997, prin

care s-au adus modificările substanțiale Legii de organizare judecătorească nr.

92/1992 și Legii asigurărilor de sănătate nr. 145/1997 au avut loc la 25 iulie

1997 și, respectiv la 31 iulie 1997.

O corectă soluționare a litigiului

este condiționată de analiza tuturor acestor acte normative, inclusiv a

dispozițiilor Legii nr. 92/1992, în forma în care acest act normativ a fost

republicat la 30 septembrie 1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 147/1997.

Este de necontestat că, potrivit

art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistrații și personalul auxiliar

de specialitate de la instanțe și parchete beneficiază, gratuit, de asistență

medicală, medicamente și proteze.

Conform art. 99 alin. (2) din

același act normativ, acordarea acestor beneficii operează în condițiile

stabilite prin hotărâre de guvern.

Înainte ca o astfel de hotărâre să

fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997, care, în art. 4

instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de

sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane

exceptate sau scutite de această obligație.

Este de reținut că aceste din urmă

categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzută

de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, republicată.

Ulterior, în executarea acestor din

urmă dispoziții legale a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care menționa expres că

beneficiarul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992

operează în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea avută în vedere de

instanțele care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform

căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al

Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte.

Este de observat astfel, că Legea

nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare anterior publicării Legii nr. 145/1997, iar în

raport cu această necesitate în timp a acelor două acte normative, caracterul

pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat.

În același timp nu se poate omite că

modificările aduse legii de organizare judecătorească, prin Legea nr. 142/1997

au avut loc aproape simultan de adoptarea legii asigurărilor sociale de

sănătate.

Au existat așadar toate premisele

pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă

într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului

auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor

exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Întrucât o asemenea corelare nu a

avut lor, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiarul gratuităților prevăzute de

art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea

prevederilor Legii nr. 145/1997 este evident că voința legiuitorului nu a fost

în sensul prezumat de instanțele de fond și de recurs.

Pe de altă parte din analiza

dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că unicul

criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau de

scutire a anumitor categorii de persoane de plata contribuției lunare pentru

asigurările sociale de sănătate este acela al lipsei veniturilor proprii.

Acest criteriu nu operează însă,

nici în cazul magistraților și nici în acela al personalului auxiliar de

specialitate de la instanțe și parchete.

Prin urmare, nu există argumente,

pentru a se reține că Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la

dispozițiile art. 4 din Legea nr. 145/1997.

Așa fiind, o interpretare contrară

avută în vedere în speță, de cele două instanțe, constituie o încălcare

esențială a prevederilor legale menționate, făcând incidente prevederile art. 330

pct. 2 C. proc. civ.

Concluzionând, Curtea va admite

recursul în anulare și va face aplicarea art. 330

3

și art. 314 din

același cod, în sensul casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză și a

respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei nr. 404/R din 25 martie 2003 a Curții de Apel

Brașov și sentinței civile nr. 1599 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului

Covasna, pe care le casează și pe fond respinge acțiunea și cererea de chemare

în garanție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie

2004.