ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6000/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 4 noiembrie 2002, reclamanta K.I. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Covasna, primul în calitate de ordonator principal de credite și cel de-al doilea, în calitate de ordonator secundar de credite, pentru ca prin sentința ce instanța va pronunța să oblige pârâții la restituirea sumelor reținute cu titlu de contribuție la asigurările sociale de sănătate, în prezent de 7% din veniturile brute de natură salarială, încasate de pârâți în perioada 1 ianuarie 2000-29 martie 2001, cu aplicarea corespunzătoare a coeficientului de inflație la data executării hotărârii.

Acțiunii reclamantei, pârâtul Ministerul Justiției i-a opus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că, magistrații și personalul auxiliar al instanțelor au încheiat în mod individual contract cu C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. și a formulat cerere de chemare în garanție a acesteia din urmă. C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. a formulat, la rându-i, cerere de chemare în garanție a C.N.A.S. solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii să se dispună obligarea chematei în garanție să restituie cuantumul de 25% din suma pretinsă de reclamantă, ce a fost virată în contul acesteia.

Prin sentința civilă nr. 1599 din 20 decembrie 2002, Tribunalul Covasna a admis acțiunea, cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Justiției a dispus obligarea pârâtului și chematei în garanție la plata către reclamantă a sumei de 825.428 lei, plată nedatorată în perioada 1 ianuarie 2000-29 martie 2001. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. București împotriva C.N.A.S. și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de Ministerul Justiției. Soluția tribunalului a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, prin decizia nr. 404/R din 25 martie 2003, a respins recursurile declarate de Ministerul Justiției, C.A.S.A.O.P.S.N.A.J., păstrând motivarea primei instanțe.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, la 22 ianuarie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a declarat, în temeiul art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992, art. 330 pct. 2 C. proc. civ., precum și ale art. II alin. (3) O.U.G. nr. 58/2003, recurs în anulare, prin care a susținut că hotărârile judecătorești criticate au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În dezvoltarea motivelor recursului în anulare s-a susținut că o interpretare sistematică a actelor normative aplicabile în cauză rezultă că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la asistență medicală gratuită numai în măsura în care își îndeplinesc obligația de a achita lunar contribuția pentru asigurările sociale de sănătate.

S-a mai precizat că dispozițiile Legii nr. 145/1997, care reglementează această obligație sunt de generală aplicare și că singurele excepții avute în vedere de către legiuitor au fost menționate expres în textul aceluiași act normativ. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce succed: În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 145/1997, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează descentralizat, pe baza principiului solidarității și subsidiarității în colectarea și utilizarea fondurilor.

Publicarea Legii nr. 142/1997, prin care s-au adus modificările substanțiale Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 și Legii asigurărilor de sănătate nr. 145/1997 au avut loc la 25 iulie 1997 și, respectiv la 31 iulie 1997. O corectă soluționare a litigiului este condiționată de analiza tuturor acestor acte normative, inclusiv a dispozițiilor Legii nr. 92/1992, în forma în care acest act normativ a fost republicat la 30 septembrie 1997 cu modificările aduse prin Legea nr. 147/1997. Este de necontestat că, potrivit art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, magistrații și personalul auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete beneficiază, gratuit, de asistență medicală, medicamente și proteze.

Conform art. 99 alin. (2) din același act normativ, acordarea acestor beneficii operează în condițiile stabilite prin hotărâre de guvern. Înainte ca o astfel de hotărâre să fi intrat în vigoare a fost adoptată Legea nr. 145/1997, care, în art. 4 instituia obligativitatea contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate, iar în art. 6 și art. 55 menționa expres categoriile de persoane exceptate sau scutite de această obligație. Este de reținut că aceste din urmă categorii nu îi includeau pe beneficiarii de asistență medicală gratuită prevăzută de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992, republicată. Ulterior, în executarea acestor din urmă dispoziții legale a fost emisă H.G. nr. 409/1998 care menționa expres că beneficiarul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 operează în condițiile Legii nr. 145/1997.

Interpretarea avută în vedere de instanțele care au soluționat cauza în fond și în recurs, interpretare conform căreia Legea nr. 92/1992 ar fi instituit o derogare de la prevederile art. 4 al Legii nr. 145/1997 este criticabilă sub mai multe aspecte. Este de observat astfel, că Legea nr. 92/1992 s-a aflat în vigoare anterior publicării Legii nr. 145/1997, iar în raport cu această necesitate în timp a acelor două acte normative, caracterul pretins derogatoriu al legii mai vechi nu poate fi prezumat. În același timp nu se poate omite că modificările aduse legii de organizare judecătorească, prin Legea nr. 142/1997 au avut loc aproape simultan de adoptarea legii asigurărilor sociale de sănătate.

Au existat așadar toate premisele pentru ca, printr-o corelare a dispozițiilor celor două legi, să se prevadă într-o manieră explicită includerea magistraților și eventual a personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete în categoria persoanelor exceptate ori scutite de obligația instituită prin art. 4 din Legea nr. 145/1997. Întrucât o asemenea corelare nu a avut lor, iar prin H.G. nr. 409/1998 beneficiarul gratuităților prevăzute de art. 99 și art. 141 din Legea nr. 92/1992 a fost condiționat de respectarea prevederilor Legii nr. 145/1997 este evident că voința legiuitorului nu a fost în sensul prezumat de instanțele de fond și de recurs.

Pe de altă parte din analiza dispozițiilor art. 6 și art. 55 din Legea nr. 145/1997 rezultă că unicul criteriu pe care legiuitorul l-a avut în vedere în cazurile de exceptare sau de scutire a anumitor categorii de persoane de plata contribuției lunare pentru asigurările sociale de sănătate este acela al lipsei veniturilor proprii. Acest criteriu nu operează însă, nici în cazul magistraților și nici în acela al personalului auxiliar de specialitate de la instanțe și parchete. Prin urmare, nu există argumente, pentru a se reține că Legea nr. 92/1992 ar deroga, sub aspectul analizat, de la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 145/1997. Așa fiind, o interpretare contrară avută în vedere în speță, de cele două instanțe, constituie o încălcare esențială a prevederilor legale menționate, făcând incidente prevederile art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. Concluzionând, Curtea va admite recursul în anulare și va face aplicarea art. 330 3 și art. 314 din același cod, în sensul casării ambelor hotărâri pronunțate în cauză și a respingerii acțiunii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 404/R din 25 martie 2003 a Curții de Apel Brașov și sentinței civile nr. 1599 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna, pe care le casează și pe fond respinge acțiunea și cererea de chemare în garanție. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2004.