ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3926/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2610 din 8 decembrie 2003

pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția comercială și de contencios administrativ,

a admis în parte acțiunea principală formulată de reclamanta B.P.R., cooperativa

de Credit, societate în faliment, reprezentată prin lichidator SC R. SRL

Târgoviște, împotriva pârâtelor T.L., I.E.A., D.E., P.R. și T.A., pe care le-a

obligat în solidar la plata sumei de 5.000.004 lei rate restante și la

2.566.662 lei dobânzi restante.

Prin aceeași sentință, tribunalul a

admis și cererea reconvențională formulată de pârâtă, în sensul că a fost

obligată reclamanta să respecte dispozițiile art. 22 din contractul de împrumut

nr. 1870 din 22 decembrie 1999 și, pe cale de consecință să se constate

cuantumul real și legal al debitului după operarea compensației debitului cu

fondul social constituit la momentul încheierii contractului și modificat

ulterior și a obligat reclamanta la 6.745.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o atare sentință,

prima instanță a reținut că între reclamantă și pârâta T.L. s-a încheiat un

contract de împrumut în baza căruia aceasta i-a acordat pârâtei suma de

10.000.000 lei, cu acest titlu pentru o perioadă de 24 de luni.

A mai reținut aceeași instanță că

deși la data încetării plăților pârâta T.L. avea constituit un fond social în

cuantum de 3.605.611 lei, nu a operat compensarea cu debitul astfel că

reclamanta prin prezenta acțiune a solicitat obligarea, în solidar a pârâtelor

la plata sumei de 115.482.389 lei.

Tribunalul a mai motivat că în speță

părțile au înțeles să procedeze la o compensare a datoriilor reciproce, și

anume între creditul restant și fondul social, deoarece ambele existau în

același moment, erau certe, lichide și exigibile.

S-a mai reținut de către aceeași

instanță că din interpretarea art. 22 din contractul de împrumut, reclamanta

și-a dat acordul privind compensarea înainte de intrarea în faliment, situație

față de care ea nu mai era îndreptățită să calculeze și să pretindă penalități

de întârziere.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta

a declarat apel, care a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 120 din 9

februarie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de

contencios administrativ, în dosarul nr. 813/2004, reținându-se în esență că,

datoria debitoarei s-a stins prin compensare rămânând o diferență la plata de

5.000.000 lei, rate restante, plus 12.566.662 lei dobânzi, iar compensarea

datoriei cu fondul social a fost posibilă întrucât obligațiile părților

existau, fiind lichide și exigibile, împrejurare față de care nu își găsește

aplicarea dispoziția legală referitor la clauza penală.

În contra celei din urmă hotărâri,

reclamanta a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

susținând în esență că:

- 1. încălcarea flagrantă a

clauzelor contractuale și ale codului civil, în sensul înlăturării clauzei

penale, prevăzute de art. 5 și a însușirii variantei a II-a expertizei;

- 2. respingerea cererii

reconvenționale formulată de intimată, întrucât aceasta prin maniera în care

era motivată în fapt și în drept are caracterul de întâmpinare.

În consecință, recurenta solicită

admiterea recursului, schimbarea deciziei recurate, în sensul însușirii

variantei întâi a expertizei, respectiv obligarea în solidar a părților la

plata sumelor: 5.000.000 lei împrumut restant, 2.566.662 lei dobânzi neachitate

și 45.496.765 lei penalități de întârziere, cu obligarea în continuare a

penalităților până la achitarea integrală a debitului și respingerea cererii

reconvenționale, în temeiul art. 304 și art. 312 C. proc. civ.

Curtea invocă din oficiu excepția de

necompetență a căii de atac exercitată de reclamantă, ca recurs, având în

vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 282 C. proc. civ.,

astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 7 din O.U.G. 58/2003, în vigoare

la acea dată, prevede că: „nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești

date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală, privind

pensiile de întreținere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 200

milioane lei inclusiv, acțiunile posesorii.

Obiectul cauzei dedus judecății era

o acțiune în pretenții cu o valoare de 113.482.389 lei, reprezentând rate

scadente și dobânzi, deci, de până la 200 milioane, situație, în care, calea de

atac este numai recursul, astfel încât, greșit instanța de apel a soluționat-o

ca apel.

Și, având în vedere dispozițiile art.

II din Legea nr. 195/2004, recursurile împotriva hotărârilor date fără drept de

apel potrivit legii în vigoare la data pronunțării lor și aflate pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție, se trimit spre judecată instanțelor

imediat superioare celor care au pronunțat hotărârea în primă instanță.

În consecință, Curtea va admite

recursul, va casa decizia și trimite cauza spre rejudecare a căii de atac

exercitată, ca recurs, la Curtea de Apel Ploiești.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B.P.R., cooperativa

de Credit prin lichidator judiciar SC R. SRL Târgoviște, împotriva deciziei nr.

120 din 9 februarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, pe care o casează și

trimite cauza spre rejudecare a căii de atac exercitată, ca recurs, la Curtea

de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 21 octombrie 2004.