ÎCCJ, Decizia nr. 288/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 22 martie 2001, reclamanta SC A.A.M. SRL a chemat în judecată Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului București, precum și sucursala regională București a Autorității pentru Privatizare, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâtele să fie obligate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, în forma cuprinsă în dosarul de prezentare, privind oferta de vânzare a acțiunilor deținute de acționarul Fondul Proprietății de Stat București la SC G.I.R. SA Jilava. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata de daune cominatorii de 10.000.000 lei/zi de întârziere, de la data introducerii acțiunii și până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin procesul-verbal din 8 ianuarie 2001, a fost declarată câștigătoare a licitației cu strigare, organizată de reclamantă pentru vânzarea pachetului de acțiuni deținut de aceasta la SC G.I.R. SA Jilava. La data de 18 ianuarie 2001, reclamanta a fost convocată de către pârâtă, care, invocând Ordinul nr. 13 din 16 ianuarie 2001, a solicitat introducerea unor clauze suplimentare în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, de natură a modifica condițiile prevăzute la momentul adjudecării licitației și a refuzat încheierea acestuia în alte condiții decât cele reglementate de ordinul menționat.

Prin sentința nr. 2928 din 12 aprilie 2001, Tribunalul București, secția comercială, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată, cu motivarea că procesul-verbal de adjudecare a licitației stabilește că, ulterior, condițiile cuprinse în caietul de sarcini și care se vor înscrie în contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, pot fi modificate numai cu acordul părților. Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, susținând că prima instanță a stabilit greșit starea de fapt, neobservând că, prin Ordinul nr. 13/2001 al Ministrului Privatizării, nu s-a adăugat nimic nou la dispozițiile legale în vigoare, precum și faptul că, chiar în lipsa acestui ordin, clauza privind obligația efectuării de investiții, sub aspectul cuantumului acestora, era supusă negocierii, cu ocazia stabilirii formei finale a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 112 din 17 august 2001, a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Privatizare și a schimbat în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că obligația de a transfera sau constitui dreptul de proprietate, precum și orice alt drept real asupra unui bun, este o obligație de a da ce nu poate fi realizată decât în temeiul acordului de voință al părților, ceea ce în cauză, cu referire la consimțământul reclamantei, lipsește. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 6853 din 22 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul și a modificat decizia atacată, în sensul că a respins apelul declarat de către pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat, cu motivarea că acordul de voință s-a realizat la 8 ianuarie 2001, dată la care s-a încheiat procesul-verbal de adjudecare a licitației. Ca atare, în raport cu dispozițiile art. 1295C. civ., contractul de vânzare-cumpărare acțiuni a fost perfectat la acea dată, iar ordinul invocat, emis ulterior încheierii procesului-verbal de adjudecare a licitației, nu poate avea efecte retroactive asupra acestui contract. Împotriva deciziei instanței de recurs, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare întemeiat pe art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. Titularul recursului în anulare a arătat că licitația este o etapă a vânzării, urmată de etapa negocierii și definitivării contractului. Prin licitație se stabilește prețul acțiunilor, fapt ce nu conduce la încheierea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, în mod automat, această operațiune realizându-se numai după finalizarea negocierilor asupra tuturor clauzelor esențiale ale convenției. Totodată, Normele metodologice au prevăzut că instituția publică implicată determină clauzele esențiale ale contractului de vânzare-cumpărare acțiuni. În consecință, adjudecatarul licitației dobândește calitatea de cumpărător al acțiunilor numai după realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Așadar, în cauză, instanța trebuia să stabilească dacă părțile puteau să încheie contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, în forma cuprinsă în oferta de vânzare, în condițiile în care acestea nu ajunseseră la un acord, în etapa negocierilor, cu privire la clauzele esențiale ale convenției. Ca atare, în cauză nu s-au întâlnit cele două laturi ale voinței de a contracta, situație în care instanța de judecată, în speță un terț, nu putea obliga părțile să încheie un contract, care să aibă un anumit conținut. În consecință, prin admiterea acțiunii reclamantei, este neîndoielnic că instanțele au încălcat atât dispozițiile legale din materia privatizării, cât și principiul libertății de voință a părților la încheierea actelor juridice civile.

Or, potrivit principiului autonomiei de voință, consacrat de art. 966C. civ., părțile sunt libere să încheie ori să nu încheie un act juridic civil și să determine forma acestuia, așa cum doresc. În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei pronunțate în recurs și respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei instanței de apel. Prin decizia nr. 30 din 17 februarie 2003, Curtea Supremă de Justiție - Completul de 9 judecători a admis recursul în anulare, astfel cum a fost formulat. Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta SC A.A.M. SRL București a formulat contestație în anulare, invocând judecarea cauzei cu nerespectarea normelor imperative privind citarea.

Prin decizia nr. 79 din 16 februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 9 judecători a admis contestația în anulare, a anulat decizia atacată și a fixat termen pentru judecarea recursului în anulare la 17 mai 2004, cu citarea părților.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Actele normative constituind legislația privatizării, adoptate în scopul creării cadrului legal pentru restabilirea în economie a echilibrului natural, efect al interacțiunii legilor economice, care implică recunoașterea libertății ca factor comun al politicului și economicului, prin trecerea de la economia hipercentralizată și excesiv dirijată la economia de piață, menite a arbitra și pondera acțiunea liberă a legilor economice și interesele protecției sociale specifice perioadei de tranziție, fără ca, prin aceasta, să fie afectată inițiativa privată, dau, într-adevăr, caracter complex contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni ale statului, ca modalitate derivată de reintroducere în economie, în mod prioritar, a proprietății private, astfel cum arată titularul recursului în anulare.

Caracterul complex al contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, ca transpunere particulară în acest plan a obiectivelor și scopurilor menționate, este dat de faptul că, într-adevăr, acesta are înserate și alte clauze, considerate esențiale de către vânzător, în afara celor privind obiectul și prețul. Aceste clauze privesc obligații ale cumpărătorului, referitoare la menținerea obiectului de activitate al societății ale cărei acțiuni sunt destinate schimbării titularului dreptului de proprietate asupra acestora prin una din metodele reglementate prin O.U.G. nr. 88/1997, situația personalului angajat în societate, volumul investițiilor ce urmează a fi realizate de cumpărător ș.a. Toate aceste obligații sunt înscrise în dosarul de prezentare, corespunzător principiului transparenței procesului de privatizare și în contractul tip, adus, de asemenea, la cunoștință potențialilor cumpărători.

Așadar, obiectul contractului este predeterminat, cu referire la pachetul de acțiuni scos la vânzare, în acest caz, iar celelalte obligații, considerate clauze esențiale de către vânzător, precum și prețul sunt aduse la cunoștință publică, în modul arătat, ca cerințe minimale, supuse negocierii ulterioare, cu ocazia licitației și, totodată, ca unele din condițiile de eligibilitate a licitanților. Ca atare, încheierea contractului este supusă principiului autonomiei de voință și, în acest caz, libertatea cumpărătorului eligibil neputând fi limitată decât de propria-i voință de a participa sau a nu participa la licitație în condițiile stabilite prin dosarul de prezentare. În același timp, în momentul adjudecării licitației în favoarea unuia dintre licitanții eligibili, acordul de voință al părților s-a realizat.

Așadar, caracterul complex al contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, dat de raportul juridic complex, în sensul arătat, nu este de natură a modifica dispozițiile art. 971 și art. 1295 C. civ., legiuitorul nepropunându-și acest scop prin adoptarea O.U.G. nr. 88/1997, care, de altfel, nici nu conține dispoziții în acest sens. Astfel, potrivit art. 971 C. civ., dreptul de proprietate „se transmite prin efectul consimțământului părților”. Totodată, potrivit art. 1295 din același cod, „vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului (...)”. În cauză, acordul de voință al părților, privind vânzarea pachetului majoritar de acțiuni deținute de Fondul Proprietății de Stat la SC G.I.R.

SA Jilava, s-a realizat la data de 8 ianuarie 2001, când reclamanta a fost declarată câștigătoare a licitației, ca urmare a faptului că, alături de obiectul predeterminat al contractului, cu referire la pachetul majoritar de acțiuni supus vânzării de către autoritatea publică implicată, părțile au convenit și asupra prețului, precum și a celorlalte clauze apreciate ca esențiale de cumpărător, la nivelul stabilit de cumpărător prin oferta depusă, cu valori peste cele minimale stabilite anterior de vânzător, în vederea negocierii. Așadar, la data menționată, s-a realizat negotium în sensul dispozițiilor art. 1295 C. civ. și a avut loc transmiterea dreptului de proprietate asupra acțiunilor, corespunzător dispozițiilor art. 971 din același cod.

Ca atare, semnarea contractului întocmit în formă scrisă, în termenul prevăzut prin procesul-verbal de licitație, reprezintă doar constatarea în scris a voinței concordante a părților, ca mijloc de probațiune. Din același moment al încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, în sensul dispozițiilor menționate, nici o clauză dintre cele existente nu mai putea fi modificată și nici o clauză nouă nu putea fi înserată în contractul căruia urma a i se da doar forma scrisă. Conform procesului-verbal de adjudecare a licitației, corespunzător principiului obligativității contractului în raporturile dintre părțile contractante, stabilit prin art. 969 C. civ., contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nu putea fi modificat decât cu acordul părților.

Corespunzător principiului pacta sunt servanda menționat, cu referire și la împrejurarea că, în momentul încheierii contractului, s-a stabilit, prin negociere, în modul specific arătat, un echilibru contractual concret, refuzul pârâtei de a semna contractul în formă scrisă apare ca fiind nelegal. Este de arătat că, în acest sens, pârâtul nu a putut justifica intenția modificării contractului, nici prin întâlnirea voințelor în vederea stabilirii unui alt echilibru contractual și nici pe existența unui temei legal, ca excepție expres prevăzută, de înlăturare a aplicabilității principiului contractual menționat și, respectiv, a simetriei prevăzute de lege între modul de încheiere a contractului și modului de modificare a acestuia.

Drept urmare, refuzul pârâtului de a semna contractul se constată a fi nejustificat, de natură a încălca imperativul social al respectării stricte a contractelor legal încheiate și de a vătăma drepturile contractuale ale reclamantei, stabilite la data adjudecării licitației. În fine, pârâtul a invocat în apărare Ordinul nr. 13 din 16 ianuarie 2001 al Președintelui Fondului Proprietății de Stat, ca motiv al nesemnării contractului de vânzare-cumpărare acțiuni. Această apărare a fost preluată de titularul recursului în anulare, în raport cu care s-a distins între adjudecarea licitației și negocierea ulterioară a clauzelor contractuale, conform ordinului menționat, ca etape diferite ale încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni.

Or, nașterea oricărui raport juridic și, respectiv, modificarea acestuia sunt supuse normelor legale în vigoare, între momentul adoptării și cel al abrogării acestora. Din dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ., prin care a fost reglementat principiul neretroactivității legii civile, rezultă că ordinul menționat, emis ulterior datei de 8 ianuarie 2001, la care contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost perfectat conform art. 1295 C. civ., ca orice alt act normativ, nu are putere retroactivă, prin voința legiuitorului, așa încât acesta nu putea modifica raportul juridic născut anterior, la data menționată și, ca atare, nu putea justifica legal refuzul semnării formei scrise a contractului.

În consecință, în mod legal instanța de recurs a constatat că Ordinul din 16 ianuarie 2001 nu produce efecte asupra contractului încheiat anterior, la 8 ianuarie 2001, recursul în anulare fiind nefondat și sub aspectul acestor critici. Ca atare, hotărârea atacată este temeinică și legală, nesupusă cazului de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ., invocat de Procurorul General în calea extraordinară de atac, exercitată ca urmare a confuziei între negotium și instrumentum . În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 6853 din 22 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, azi, 18 octombrie 2004.