ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1919/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: T.E., în contradictoriu cu Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți, prin Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Handicap, a solicitat anularea deciziei nr. 609 din 18 februarie 2003, emisă de pârâtă, menținerea certificatului de handicap gradul I permanent nr. 1772 din 10 august 1994 și obligarea pârâtei la acordarea tuturor drepturilor de protecție socială, de la data întreruperii lor. Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte și litigii de muncă, prin sentința nr. 1988 din 7 mai 2003, a declinat competența de soluționare, în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, în baza art. 3 pct. 1 C. proc.

civ. Prin sentința civilă nr. 177 din 2 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a admis acțiunea, a anulat decizia contestată și a obligat pârâta la emiterea unei noi decizii, cu încadrarea reclamantei în categoria persoanelor cu handicap. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că refuzul încadrării reclamantei într-o categorie de handicap și încadrarea sa la categoria de „boală”, sunt nejustificate. Cu privire la capătul de cerere referitor la menținerea certificatului nr. 1772/1994, s-a reținut că este inadmisibil în raport cu obligativitatea revizuirii tuturor certificatelor stabilite prin O.G. nr. 102/1999. Este inadmisibil și capătul de cerere privind acordarea drepturilor de securitate socială, întrucât la data formulării acțiunii nu se cunoștea întinderea acestor drepturi.

Considerând hotărârea nelegală, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că se impune admiterea lui, casarea sentinței și în fond, respingerea acțiunii. Se arată că încadrarea în categoria persoanelor cu handicap se face pentru persoanele până la vârsta standard de pensionare prevăzută de Legea nr. 19/2000, urmând ca acestea să fie îndrumate către autoritățile administrației publice locale, în vederea acordării drepturilor prevăzute de Legea nr. 17/2000, privind asistența socială a persoanelor vârstnice. Recursul este nefondat.

Din actele de la dosar, rezultă că reclamanta a fost diagnosticată cu „sindrom pseudobulbar cu hemiplegie stânga, sechele AVC repetate, tetraplegie”, stabilindu-se încă din anul 1994, că necesită îngrijire și supraveghere din partea altei persoane, fiind încadrabilă în gradul I de invaliditate, iar deficiența sa are un caracter permanent (vezi certificatul nr. 1772 din 10 august 1944). La 26 noiembrie 2002, diagnosticul a fost reconfirmat de cabinetul de Neurologie al Spitalului Județean Olt, existând mențiunea „necesitate însoțitor”. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Ordinului Ministerului Sănătății nr. 726/2002, cap. II pct. 1 subcapitolul „Afecțiuni neurologice” parag. 2. Acest ordin nu distinge în funcție de vârsta la care a apărut tetraplegia, menținându-se și „indiferent de etiologie” (traumatică, vasculară, infecțioasă, tumorală, degenerativă, etc.), cu lipsa totală de control asupra vezicii urinare și intestinului.

Refuzul încadrării reclamantei într-o categorie de handicap și încadrarea sa la categoria de „boală”,sunt nejustificate, așa cum legal a reținut instanța. Mai mult, Legea nr. 519/2002, art. 19 alin. (1), precizează că „pentru afecțiuni care creează handicap irevocabil, indemnizația lunară se stabilește pe toată durata vieții”. În condițiile date, soluția instanței, de admitere a acțiunii, este legală și temeinică, astfel că recursul se privește nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ., va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți împotriva sentinței civile nr. 177 din 2 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.