ÎCCJ, Decizia nr. 24/2005

prevăzut de art. 24 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004

Asupra excepției de

necompetență invocate;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 184 din

18 mai 2005, Plenul C.S.M., întemeindu-se pe dispozițiile art. 36 alin. (1)

lit. g) din Legea nr. 317/2004, a respins cererea formulată de judecătorul D.F.

din cadrul Judecătoriei Reghin, prin care a solicitat să i se aprobe transferul

la Tribunalul Mureș.

Împotriva acestei hotărâri,

judecătorul D.F. a declarat recurs, pe care l-a adresat Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Invocând dispozițiile art.

21 alin. (1) și (2) din Constituția României, precum și pe cele ale art. 1 din

Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, recurentul a susținut

că prin hotărârea atacată, nu s-a avut în vedere împrejurarea că el a dobândit

calitatea de judecător cu grad de tribunal din septembrie 2003, iar

nepromovarea sa la o instanță ierarhic superioară i-a creat un dezavantaj

evident pentru cariera profesională.

În cadrul examinării acestei

căi de atac, punându-se în discuție, din oficiu, problema competenței de a

judeca în cauză, reprezentanta C.S.M. a învederat că, față de caracterul de act

de autoritate al hotărârii vizate prin recurs, această hotărâre nu este

atacabilă decât potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În acest fel, a fost

invocată excepția de necompetență a Completului de 9 judecători, de a judeca în

cauză.

Excepția de necompetență

este fondată.

În adevăr, prin art. 36 lit.

g) din Legea nr. 317/2004, astfel cum era în vigoare la data adoptării

hotărârii atacate cu recurs, între atribuțiile Plenului C.S.M. era prevăzută și

aceea de a aproba transferul magistraților.

În exercitarea acestei

atribuții, ce-i revenea potrivit dispoziției menționate, Plenul C.S.M. a

respins, prin hotărârea ce face obiectul recursului, cererea judecătorului

D.F., de a fi transferat de la Judecătoria Reghin, la Tribunalul Mureș.

Spre deosebire de hotărârile

secțiilor C.S.M., pronunțate în materie disciplinară, pentru care, prin art. 50

alin. (2) din aceeași lege, era prevăzută posibilitatea de a fi atacate cu

recurs, a cărui soluționare era de competența Completului de 9 judecători al

instanței supreme, în ceea ce privește hotărârile Plenului C.S.M., între care

și cele referitoare la transferul magistraților, nu s-a prevăzut nici o cale de

atac.

Este adevărat că după

modificările și completările ce i s-au adus prin Legea nr. 247/2005, în urma

republicării, Legea nr. 317/2004 prevede, la art. 40 lit. g), că atribuția de a

aproba transferul judecătorilor și procurorilor revine secțiilor C.S.M., iar,

în conformitate cu art. 36 alin. (2) din această lege, „Plenul C.S.M.

soluționează contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva

hotărârilor pronunțate de secțiile C.S.M., cu excepția celor date în materie

disciplinară”, pentru care s-a prevăzut, la art. 49 alin. (2), calea de atac a

recursului la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Hotărârea nr. 184 din 18 mai

2005, prin care s-a respins cererea judecătorului D.F., de a i se aproba

transferul, nu este, însă, susceptibilă de a fi atacată cu contestație,

deoarece la data când a fost pronunțată, încă nu era reglementată posibilitatea

exercitării acestei căi de atac împotriva unei astfel de hotărâri, dispoziția

de la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 fiind introdusă ulterior, prin

Legea nr. 247/2005 (Titlul XV art. I pct. 40, prin care s-a modificat art. 37,

devenit art. 36 după republicare) și nici nu ar fi de conceput ca aceeași

autoritate (Plenul C.S.M.) să examineze o asemenea cale de atac, cu caracter de

reformare, îndreptată împotriva propriei hotărâri.

Ca urmare, în raport cu

considerentele menționate, se impune a se examina dacă recursul declarat în

cauză întrunește cerințele pentru a fi considerat cale de atac, iar în caz

afirmativ să se stabilească instanța căreia îi revine competența de a o

soluționa.

Sub acest aspect, este de

observat că hotărârea prin care C.S.M. a respins cererea de transfer a

judecătorului D.F., constituie în mod vădit un act de autoritate, așa încât,

îndeplinind condițiile specifice actelor administrative, este cenzurabil

potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Controlul judecătoresc

asupra actului de respingere a cererii de transfer, formulată de un judecător

în condițiile reglementate prin lege, este firesc să fie exercitat, o atare

cerință fiind conformă cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție,

referitoare la accesul liber la justiție, precum și cu principiul privind

dreptul la un recurs efectiv, instituit prin art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei

reglementări, ratificate de România, au prioritate în raport cu legile interne.

Sub acest aspect, prin

Decizia nr. 433 din 21 octombrie 2004, Curtea Constituțională a subliniat

caracterul neconstituțional al dispozițiilor din conținutul cărora s-ar

înțelege că judecătorul sau procurorul nu ar putea să atace în justiție o

hotărâre prin care C.S.M. îi refuză acordarea sau exercitarea unui drept

dobândit.

Efectuarea controlului

judecătoresc asupra unor atare acte de autoritate, emise de C.S.M., nu poate fi

asigurată, însă, de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât timp prin nici o

dispoziție a legii nu a fost reglementată posibilitatea exercitării, în această

materie, a unor căi de atac, în care competența de soluționare să revină

instanței supreme.

Dar, în această privință,

este de reținut că, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

„orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței

de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată”.

Așa fiind, în raport cu

caracterul de act administrativ, de autoritate, al hotărârii atacate cu

„recurs” de către judecătorul D.F., se constată că, în conformitate cu

prevederile art. 3 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora curțile de apel

judecă, în primă instanță, „procesele și cererile în materie de contencios

administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale”,

competența de a soluționa cauza revine Curții de Apel Târgu Mureș.

În consecință, rezultând că

excepția de necompetență este întemeiată, urmează a fi admisă și a se dispune

trimiterea cauzei la secția de contencios administrativ a Curții de Apel Târgu

Mureș, pentru competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de

necompetență.

Trimite cauza ce face

obiectul dosarului nr. 9/2005, privind recursul declarat de judecătorul D.F.

împotriva hotărârii nr. 184 din 18 mai 2005 a Plenului C.S.M., la Curtea de

Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ, pentru competentă

soluționare.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 octombrie 2005.