ÎCCJ, Decizia nr. 24/2005

prevăzut de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 Asupra excepției de necompetență invocate; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin hotărârea nr. 184 din 18 mai 2005, Plenul C.S.M., întemeindu-se pe dispozițiile art. 36 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 317/2004, a respins cererea formulată de judecătorul D.F. din cadrul Judecătoriei Reghin, prin care a solicitat să i se aprobe transferul la Tribunalul Mureș. Împotriva acestei hotărâri, judecătorul D.F. a declarat recurs, pe care l-a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Invocând dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, precum și pe cele ale art. 1 din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, recurentul a susținut că prin hotărârea atacată, nu s-a avut în vedere împrejurarea că el a dobândit calitatea de judecător cu grad de tribunal din septembrie 2003, iar nepromovarea sa la o instanță ierarhic superioară i-a creat un dezavantaj evident pentru cariera profesională. În cadrul examinării acestei căi de atac, punându-se în discuție, din oficiu, problema competenței de a judeca în cauză, reprezentanta C.S.M. a învederat că, față de caracterul de act de autoritate al hotărârii vizate prin recurs, această hotărâre nu este atacabilă decât potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004.

În acest fel, a fost invocată excepția de necompetență a Completului de 9 judecători, de a judeca în cauză. Excepția de necompetență este fondată. În adevăr, prin art. 36 lit. g) din Legea nr. 317/2004, astfel cum era în vigoare la data adoptării hotărârii atacate cu recurs, între atribuțiile Plenului C.S.M. era prevăzută și aceea de a aproba transferul magistraților. În exercitarea acestei atribuții, ce-i revenea potrivit dispoziției menționate, Plenul C.S.M. a respins, prin hotărârea ce face obiectul recursului, cererea judecătorului D.F., de a fi transferat de la Judecătoria Reghin, la Tribunalul Mureș.

Spre deosebire de hotărârile secțiilor C.S.M., pronunțate în materie disciplinară, pentru care, prin art. 50 alin. (2) din aceeași lege, era prevăzută posibilitatea de a fi atacate cu recurs, a cărui soluționare era de competența Completului de 9 judecători al instanței supreme, în ceea ce privește hotărârile Plenului C.S.M., între care și cele referitoare la transferul magistraților, nu s-a prevăzut nici o cale de atac. Este adevărat că după modificările și completările ce i s-au adus prin Legea nr. 247/2005, în urma republicării, Legea nr. 317/2004 prevede, la art. 40 lit. g), că atribuția de a aproba transferul judecătorilor și procurorilor revine secțiilor C.S.M., iar, în conformitate cu art. 36 alin. (2) din această lege, „Plenul C.S.M.

soluționează contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor pronunțate de secțiile C.S.M., cu excepția celor date în materie disciplinară”, pentru care s-a prevăzut, la art. 49 alin. (2), calea de atac a recursului la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Hotărârea nr. 184 din 18 mai 2005, prin care s-a respins cererea judecătorului D.F., de a i se aproba transferul, nu este, însă, susceptibilă de a fi atacată cu contestație, deoarece la data când a fost pronunțată, încă nu era reglementată posibilitatea exercitării acestei căi de atac împotriva unei astfel de hotărâri, dispoziția de la art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 fiind introdusă ulterior, prin Legea nr. 247/2005 (Titlul XV art. I pct. 40, prin care s-a modificat art. 37, devenit art. 36 după republicare) și nici nu ar fi de conceput ca aceeași autoritate (Plenul C.S.M.) să examineze o asemenea cale de atac, cu caracter de reformare, îndreptată împotriva propriei hotărâri. Ca urmare, în raport cu considerentele menționate, se impune a se examina dacă recursul declarat în cauză întrunește cerințele pentru a fi considerat cale de atac, iar în caz afirmativ să se stabilească instanța căreia îi revine competența de a o soluționa.

Sub acest aspect, este de observat că hotărârea prin care C.S.M. a respins cererea de transfer a judecătorului D.F., constituie în mod vădit un act de autoritate, așa încât, îndeplinind condițiile specifice actelor administrative, este cenzurabil potrivit dispozițiilor Legii nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ. Controlul judecătoresc asupra actului de respingere a cererii de transfer, formulată de un judecător în condițiile reglementate prin lege, este firesc să fie exercitat, o atare cerință fiind conformă cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, referitoare la accesul liber la justiție, precum și cu principiul privind dreptul la un recurs efectiv, instituit prin art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ale cărei reglementări, ratificate de România, au prioritate în raport cu legile interne.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 433 din 21 octombrie 2004, Curtea Constituțională a subliniat caracterul neconstituțional al dispozițiilor din conținutul cărora s-ar înțelege că judecătorul sau procurorul nu ar putea să atace în justiție o hotărâre prin care C.S.M. îi refuză acordarea sau exercitarea unui drept dobândit. Efectuarea controlului judecătoresc asupra unor atare acte de autoritate, emise de C.S.M., nu poate fi asigurată, însă, de Înalta Curte de Casație și Justiție, cât timp prin nici o dispoziție a legii nu a fost reglementată posibilitatea exercitării, în această materie, a unor căi de atac, în care competența de soluționare să revină instanței supreme.

Dar, în această privință, este de reținut că, în conformitate cu art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată”. Așa fiind, în raport cu caracterul de act administrativ, de autoritate, al hotărârii atacate cu „recurs” de către judecătorul D.F., se constată că, în conformitate cu prevederile art. 3 pct. 1 C. proc.

civ., potrivit cărora curțile de apel judecă, în primă instanță, „procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale”, competența de a soluționa cauza revine Curții de Apel Târgu Mureș. În consecință, rezultând că excepția de necompetență este întemeiată, urmează a fi admisă și a se dispune trimiterea cauzei la secția de contencios administrativ a Curții de Apel Târgu Mureș, pentru competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția de necompetență. Trimite cauza ce face obiectul dosarului nr. 9/2005, privind recursul declarat de judecătorul D.F. împotriva hotărârii nr. 184 din 18 mai 2005 a Plenului C.S.M., la Curtea de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ, pentru competentă soluționare. Pronunțată în ședință publică, azi 10 octombrie 2005.