ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4762/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1059 din 27 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 5 București a fost respinsă acțiunea formulată de I.A. împotriva pârâtului B.M., prin care a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4718 din 17 septembrie 1997 cu Biroul Notarului Public P.S., cu privire la apartamentul nr. 46 situat în imobilul din București, pentru autoritate de lucru judecat. S-a reținut că aceeași cerere a reclamantei, îndreptată împotriva aceluiași pârât și având același obiect și cauză a fost respinsă prin sentința civilă nr. 96 din 14 februarie 2001 a Tribunalului București, secția a V–a civilă, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut în esență că pârâtul a respectat dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că și-a îndeplinit obligația de plată a sumei de 35 milioane lei, sumă care la data încheierii actului de vânzare-cumpărare, 17 septembrie 1997, constituie un preț serios, acesta fiind determinat de părți cu bună-credință, astfel că nu se poate susține cu temei că au fost încălcate prevederile art. 1303 C. civ. S-a constatat că prin acțiunea de față reclamanta reiterează aceeași cerere, ce nu poate fi primită în raport de prevederile art. 1201 C. civ. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1983 din 28 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă.

S-a reținut că în mod corect instanța de fond a făcut aplicația în speță a dispozițiilor privitoare la autoritatea de lucru judecat, existând în speță tripla identitate de părți, obiect și cauză. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recursul de față susținând numai că în cea de a doua acțiune cauza este diferită de prima acțiune, întrucât pe lângă prețul neserios și nesincer invocat, acțiunea se întemeiază și pe dispozițiile art. 12 din Legea nr. 87/1994, privind combaterea evaziunii fiscale. Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează: Prin recursul de față se contestă numai unul din elementele care fundamentează excepția autorității lucrului judecat, astfel cum este reglementată prin art. 1201 C. civ.

și reținută de instanțe și anume cauza. Prin urmare și recurenta a achiesat la incidența în cauza de față în raport cu pricina judecată anterior a identității de părți și obiect. Răspunsul la motivul invocat de recurs redat poate fi dat numai avându-se în vedere noțiunea și definirea cauzei, ca element al autorității lucrului judecat și dacă textul la care s-a făcut referire, art. 1201 C. civ. se referă expres la cauză, atunci când determină condițiile autorității lucrului judecat, nu definiția legală a acestui concept. Din dispozițiile legale care se referă la acesta, altele decât art. 1201 C. civ., cum sunt prevederile art. 163 C. proc. civ., art. 164 C. proc. civ. și art. 294 C. proc. civ.

se poate desprinde concluzia că legiuitorul are în vedere temeiul juridic al pretențiilor deduse judecății. Acesta nu poate fi analizat decât în raport de scopul către care se îndreaptă voința celui care reclamă în justiție, căci nimeni nu se adresează justiției fără un scop, orice pretenție tinzând la un anumit rezultat. Și dacă în speță este limpede că reclamanta a urmărit prin cele două acțiuni să obțină constatarea nulității aceluiași act de înstrăinare, rezultă că identitatea de cauză s-a realizat pe deplin. Dar nu numai sub aspectul arătat, ci și al temeiului juridic al pretențiilor formulate, pentru că în unele acțiuni se justifică nulitatea prin existența unui preț neserios, fiind invocat astfel art. 1303 C. civ.

Este adevărat că în cea de a doua acțiune, ce formează obiectul recursului de față sunt invocate și prevederile art. 12 din Legea nr. 87/1994. Dar, acestea nu se constituie în temei juridic al acțiunii, care rămâne același text, art. 1303 C. civ., pentru că aceste dispoziții prevăd anumite consecințe ale actului încheiat prin sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, fără a afecta legalitatea și temeinicia convenției realizate între părți. Așa fiind, rezultă că instanțele au hotărât corect că cea de a doua acțiune, ce formează obiectul recursului de față, are aceeași cauză cu cea precedentă, în care s-a dat o hotărâre irevocabilă, astfel că în mod temeinic s-a reținut incidența prevederilor art. 1201 C. civ.

În consecință, recursul de față este nefondat, urmând a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.A. împotriva deciziei nr. 1983/A din 28 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a III–a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2005.