ÎCCJ, Decizia nr. 9/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 24 noiembrie 2003,

petiționarul M.G. s-a adresat cu plângere penală, Parchetului de pe lângă

Tribunalul București, împotriva conducerii SC L. SRL, susținând că

administratorul acesteia, G.V. și directorul executiv, B.V., au săvârșit

infracțiunile prevăzute de art. 277 și 278 din Legea nr. 53/2003, precum și

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art.

246 C. pen.

În motivarea plângerii, petiționarul

a arătat că, solicitând administratorului și directorului executiv al SC L. SRL,

să execute dispozițiile sentinței civile nr. 3988 din 29 octombrie 2003, a

Tribunalului București, secția a VIII-a, în sensul de a-l reangaja și a-i

achita drepturile salariale, aceștia au refuzat să pună în aplicare cele două

dispoziții ale sentinței.

Constatând că una din persoanele

vizate de petiționar, respectiv, G.V., este episcop vicar patriarhal, sub

numele V.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul București a înaintat plângerea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Procurorul desemnat să examineze

plângerea, prin rezoluția din 5 februarie 2004, dată în dosarul nr. 838/P/2003

al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.V. (P.S.

Episcop V.P. - vicar patriarhal), sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art.

277 și 278 din Legea nr. 53/2003, disjungerea cauzei privind pe B.V. și

declinarea competenței de soluționare, cu privire la acesta din urmă,

Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București).

S-a motivat că din actele

premergătoare efectuate nu rezultă nici un indiciu că V.G. s-ar fi implicat în

luarea vreunei decizii privind concedierea, reintegrarea în muncă sau plata

drepturilor salariale cuvenite petiționarului M.G., singura persoană căreia

i-au revenit atribuții în această privință, fiind B.V., în calitate de director

executiv al SC L. SRL.

La data de 11 februarie, invocând

prevederile art. 278 și 278

1

C. proc. pen., petiționarul M.G. a

formulat plângere împotriva acestei rezoluții, cu care s-a adresat Procurorului

general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ulterior, prin plângerea

înregistrată la data de 22 martie 2004, petiționarul M.G. s-a adresat Înaltei

Curți de Casație și Justiție, menționând că procedează în acest fel, deoarece

procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea depusă la data de 11

februarie 2004.

Prin această plângere, făcând

referire la aceleași fapte, petiționarul a cerut judecarea intimaților G.V. (P.S.

Episcop V.P. - vicar patriarhal) și B.V., pentru săvârșirea infracțiunilor

prevăzute de art. 277 și 278 din Legea nr. 53/2003, precum și a infracțiunii de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, prin sentința nr. 170 din 29 iunie 2004, a respins plângerea,

motivând că nu se poate reține nici o faptă cu relevanță penală în sarcina

intimatului G.V., deoarece din actele premergătoare efectuate rezultă că acesta

nu a desfășurat nici o activitate care să aibă legătură cu drepturile

solicitate de petiționarul M.G., pe baza hotărârii judecătorești prezentate.

S-a mai relevat, prin considerentele sentinței, că din actele premergătoare

efectuate a mai rezultat că reintegrarea petiționarului în funcția ce o

deținuse, nu era posibilă, deoarece postul respectiv fusese desființat, iar el

a refuzat să se reintegreze, chiar temporar, pe un alt post.

Petiționarul a declarat recurs,

susținând că sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 10, 17

1

și 18 C. proc. pen.

În acest sens, în cadrul primului

motiv de casare, petiționarul a învederat că instanța nu s-a pronunțat asupra

cererii prin care a solicitat să se rețină că nu s-a răspuns la plângerea contra

rezoluției din 5 februarie 2004 și asupra solicitării de a se constata nulitatea

absolută a rezoluției menționate, datorită încălcării prevederilor art. 209 și

210 C. proc. pen., prin trimiterea plângerii la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4.

Prin cel de al doilea motiv de

casare, se susține, de către petiționar, că din modul în care este redactată

partea introductivă a sentinței, nu rezultă în mod clar conținutul concluziilor

părților, că motivarea din expunere, în sensul că reintegrarea sa nu a fost

posibilă datorită desființării postului, contravine legii, deoarece prin

sentința ce trebuia executată, s-a dispus, fără echivoc, să fie reintegrat în

funcția avută anterior, precum și că nu se justifică reținerea împrejurării că

G.V. nu mai avea atribuții pentru a se implica în aducerea la îndeplinire a

dispozițiilor acelei hotărâri, întrucât reorganizarea activității este o

atribuție a asociatului unic, și nu a administratorului societății.

Tot prin acest motiv, s-a mai

relevat că prin sentință s-a motivat greșit că rezoluția criticată ar fi fost

corectă, această concluzie, eronată, datorându-se neexaminării cauzelor pentru

care procurorul ierarhic superior nu a răspuns la plângerea formulată împotriva

rezoluției din 5 februarie 2004.

În fine, prin cel de al treilea

motiv de casare, s-a susținut că s-a comis o gravă eroare de fapt, care a fost

determinată de nerespectarea principiilor de drept privind legalitatea

procesului, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, egalitatea

părților, operativitatea procesuală, precum și de unele vicii de procedură.

În concluzie, petiționarul a

solicitat casarea sentinței și să se dispună rejudecarea cauzei.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea sentinței rezultă că

prima instanță a expus, prin considerentele acesteia, motivele care au impus

concluzia că plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției

procurorului din 5 februarie 2004, nu este fondată.

Nereferirea expresă, în considerentele

sentinței, la împrejurarea că nu s-a dat curs plângerii formulate de petiționar,

la data de 11 februarie 2004, nu poate avea relevanța ce i se atribuie de către

acesta, cât timp, tocmai datorită nesoluționării celei de a doua plângeri în

termenul prevăzut de art. 278

1

alin. (2) C. proc. pen., s-a

considerat justificată adresarea plângerii, instanței și s-a procedat la

soluționarea acesteia.

Tot astfel, din examinarea actelor

premergătoare efectuate de procuror, se constată că acestea converg în mod univoc

spre concluzia că G.V. (P.S. Episcop V.P. – vicar patriarhal) nu s-a implicat

și nici nu era obligat să se implice în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor

sentinței prezentate de petiționar.

Sub acest aspect, este de observat

că prin decizia vicarului patriarhal nr. 1 din 17 februarie 2003, a fost

împuternicit B.V., ca director executiv al SC L. SRL, în care calitate, printre

atribuțiile ce i s-au stabilit, este și aceea de „decizie în angajarea sau

concedierea personalului”.

Or, în raport cu această decizie,

care este conformă prevederilor din actul constitutiv al societății comerciale

menționate, se constată că în mod justificat s-a reținut prin considerentele

sentinței, că intimatul G.V. nu a desfășurat nici o activitate care să fi avut

legătură cu drepturile pretinse de petiționar, astfel că nu s-a comis nici o

eroare gravă de fapt.

Ca urmare, soluția de respingere a

plângerii formulate împotriva rezoluției procurorului, de neîncepere a

urmăririi penale față de G.V., este pe deplin justificată, iar în raport cu

această situație, nu are nici o relevanță critica prin care petiționarul se

referă la necomunicarea, de către procurorul ierarhic superior, a soluției date

la plângerea împotriva rezoluției din 5 februarie 2004.

Ținându-se seama de vădita temeinicie

a soluției de neîncepere a urmăririi penale față de G.V., justificată de

ansamblul materialului probator administrat în cadrul actelor premergătoare,

care corespunde unei stări de fapt corect reținute de prima instanță, se impune

a se aprecia că și susținerile din criticile referitoare la încălcarea unor

principii procesuale, sunt, de asemenea, lipsite de temeinicie.

În această privință, deși prin

specificul lor, actele premergătoare nu pot asigura decât verificări limitate

la esența chestiunilor ce fac obiectul unei plângeri de natura celei formulate

de petiționar, în cauză

s-au administrat, totuși, probe suficiente și lămuritoare,

încât examinarea lor a dat posibilitate procurorului, să dea o rezoluție

judicios motivată, iar prima instanță să se pronunțe asupra plângerii cu care a

fost sesizată, pe baza unui material probator susceptibil a împiedica

producerea oricărei erori.

Așa fiind, se constată că în mod

corect s-a dispus respingerea plângerii împotriva rezoluției din 5 februarie

2004, prin care procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.V.

și disjungerea cauzei referitor la B.V., declinând competența de soluționare cu

privire la acesta, Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București.

În această privință, se constată că

nu poate fi primită critica formulată de procuror, în sensul că sentința ar fi

nulă, pe motiv că, înainte de a se adresa instanței, petiționarul trebuia să

formuleze, mai întâi, plângere la procurorul ierarhic superior împotriva rezoluției

de neîncepere a urmăririi penale, deoarece, așa cum s-a arătat, petiționarul a

formulat o asemenea plângere, iar după împlinirea termenului prevăzut de art. 278

1

alin. (2) C. proc. pen., s-a adresat direct, instanței.

În consecință, urmează ca recursul

declarat de petiționar să fie respins ca nefondat, cu obligarea acestuia, la

plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul M.G., împotriva sentinței nr. 170 din 29 iunie 2004,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

1597/2004.

Obligă pe petiționar să plătească

statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi

24 ianuarie 2005.