ÎCCJ, Decizia nr. 9/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 24 noiembrie 2003, petiționarul M.G. s-a adresat cu plângere penală, Parchetului de pe lângă Tribunalul București, împotriva conducerii SC L. SRL, susținând că administratorul acesteia, G.V. și directorul executiv, B.V., au săvârșit infracțiunile prevăzute de art. 277 și 278 din Legea nr. 53/2003, precum și infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. În motivarea plângerii, petiționarul a arătat că, solicitând administratorului și directorului executiv al SC L. SRL, să execute dispozițiile sentinței civile nr. 3988 din 29 octombrie 2003, a Tribunalului București, secția a VIII-a, în sensul de a-l reangaja și a-i achita drepturile salariale, aceștia au refuzat să pună în aplicare cele două dispoziții ale sentinței.

Constatând că una din persoanele vizate de petiționar, respectiv, G.V., este episcop vicar patriarhal, sub numele V.P., Parchetul de pe lângă Tribunalul București a înaintat plângerea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul desemnat să examineze plângerea, prin rezoluția din 5 februarie 2004, dată în dosarul nr. 838/P/2003 al secției de urmărire penală din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.V. (P.S. Episcop V.P. - vicar patriarhal), sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 277 și 278 din Legea nr. 53/2003, disjungerea cauzei privind pe B.V. și declinarea competenței de soluționare, cu privire la acesta din urmă, Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București).

S-a motivat că din actele premergătoare efectuate nu rezultă nici un indiciu că V.G. s-ar fi implicat în luarea vreunei decizii privind concedierea, reintegrarea în muncă sau plata drepturilor salariale cuvenite petiționarului M.G., singura persoană căreia i-au revenit atribuții în această privință, fiind B.V., în calitate de director executiv al SC L. SRL. La data de 11 februarie, invocând prevederile art. 278 și 278 1 C. proc. pen., petiționarul M.G. a formulat plângere împotriva acestei rezoluții, cu care s-a adresat Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Ulterior, prin plângerea înregistrată la data de 22 martie 2004, petiționarul M.G.

s-a adresat Înaltei Curți de Casație și Justiție, menționând că procedează în acest fel, deoarece procurorul ierarhic superior nu a soluționat plângerea depusă la data de 11 februarie 2004. Prin această plângere, făcând referire la aceleași fapte, petiționarul a cerut judecarea intimaților G.V. (P.S. Episcop V.P. - vicar patriarhal) și B.V., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 277 și 278 din Legea nr. 53/2003, precum și a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 170 din 29 iunie 2004, a respins plângerea, motivând că nu se poate reține nici o faptă cu relevanță penală în sarcina intimatului G.V., deoarece din actele premergătoare efectuate rezultă că acesta nu a desfășurat nici o activitate care să aibă legătură cu drepturile solicitate de petiționarul M.G., pe baza hotărârii judecătorești prezentate.

S-a mai relevat, prin considerentele sentinței, că din actele premergătoare efectuate a mai rezultat că reintegrarea petiționarului în funcția ce o deținuse, nu era posibilă, deoarece postul respectiv fusese desființat, iar el a refuzat să se reintegreze, chiar temporar, pe un alt post. Petiționarul a declarat recurs, susținând că sentința este supusă cazurilor de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 10, 17 1 și 18 C. proc. pen. În acest sens, în cadrul primului motiv de casare, petiționarul a învederat că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii prin care a solicitat să se rețină că nu s-a răspuns la plângerea contra rezoluției din 5 februarie 2004 și asupra solicitării de a se constata nulitatea absolută a rezoluției menționate, datorită încălcării prevederilor art. 209 și 210 C. proc.

pen., prin trimiterea plângerii la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 4. Prin cel de al doilea motiv de casare, se susține, de către petiționar, că din modul în care este redactată partea introductivă a sentinței, nu rezultă în mod clar conținutul concluziilor părților, că motivarea din expunere, în sensul că reintegrarea sa nu a fost posibilă datorită desființării postului, contravine legii, deoarece prin sentința ce trebuia executată, s-a dispus, fără echivoc, să fie reintegrat în funcția avută anterior, precum și că nu se justifică reținerea împrejurării că G.V. nu mai avea atribuții pentru a se implica în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor acelei hotărâri, întrucât reorganizarea activității este o atribuție a asociatului unic, și nu a administratorului societății.

Tot prin acest motiv, s-a mai relevat că prin sentință s-a motivat greșit că rezoluția criticată ar fi fost corectă, această concluzie, eronată, datorându-se neexaminării cauzelor pentru care procurorul ierarhic superior nu a răspuns la plângerea formulată împotriva rezoluției din 5 februarie 2004. În fine, prin cel de al treilea motiv de casare, s-a susținut că s-a comis o gravă eroare de fapt, care a fost determinată de nerespectarea principiilor de drept privind legalitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare, egalitatea părților, operativitatea procesuală, precum și de unele vicii de procedură. În concluzie, petiționarul a solicitat casarea sentinței și să se dispună rejudecarea cauzei.

Recursul nu este fondat. Din examinarea sentinței rezultă că prima instanță a expus, prin considerentele acesteia, motivele care au impus concluzia că plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluției procurorului din 5 februarie 2004, nu este fondată. Nereferirea expresă, în considerentele sentinței, la împrejurarea că nu s-a dat curs plângerii formulate de petiționar, la data de 11 februarie 2004, nu poate avea relevanța ce i se atribuie de către acesta, cât timp, tocmai datorită nesoluționării celei de a doua plângeri în termenul prevăzut de art. 278 1 alin. (2) C. proc. pen., s-a considerat justificată adresarea plângerii, instanței și s-a procedat la soluționarea acesteia. Tot astfel, din examinarea actelor premergătoare efectuate de procuror, se constată că acestea converg în mod univoc spre concluzia că G.V.

(P.S. Episcop V.P. – vicar patriarhal) nu s-a implicat și nici nu era obligat să se implice în aducerea la îndeplinire a dispozițiilor sentinței prezentate de petiționar. Sub acest aspect, este de observat că prin decizia vicarului patriarhal nr. 1 din 17 februarie 2003, a fost împuternicit B.V., ca director executiv al SC L. SRL, în care calitate, printre atribuțiile ce i s-au stabilit, este și aceea de „decizie în angajarea sau concedierea personalului”. Or, în raport cu această decizie, care este conformă prevederilor din actul constitutiv al societății comerciale menționate, se constată că în mod justificat s-a reținut prin considerentele sentinței, că intimatul G.V. nu a desfășurat nici o activitate care să fi avut legătură cu drepturile pretinse de petiționar, astfel că nu s-a comis nici o eroare gravă de fapt.

Ca urmare, soluția de respingere a plângerii formulate împotriva rezoluției procurorului, de neîncepere a urmăririi penale față de G.V., este pe deplin justificată, iar în raport cu această situație, nu are nici o relevanță critica prin care petiționarul se referă la necomunicarea, de către procurorul ierarhic superior, a soluției date la plângerea împotriva rezoluției din 5 februarie 2004. Ținându-se seama de vădita temeinicie a soluției de neîncepere a urmăririi penale față de G.V., justificată de ansamblul materialului probator administrat în cadrul actelor premergătoare, care corespunde unei stări de fapt corect reținute de prima instanță, se impune a se aprecia că și susținerile din criticile referitoare la încălcarea unor principii procesuale, sunt, de asemenea, lipsite de temeinicie.

În această privință, deși prin specificul lor, actele premergătoare nu pot asigura decât verificări limitate la esența chestiunilor ce fac obiectul unei plângeri de natura celei formulate de petiționar, în cauză s-au administrat, totuși, probe suficiente și lămuritoare, încât examinarea lor a dat posibilitate procurorului, să dea o rezoluție judicios motivată, iar prima instanță să se pronunțe asupra plângerii cu care a fost sesizată, pe baza unui material probator susceptibil a împiedica producerea oricărei erori. Așa fiind, se constată că în mod corect s-a dispus respingerea plângerii împotriva rezoluției din 5 februarie 2004, prin care procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.V.

și disjungerea cauzei referitor la B.V., declinând competența de soluționare cu privire la acesta, Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București. În această privință, se constată că nu poate fi primită critica formulată de procuror, în sensul că sentința ar fi nulă, pe motiv că, înainte de a se adresa instanței, petiționarul trebuia să formuleze, mai întâi, plângere la procurorul ierarhic superior împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, deoarece, așa cum s-a arătat, petiționarul a formulat o asemenea plângere, iar după împlinirea termenului prevăzut de art. 278 1 alin. (2) C. proc. pen., s-a adresat direct, instanței. În consecință, urmează ca recursul declarat de petiționar să fie respins ca nefondat, cu obligarea acestuia, la plata cheltuielilor judiciare efectuate de către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.G., împotriva sentinței nr. 170 din 29 iunie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 1597/2004. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 24 ianuarie 2005.