ÎCCJ, Decizia nr. 64/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 64/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin rezoluția din 25

septembrie 2003, emisă în dosarul nr. 518/P/2003 al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, procurorul desemnat să examineze plângerea

formulată de petiționarul M.G. împotriva episcopului V.P. (G.V.), vicar patriarhal,

administrator al SC L. SRL, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de

acesta, pentru infracțiunile prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990,

de art. 288, 289, 291 și 246 C. pen.

S-a învederat că, în

perioada mai - iulie 2003, M.G. s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, cu mai multe plângeri, prin care a solicitat cercetarea

administratorului SC L. SRL, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 266

pct. 2 din Legea nr. 31/1990, constând în aceea că ar fi dispus efectuarea de

plăți nejustificate pentru telefoane mobile și pentru achitarea chiriei unor

angajați, a aprobat decontarea de bonuri de benzină consumate cu autoturismele

proprietate personală ale salariaților, precum și folosirea în interes

personal, de către unii salariați, a autoturismelor societății.

Constatându-se că

administrator al SC L. SRL este vicarul patriarhal-episcop V.P. (V.G.),

Parchetul de pe lângă Tribunalul București a înaintat plângerea, Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Ulterior, printr-o plângere din

9 septembrie 2003, M.G. a solicitat cercetarea administratorului societății

menționate, și pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289, 291, 288

și 246 C. pen.

În motivarea noii plângeri,

s-a arătat că administratorul SC L. SRL a emis și semnat decizia nr. 234 din 13

februarie 2003, prin care, în vederea rentabilizării acestei societăți, erau

restructurate mai multe posturi, între care și postul de șef serviciu tehnic,

ocupat de petiționar.

S-a susținut că această

decizie, folosită ulterior de societate în fața instanței, cu ocazia

soluționării litigiului de muncă, ar conține date nereale, că administratorul

societății a depus la instanță, înscrisuri din care rezulta că au fost

disponibilizate 22 persoane, iar nu 7 persoane, cum s-a menționat în decizie,

precum și că mențiunea de pe preaviz, despre primirea unui exemplar, nu

corespunde realității, deoarece data de pe ștampila societății este 17 iulie 2003,

în timp ce la mențiunea de primire este trecută data de 19 februarie 2003.

Petiționarul a mai susținut

că prin aprobarea desfacerii contractului său individual de muncă,

administratorul societății, folosind abuziv atribuțiile funcției deținute, i-a

lezat interesele personale.

Prin rezoluția din 25

septembrie 2003 s-a subliniat că, în urma verificărilor ce s-au efectuat, au

rezultat următoarele:

În baza H.G. nr. 1087/2000

și H.G. nr. 1106/2001, Patriarhia Română a preluat în administrare și

folosință, de la SC C. SA, Complexul L., pe o perioadă de 49 ani.

Pentru administrarea Complexului

a fost constituită SC L. SRL, având asociat unic Patriarhia Română, care l-a

numit ca administrator al societății, pe episcopul V.P., vicar patriarhal.

Datorită situației

financiare deficitare în perioada 2001 - 2002, administratorul societății, la

propunerea Consiliului Director, a luat măsuri de reorganizare a societății,

prin eliminarea unor posturi neeficiente, numirea în funcții a unor persoane

competente, testarea profesională a personalului și ocuparea posturilor prin

concurs.

În aceste condiții, pe baza

referatului întocmit de contabilul-șef, cu privire la activitatea

economico-financiară a societății din anul 2002, administratorul a emis decizia

nr. 234 din 13 februarie 2003, prin care au fost desființate 7 posturi, între

care și postul de șef serviciu tehnic ocupat de petiționar.

S-a relevat că susținerile

făcute de petiționar în sensul că, prin aceste măsuri, administratorul

societății și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu, sunt neîntemeiate,

deoarece din verificările efectuate, a reieșit că măsura reorganizării

societății a fost impusă de rezultatele financiare slabe obținute în perioada

2001 - 2002, fiind aprobată de conducerea societății, în ședința din 13

februarie 2003.

S-a subliniat că

reorganizarea și măsurile luate în urma acesteia au avut ca efect îmbunătățirea

situației financiare a societății, iar pierderea de 1.006.442.000 lei a fost

recuperată, înregistrându-se și un profit de 715.068.000 lei.

S-a învederat că, în

legătură cu modul de gestionare a fondurilor de către administratorul V.G., nu

s-au constatat aspecte de natură penală ori contravențională.

De asemenea, explicându-se

diferența dintre numărul de 7 posturi desființate, prin decizia nr. 234 din 13

februarie 2003 și numărul de 19 persoane menționate în anexă, s-a precizat că

lista celor 19 persoane din anexă cuprinde pe salariații convocați de Consiliul

Director, ca urmare a propunerii acestora pentru concediere. Conchizându-se,

s-a subliniat că reducerea numărului celor concediați, la 7, din totalul de 19

propuși pentru această măsură, nu constituie o contradicție între cele două

documente, ci o evoluție firească în stabilirea unui număr mai mic de salariați

concediați, decât al celor propuși inițial pentru această măsură, determinată

de analiza concretă a cazurilor examinate.

Învederându-se că

administratorul societății a emis decizia nr. 234/2003, numai pentru posturile

desființate și că persoanelor ce ocupau acele posturi, li s-a comunicat

preavizul de 30 de zile, s-a ajuns la concluzia că actul respectiv nu conține

date nereale și că nu s-a omis să se consemneze în ele situațiile la care se

referea.

S-a motivat că susținerea

făcută de petiționar, în sensul că mențiunea din preaviz, referitoare la data

primirii acestuia, nu ar fi reală, este neîntemeiată, întrucât preavizul i-a

fost înmânat în mod real la data de 19 februarie 2003, consemnată pe actul

respectiv, iar ulterior, eliberându-i-se o copie, s-a aplicat ștampila, cu

specificarea datei de 17 iulie 2003, corespunzătoare zilei când i s-a predat

copia.

Ca urmare, s-a conchis că în

cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals

material în înscrisuri oficiale, iar pe cale de consecință, nu poate exista

nici infracțiunea de uz de fals.

Cu privire la aspectele

referitoare la legalitatea desființării postului ocupat de petiționar, s-a

relevat că acestea fac obiectul litigiului de muncă din dosarul nr. 4449/LM/2003,

al Tribunalului București, secția a VIII-a.

În concluzie, s-a arătat că

nu poate fi pusă în mișcare acțiunea penală, deoarece din actele premergătoare

efectuate rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunilor menționate în plângere.

Petiționarul M.G. a formulat

plângere împotriva rezoluției menționate.

Această plângere a fost

respinsă prin rezoluția din 16 octombrie 2003, emisă de procurorul șef al secției

de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, în dosarul nr. 49229/8405/2003.

S-a motivat că, în urma

verificărilor efectuate, s-a ajuns la concluzia că hotărârile luate de

administratorul SC L. SRL, sunt în limitele atribuțiilor sale și au fost

adoptate cu respectarea prevederilor legale, nefiind săvârșită infracțiunea

prevăzută de art. 246 C. pen.

S-a mai relevat că obiectul

deciziei nr. 234 din 13 februarie 2003 este diferit de cel al listei

persoanelor propuse pentru concediere, astfel că nu se poate pune problema

neconcordanței între acestea, precum și că data înmânării copiei de pe preaviz

nu poate fi confundată cu data anterioară, de 19 februarie 2003, când

petiționarului i s-a înmânat originalul preavizului.

Ca urmare, s-a conchis că

aceste fapte nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals

intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., de fals material în înscrisuri

oficiale prevăzută de art. 288 C. pen. și de uz de fals prevăzută de art. 291 C.

pen.

S-a subliniat, totodată că,

verificându-se modul de folosire a fondurilor bănești de către administratorul

societății, s-a constatat că nici în această privință nu au rezultat aspecte de

natură penală sau contravențională, ci, dimpotrivă, că datorită măsurilor

dispuse, s-a îmbunătățit în mod vădit situația financiară a societății, în

sensul că a fost recuperată pierderea înregistrată anterior și chiar s-a

obținut un profit substanțial.

Făcându-se referire la

susținerea petiționarului, că nu ar fi existat preocupare pentru clarificarea

aspectelor de neglijență în serviciu din partea autorităților sesizate de el,

care, prin comunicările ce i le-au trimis, i-ar fi produs o vătămare importantă

intereselor sale legale, s-a relevat că verificările efectuate au scos în

evidență că fiecare autoritate i-a răspuns petiționarului, în limitele

atribuțiilor ce-i reveneau și cu respectarea prevederilor legii, astfel că și

sub acest aspect, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și

temeinică.

Petiționarul M.G. a formulat

plângere împotriva rezoluțiilor menționate, solicitând desființarea acestora,

de către instanță și restituirea cauzei, procurorului, în vederea începerii

urmăririi penale față de G.V.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 171 din 29 iunie 2004, a respins

plângerea, cu motivarea că din actele dosarului rezultă că faptele la care

petiționarul se referă, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor

ce le impută administratorului SC L. SRL.

S-a subliniat, prin

considerentele sentinței, că procurorul care a emis rezoluția de neîncepere a

urmăririi penale, a ajuns la o concluzie corectă, care este rezultatul

examinării complete și juste a actelor dosarului, iar aspectele ce privesc

încetarea controlului individual de muncă al petiționarului, fac obiectul unui

dosar aflat în curs de soluționare la Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte și litigii de muncă.

Concluzionându-se, s-a

arătat că solicitarea petiționarului de a se desființa rezoluția de neîncepere

a urmăririi penale și a se trimite cauza, procurorului, în vederea începerii

urmăririi penale, este lipsită de suport probator.

Împotriva sentinței,

petiționarul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

alin. (1) pct. 1, pct. 10, pct. 17

1

și pct. 18 C. proc. pen.

- În cadrul primului motiv

de casare, s-a susținut că au fost încălcate grav, normele de procedură privind

competența după calitatea persoanei, deoarece soluționarea plângerilor sale a

fost tergiversată prin transmiterea lor la instituții și, apoi, la instanțe

cărora nu le revenea competența după calitatea persoanei.

- Prin cel de al doilea

motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 385

9

alin. (1) pct. 10

C. proc. pen., petiționarul a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra

legalității funcționării unui consiliu director la o societate cu răspundere

limitată și a îndemnizațiilor lunare primite de membrii acestui consiliu, cu

privire la probele administrate și cererile formulate în legătură cu

atribuțiile administratorului, precum și cu privire la probele administrate și

a cererilor formulate în legătură cu exactitatea datelor prezentate prin

organigramele societății, înainte și după concediere, care au fost semnate de

administrator și directorul executiv.

- Prin cel de al treilea

motiv de casare, petiționarul a susținut că s-a făcut o greșită aplicare a

legii, deoarece dosarul a fost îndrumat inițial la Judecătoria sectorului 4, că motivarea din sentință este eronată, întrucât lipsește din

expunere prezentarea elementului material al infracțiunii de fals intelectual,

iar concluzia din sentință, că rezoluția este corectă, nu ține seama de faptul

că nu s-a examinat plângerea, și sub aspectul că procurorul nu a răspuns la

critica adusă rezoluției nr. 838/P/2003 din 5 februarie 2004.

- În fine, prin cel de al

patrulea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

alin.

(1) pct. 18 C. proc. pen., s-a susținut că, datorită nerespectării principiilor

de drept privind legalitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ al

organelor judiciare și egalitatea părților în proces, instanța nu s-a pronunțat

asupra unor cereri esențiale, a aplicat greșit legea și a comis o gravă eroare

de fapt.

Recursul nu este fondat.

- Referitor la primul motiv

de casare, este de observat că, în adevăr, datorită nemenționării de către

petiționar, a rangului ce-l avea administratorul SC L. SRL, în ierarhia

Înaltului Cler Ortodox, plângerea formulată împotriva sa, a fost îndrumată, în

fazele inițiale, la parchete și instanțe cărora nu le revenea competența de a o

soluționa.

Dar, din moment ce

rezoluțiile împotriva cărora s-a plâns petiționarul, au fost emise de procurori

competenți după calitatea persoanei vizate (episcop-vicar patriarhal), iar

sentința este pronunțată de judecători de la instanța supremă, competenți să

soluționeze cauza, în raport cu dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. e) C. proc.

pen., este evident că în cauză nu se justifică invocarea lipsei de competență,

după calitatea persoanei, la care se face referire prin primul motiv de recurs.

- Cu privire la susținerea

că instanța nu s-a pronunțat asupra unor fapte având legătură cu legalitatea

funcționării unui Consiliu director la societatea al cărei administrator era V.G.,

este de observat că acest aspect excede limitelor cu care poate fi învestită să

judece o instanță penală, care nu poate să se pronunțe decât asupra faptelor de

încălcare a legii ce atrag răspunderea penală, iar nu și asupra chestiunilor ce

vizează constituirea și funcționarea organelor de conducere ale unei societăți

comerciale.

Pe de altă parte, se

constată că prin conținutul lor concret, probele și cererile ce se pretinde că

nu au fost luate în considerare de instanță, nu sunt de natură a determina

schimbarea soluției pronunțate în proces.

De altfel, față de

caracterul generalizant al considerentelor sentinței și de soluția pronunțată,

se impune deducția că probele și cererile la care se referă petiționarul, au

fost examinate de către prima instanță, care le-a evaluat în raport cu

conținutul de ansamblu al materialului probator din dosar.

- În ceea ce privește

criticile formulate, în sensul că s-ar fi făcut o greșită aplicare a legii și

că însăși sentința ar fi contrară legii, este de observat că, așa cum s-a

arătat cu ocazia examinării primului motiv, îndrumarea inițială a dosarului la

alt parchet și la altă instanță, decât cele cărora le revenea competența, în

raport cu calitatea persoanei vizate prin plângere, determinată și de lipsa

precizărilor necesare din partea petiționarului, nu justifică aprecierea că

sentința ar fi contrară legii sau că s-ar fi făcut o greșită apreciere a legii,

câtă vreme rezoluțiile au fost emise de procurori din parchetul căruia îi

revenea competența să examineze plângerea, iar sentința a fost pronunțată de

instanța supremă, a cărei competență de soluționare a cauzei este în afara

oricărei discuții.

În același timp, susținerile

referitoare la pretinse erori de argumentare sau la omisiuni din considerentele

sentinței nu sunt susceptibile de a fi luate în considerare, cât timp soluția

pronunțată își găsește justificare în motivarea de ansamblu din cuprinsul

hotărârii, iar împrejurările ce rezultă din actele dosarului, nu sunt de natură

a o infirma.

Totodată, contrar celor

susținute de recurent, în cadrul motivului 3 de casare, rezoluția din dosarul

penal nr. 838/P/2003, dată la 5 februarie 2004, nu putea fi examinată în acest

proces, deoarece face obiectul unei alte cauze, privind săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 277 și 278 din Legea nr. 53/2003.

- Cu privire la criticile

aduse sentinței prin ultimul motiv de casare, este de reținut că principiile la

care se referă petiționarul-recurent, menite a asigura desfășurarea procesului

penal în conformitate cu cerințele legii și a garanta aflarea adevărului, au

fost respectate atât de procurorii care au examinat, succesiv, plângerile, cât

și de instanța de judecată, iar situația de fapt reținută și avută în vedere la

adoptarea soluției, corespunde pe deplin realității.

Sub acest aspect, deși, prin

specificul lor, actele premergătoare nu pot asigura decât verificări limitate la

esența chestiunilor ce fac obiectul unei plângeri de natura celei formulate de

petiționar, în cauză s-au administrat, totuși, probe suficiente și lămuritoare,

astfel că, în urma examinării lor, procurorul căruia i s-a repartizat cauza, a

avut posibilitate să dea o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale judicios

motivată, iar procurorul ierarhic superior, care a examinat plângerea asupra

primei rezoluții, să-și argumenteze la rândul său, cu temeinicia necesară,

rezoluția de respingere a acelei plângeri.

Ca urmare, dispunând de

acest material probator, edificator pentru lămurirea cauzei, prima instanță s-a

pronunțat asupra plângerii cu care a fost sesizată, pe baza unor împrejurări de

fapt neîndoielnic stabilite, susceptibile a împiedica producerea oricărei

erori.

Așa fiind, se constată că în

mod corect s-a dispus, de către prima instanță, respingerea plângerii formulate

de petiționarul M.G. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față

de V.G., emisă la data de 25 septembrie 2003, în dosarul nr. 518/P/2003, al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

În consecință, fiind

neîntemeiate criticile aduse sentinței, prin motivele de casare formulate de

petiționar și cum nu se constată alte motive, susceptibile de a fi luate în

considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat să fie respins, ca

nefondat, cu obligarea petiționarului să plătească statului, cheltuielile

judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul M.G., împotriva sentinței nr. 171 din 29

iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să

plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, azi 14 martie 2005.