ÎCCJ, Decizia nr. 64/2005

Asupra recursului de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin rezoluția din 25 septembrie 2003, emisă în dosarul nr. 518/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, procurorul desemnat să examineze plângerea formulată de petiționarul M.G. împotriva episcopului V.P. (G.V.), vicar patriarhal, administrator al SC L. SRL, a dispus neînceperea urmăririi penale, față de acesta, pentru infracțiunile prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, de art. 288, 289, 291 și 246 C. pen. S-a învederat că, în perioada mai - iulie 2003, M.G.

s-a adresat Parchetului de pe lângă Tribunalul București, cu mai multe plângeri, prin care a solicitat cercetarea administratorului SC L. SRL, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, constând în aceea că ar fi dispus efectuarea de plăți nejustificate pentru telefoane mobile și pentru achitarea chiriei unor angajați, a aprobat decontarea de bonuri de benzină consumate cu autoturismele proprietate personală ale salariaților, precum și folosirea în interes personal, de către unii salariați, a autoturismelor societății. Constatându-se că administrator al SC L. SRL este vicarul patriarhal-episcop V.P. (V.G.), Parchetul de pe lângă Tribunalul București a înaintat plângerea, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Ulterior, printr-o plângere din 9 septembrie 2003, M.G. a solicitat cercetarea administratorului societății menționate, și pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289, 291, 288 și 246 C. pen. În motivarea noii plângeri, s-a arătat că administratorul SC L. SRL a emis și semnat decizia nr. 234 din 13 februarie 2003, prin care, în vederea rentabilizării acestei societăți, erau restructurate mai multe posturi, între care și postul de șef serviciu tehnic, ocupat de petiționar.

S-a susținut că această decizie, folosită ulterior de societate în fața instanței, cu ocazia soluționării litigiului de muncă, ar conține date nereale, că administratorul societății a depus la instanță, înscrisuri din care rezulta că au fost disponibilizate 22 persoane, iar nu 7 persoane, cum s-a menționat în decizie, precum și că mențiunea de pe preaviz, despre primirea unui exemplar, nu corespunde realității, deoarece data de pe ștampila societății este 17 iulie 2003, în timp ce la mențiunea de primire este trecută data de 19 februarie 2003. Petiționarul a mai susținut că prin aprobarea desfacerii contractului său individual de muncă, administratorul societății, folosind abuziv atribuțiile funcției deținute, i-a lezat interesele personale.

Prin rezoluția din 25 septembrie 2003 s-a subliniat că, în urma verificărilor ce s-au efectuat, au rezultat următoarele: În baza H.G. nr. 1087/2000 și H.G. nr. 1106/2001, Patriarhia Română a preluat în administrare și folosință, de la SC C. SA, Complexul L., pe o perioadă de 49 ani. Pentru administrarea Complexului a fost constituită SC L. SRL, având asociat unic Patriarhia Română, care l-a numit ca administrator al societății, pe episcopul V.P., vicar patriarhal. Datorită situației financiare deficitare în perioada 2001 - 2002, administratorul societății, la propunerea Consiliului Director, a luat măsuri de reorganizare a societății, prin eliminarea unor posturi neeficiente, numirea în funcții a unor persoane competente, testarea profesională a personalului și ocuparea posturilor prin concurs.

În aceste condiții, pe baza referatului întocmit de contabilul-șef, cu privire la activitatea economico-financiară a societății din anul 2002, administratorul a emis decizia nr. 234 din 13 februarie 2003, prin care au fost desființate 7 posturi, între care și postul de șef serviciu tehnic ocupat de petiționar. S-a relevat că susținerile făcute de petiționar în sensul că, prin aceste măsuri, administratorul societății și-ar fi încălcat atribuțiile de serviciu, sunt neîntemeiate, deoarece din verificările efectuate, a reieșit că măsura reorganizării societății a fost impusă de rezultatele financiare slabe obținute în perioada 2001 - 2002, fiind aprobată de conducerea societății, în ședința din 13 februarie 2003. S-a subliniat că reorganizarea și măsurile luate în urma acesteia au avut ca efect îmbunătățirea situației financiare a societății, iar pierderea de 1.006.442.000 lei a fost recuperată, înregistrându-se și un profit de 715.068.000 lei.

S-a învederat că, în legătură cu modul de gestionare a fondurilor de către administratorul V.G., nu s-au constatat aspecte de natură penală ori contravențională. De asemenea, explicându-se diferența dintre numărul de 7 posturi desființate, prin decizia nr. 234 din 13 februarie 2003 și numărul de 19 persoane menționate în anexă, s-a precizat că lista celor 19 persoane din anexă cuprinde pe salariații convocați de Consiliul Director, ca urmare a propunerii acestora pentru concediere. Conchizându-se, s-a subliniat că reducerea numărului celor concediați, la 7, din totalul de 19 propuși pentru această măsură, nu constituie o contradicție între cele două documente, ci o evoluție firească în stabilirea unui număr mai mic de salariați concediați, decât al celor propuși inițial pentru această măsură, determinată de analiza concretă a cazurilor examinate.

Învederându-se că administratorul societății a emis decizia nr. 234/2003, numai pentru posturile desființate și că persoanelor ce ocupau acele posturi, li s-a comunicat preavizul de 30 de zile, s-a ajuns la concluzia că actul respectiv nu conține date nereale și că nu s-a omis să se consemneze în ele situațiile la care se referea. S-a motivat că susținerea făcută de petiționar, în sensul că mențiunea din preaviz, referitoare la data primirii acestuia, nu ar fi reală, este neîntemeiată, întrucât preavizul i-a fost înmânat în mod real la data de 19 februarie 2003, consemnată pe actul respectiv, iar ulterior, eliberându-i-se o copie, s-a aplicat ștampila, cu specificarea datei de 17 iulie 2003, corespunzătoare zilei când i s-a predat copia.

Ca urmare, s-a conchis că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale, iar pe cale de consecință, nu poate exista nici infracțiunea de uz de fals. Cu privire la aspectele referitoare la legalitatea desființării postului ocupat de petiționar, s-a relevat că acestea fac obiectul litigiului de muncă din dosarul nr. 4449/LM/2003, al Tribunalului București, secția a VIII-a. În concluzie, s-a arătat că nu poate fi pusă în mișcare acțiunea penală, deoarece din actele premergătoare efectuate rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor menționate în plângere. Petiționarul M.G. a formulat plângere împotriva rezoluției menționate.

Această plângere a fost respinsă prin rezoluția din 16 octombrie 2003, emisă de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în dosarul nr. 49229/8405/2003. S-a motivat că, în urma verificărilor efectuate, s-a ajuns la concluzia că hotărârile luate de administratorul SC L. SRL, sunt în limitele atribuțiilor sale și au fost adoptate cu respectarea prevederilor legale, nefiind săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 246 C. pen. S-a mai relevat că obiectul deciziei nr. 234 din 13 februarie 2003 este diferit de cel al listei persoanelor propuse pentru concediere, astfel că nu se poate pune problema neconcordanței între acestea, precum și că data înmânării copiei de pe preaviz nu poate fi confundată cu data anterioară, de 19 februarie 2003, când petiționarului i s-a înmânat originalul preavizului.

Ca urmare, s-a conchis că aceste fapte nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen., de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută de art. 288 C. pen. și de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. S-a subliniat, totodată că, verificându-se modul de folosire a fondurilor bănești de către administratorul societății, s-a constatat că nici în această privință nu au rezultat aspecte de natură penală sau contravențională, ci, dimpotrivă, că datorită măsurilor dispuse, s-a îmbunătățit în mod vădit situația financiară a societății, în sensul că a fost recuperată pierderea înregistrată anterior și chiar s-a obținut un profit substanțial.

Făcându-se referire la susținerea petiționarului, că nu ar fi existat preocupare pentru clarificarea aspectelor de neglijență în serviciu din partea autorităților sesizate de el, care, prin comunicările ce i le-au trimis, i-ar fi produs o vătămare importantă intereselor sale legale, s-a relevat că verificările efectuate au scos în evidență că fiecare autoritate i-a răspuns petiționarului, în limitele atribuțiilor ce-i reveneau și cu respectarea prevederilor legii, astfel că și sub acest aspect, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică. Petiționarul M.G. a formulat plângere împotriva rezoluțiilor menționate, solicitând desființarea acestora, de către instanță și restituirea cauzei, procurorului, în vederea începerii urmăririi penale față de G.V.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin sentința nr. 171 din 29 iunie 2004, a respins plângerea, cu motivarea că din actele dosarului rezultă că faptele la care petiționarul se referă, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor ce le impută administratorului SC L. SRL. S-a subliniat, prin considerentele sentinței, că procurorul care a emis rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, a ajuns la o concluzie corectă, care este rezultatul examinării complete și juste a actelor dosarului, iar aspectele ce privesc încetarea controlului individual de muncă al petiționarului, fac obiectul unui dosar aflat în curs de soluționare la Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, conflicte și litigii de muncă.

Concluzionându-se, s-a arătat că solicitarea petiționarului de a se desființa rezoluția de neîncepere a urmăririi penale și a se trimite cauza, procurorului, în vederea începerii urmăririi penale, este lipsită de suport probator. Împotriva sentinței, petiționarul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 alin. (1) pct. 1, pct. 10, pct. 17 1 și pct. 18 C. proc. pen. - În cadrul primului motiv de casare, s-a susținut că au fost încălcate grav, normele de procedură privind competența după calitatea persoanei, deoarece soluționarea plângerilor sale a fost tergiversată prin transmiterea lor la instituții și, apoi, la instanțe cărora nu le revenea competența după calitatea persoanei.

- Prin cel de al doilea motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 385 9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., petiționarul a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra legalității funcționării unui consiliu director la o societate cu răspundere limitată și a îndemnizațiilor lunare primite de membrii acestui consiliu, cu privire la probele administrate și cererile formulate în legătură cu atribuțiile administratorului, precum și cu privire la probele administrate și a cererilor formulate în legătură cu exactitatea datelor prezentate prin organigramele societății, înainte și după concediere, care au fost semnate de administrator și directorul executiv.

- Prin cel de al treilea motiv de casare, petiționarul a susținut că s-a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece dosarul a fost îndrumat inițial la Judecătoria sectorului 4, că motivarea din sentință este eronată, întrucât lipsește din expunere prezentarea elementului material al infracțiunii de fals intelectual, iar concluzia din sentință, că rezoluția este corectă, nu ține seama de faptul că nu s-a examinat plângerea, și sub aspectul că procurorul nu a răspuns la critica adusă rezoluției nr. 838/P/2003 din 5 februarie 2004. - În fine, prin cel de al patrulea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., s-a susținut că, datorită nerespectării principiilor de drept privind legalitatea procesului, aflarea adevărului, rolul activ al organelor judiciare și egalitatea părților în proces, instanța nu s-a pronunțat asupra unor cereri esențiale, a aplicat greșit legea și a comis o gravă eroare de fapt.

Recursul nu este fondat. - Referitor la primul motiv de casare, este de observat că, în adevăr, datorită nemenționării de către petiționar, a rangului ce-l avea administratorul SC L. SRL, în ierarhia Înaltului Cler Ortodox, plângerea formulată împotriva sa, a fost îndrumată, în fazele inițiale, la parchete și instanțe cărora nu le revenea competența de a o soluționa. Dar, din moment ce rezoluțiile împotriva cărora s-a plâns petiționarul, au fost emise de procurori competenți după calitatea persoanei vizate (episcop-vicar patriarhal), iar sentința este pronunțată de judecători de la instanța supremă, competenți să soluționeze cauza, în raport cu dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. e) C. proc. pen., este evident că în cauză nu se justifică invocarea lipsei de competență, după calitatea persoanei, la care se face referire prin primul motiv de recurs.

- Cu privire la susținerea că instanța nu s-a pronunțat asupra unor fapte având legătură cu legalitatea funcționării unui Consiliu director la societatea al cărei administrator era V.G., este de observat că acest aspect excede limitelor cu care poate fi învestită să judece o instanță penală, care nu poate să se pronunțe decât asupra faptelor de încălcare a legii ce atrag răspunderea penală, iar nu și asupra chestiunilor ce vizează constituirea și funcționarea organelor de conducere ale unei societăți comerciale. Pe de altă parte, se constată că prin conținutul lor concret, probele și cererile ce se pretinde că nu au fost luate în considerare de instanță, nu sunt de natură a determina schimbarea soluției pronunțate în proces.

De altfel, față de caracterul generalizant al considerentelor sentinței și de soluția pronunțată, se impune deducția că probele și cererile la care se referă petiționarul, au fost examinate de către prima instanță, care le-a evaluat în raport cu conținutul de ansamblu al materialului probator din dosar.

- În ceea ce privește criticile formulate, în sensul că s-ar fi făcut o greșită aplicare a legii și că însăși sentința ar fi contrară legii, este de observat că, așa cum s-a arătat cu ocazia examinării primului motiv, îndrumarea inițială a dosarului la alt parchet și la altă instanță, decât cele cărora le revenea competența, în raport cu calitatea persoanei vizate prin plângere, determinată și de lipsa precizărilor necesare din partea petiționarului, nu justifică aprecierea că sentința ar fi contrară legii sau că s-ar fi făcut o greșită apreciere a legii, câtă vreme rezoluțiile au fost emise de procurori din parchetul căruia îi revenea competența să examineze plângerea, iar sentința a fost pronunțată de instanța supremă, a cărei competență de soluționare a cauzei este în afara oricărei discuții.

În același timp, susținerile referitoare la pretinse erori de argumentare sau la omisiuni din considerentele sentinței nu sunt susceptibile de a fi luate în considerare, cât timp soluția pronunțată își găsește justificare în motivarea de ansamblu din cuprinsul hotărârii, iar împrejurările ce rezultă din actele dosarului, nu sunt de natură a o infirma. Totodată, contrar celor susținute de recurent, în cadrul motivului 3 de casare, rezoluția din dosarul penal nr. 838/P/2003, dată la 5 februarie 2004, nu putea fi examinată în acest proces, deoarece face obiectul unei alte cauze, privind săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 277 și 278 din Legea nr. 53/2003.

- Cu privire la criticile aduse sentinței prin ultimul motiv de casare, este de reținut că principiile la care se referă petiționarul-recurent, menite a asigura desfășurarea procesului penal în conformitate cu cerințele legii și a garanta aflarea adevărului, au fost respectate atât de procurorii care au examinat, succesiv, plângerile, cât și de instanța de judecată, iar situația de fapt reținută și avută în vedere la adoptarea soluției, corespunde pe deplin realității.

Sub acest aspect, deși, prin specificul lor, actele premergătoare nu pot asigura decât verificări limitate la esența chestiunilor ce fac obiectul unei plângeri de natura celei formulate de petiționar, în cauză s-au administrat, totuși, probe suficiente și lămuritoare, astfel că, în urma examinării lor, procurorul căruia i s-a repartizat cauza, a avut posibilitate să dea o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale judicios motivată, iar procurorul ierarhic superior, care a examinat plângerea asupra primei rezoluții, să-și argumenteze la rândul său, cu temeinicia necesară, rezoluția de respingere a acelei plângeri. Ca urmare, dispunând de acest material probator, edificator pentru lămurirea cauzei, prima instanță s-a pronunțat asupra plângerii cu care a fost sesizată, pe baza unor împrejurări de fapt neîndoielnic stabilite, susceptibile a împiedica producerea oricărei erori.

Așa fiind, se constată că în mod corect s-a dispus, de către prima instanță, respingerea plângerii formulate de petiționarul M.G. împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale față de V.G., emisă la data de 25 septembrie 2003, în dosarul nr. 518/P/2003, al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. În consecință, fiind neîntemeiate criticile aduse sentinței, prin motivele de casare formulate de petiționar și cum nu se constată alte motive, susceptibile de a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursul declarat să fie respins, ca nefondat, cu obligarea petiționarului să plătească statului, cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.G., împotriva sentinței nr. 171 din 29 iunie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală. Obligă pe petiționar să plătească statului, suma de 600.000 lei, cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, azi 14 martie 2005.