ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2626/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 12 august 2004, reclamanta T.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 12975/9576 din 5 iulie 2004, emisă de pârâtă și emiterea unei noi hotărâri prin care să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că a făcut dovada că s-a refugiat, împreună cu întreaga familie, din localitatea de domiciliu, orașul Hotin, regiunea Cernăuți, din cauza persecuțiilor suferite din motive etnice, exercitate de armatele sovietice, asupra populației române din zonă.

În aceste condiții, reclamantul a apreciat că refuzul pârâtei, de a-i recunoaște calitatea de refugiat, cu consecința acordării drepturilor prevăzute de lege, este nelegal. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2081 din 13 octombrie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului, drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, cu începere de la data de 1 iulie 2003. În motivarea soluției, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada încadrării în situația prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada indicată, în condițiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din ordonanță și art. 6 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G.

nr. 127/2002. Împotriva sentinței de mai sus, pârâta Casa de Pensii a municipiului București a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada persecuției etnice, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, instanța de fond apreciind eronat, probele dosarului și aplicând greșit legea. Recursul este nefondat. Prin hotărârea nr. 12975/9576 din 5 iulie 2004, pârâta a respins cererea reclamantei, de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivând că aceasta nu a dovedit persecuția etnică, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002. Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori. În cauză, din certificatul de naștere al reclamantei rezultă că aceasta s-a născut la 2 mai 1937, în orașul Hotin, regiunea Cernăuți din Bucovina de Nord. Din declarațiile martorilor A.E., M.V., C.N., T.L., din adresa nr. 13379/1942 a Guvernului provinciei Bucovina, precum și din adresa nr. 7895/314-316 din 14 iunie 1944, eliberată de Societatea de Cruce Roșie din România, rezultă că în luna martie 1940, reclamanta, împreună cu familia, s-a refugiat din orașul Hotin, unde își avea domiciliul, stabilindu-se în București. Rezultă, de asemenea, că, deși familia reclamantei a revenit în anul 1941, în orașul Hotin, persecuțiile din motive etnice au continuat și în anul 1942, tatăl reclamantei fiind deportat, iar în anul 1944, familia a fost evacuată definitiv din localitatea de domiciliu.

Se reține, deci, că, din anul 1940, familia reclamantei nu a mai locuit în mod statornic în orașul Hotin și a fost obligată să-și schimbe domiciliul din Bucovina de Nord, datorită persecuțiilor din motive etnice. Cât privește data de început a refugiului, în mod corect a reținut instanța de fond, că aceasta fiind anterioară datei de 6 septembrie 1940, prevăzută de Legea nr. 189/2000, nu poate avea drept consecință respingerea cererii reclamantei, cum greșit a considerat pârâta, întrucât s-a dovedit îndeplinirea celorlalte ale legii, în sensul că refugiul a fost determinat de persecuțiile din motive etnice suferite de familia reclamantei. În ce privește motivul refugiului, acesta trebuie apreciat în funcție de realitățile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate de către armata sovietice, asupra populației române din zonă.

În consecință, față de dovezile de la dosar, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2081 din 13 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2005.