ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2626/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 12 august 2004, reclamanta T.E. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 12975/9576

din 5 iulie 2004, emisă de pârâtă și emiterea unei noi hotărâri prin care să-i

recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a susținut că a făcut dovada că s-a refugiat, împreună cu întreaga

familie, din localitatea de domiciliu, orașul Hotin, regiunea Cernăuți, din

cauza persecuțiilor suferite din motive etnice, exercitate de armatele

sovietice, asupra populației române din zonă.

În aceste condiții,

reclamantul a apreciat că refuzul pârâtei, de a-i recunoaște calitatea de

refugiat, cu consecința acordării drepturilor prevăzute de lege, este nelegal.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 2081 din 13 octombrie

2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta

să emită o nouă hotărâre prin care să recunoască reclamantului, drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru

perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, cu începere de la data de 1 iulie

2003.

În motivarea soluției,

instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada încadrării în situația

prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada indicată,

în condițiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din ordonanță și art. 6 alin. (3)

din Normele metodologice de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

Împotriva sentinței de mai

sus, pârâta Casa de Pensii a municipiului București a declarat recurs,

întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut, în

esență, că reclamanta nu a făcut dovada persecuției etnice, potrivit art. 4 din

H.G. nr. 127/2002, instanța de fond apreciind eronat, probele dosarului și

aplicând greșit legea.

Recursul este nefondat.

Prin hotărârea nr. 12975/9576

din 5 iulie 2004, pârâta a respins cererea reclamantei, de acordare a

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivând că aceasta nu a dovedit

persecuția etnică, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002.

Potrivit art. 4 alin. (2)

din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face în lipsa actelor oficiale, prin

declarație cu martori.

În cauză, din certificatul

de naștere al reclamantei rezultă că aceasta s-a născut la 2 mai 1937, în

orașul Hotin, regiunea Cernăuți din Bucovina de Nord.

Din declarațiile martorilor

A.E., M.V., C.N., T.L., din adresa nr. 13379/1942 a Guvernului provinciei

Bucovina, precum și din adresa nr. 7895/314-316 din 14 iunie 1944, eliberată de

Societatea de Cruce Roșie din România, rezultă că în luna martie 1940,

reclamanta, împreună cu familia, s-a refugiat din orașul Hotin, unde își avea

domiciliul, stabilindu-se în București.

Rezultă, de asemenea, că,

deși familia reclamantei a revenit în anul 1941, în orașul Hotin, persecuțiile

din motive etnice au continuat și în anul 1942, tatăl reclamantei fiind

deportat, iar în anul 1944, familia a fost evacuată definitiv din localitatea

de domiciliu.

Se reține, deci, că, din

anul 1940, familia reclamantei nu a mai locuit în mod statornic în orașul Hotin

și a fost obligată să-și schimbe domiciliul din Bucovina de Nord, datorită

persecuțiilor din motive etnice.

Cât privește data de început

a refugiului, în mod corect a reținut instanța de fond, că aceasta fiind

anterioară datei de 6 septembrie 1940, prevăzută de Legea nr. 189/2000, nu

poate avea drept consecință respingerea cererii reclamantei, cum greșit a

considerat pârâta, întrucât s-a dovedit îndeplinirea celorlalte ale legii, în

sensul că refugiul a fost determinat de persecuțiile din motive etnice suferite

de familia reclamantei.

În ce privește motivul

refugiului, acesta trebuie apreciat în funcție de realitățile istorice ale

momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate de către armata

sovietice, asupra populației române din zonă.

În consecință, față de

dovezile de la dosar, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și

temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr.

2081 din 13 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2005.