ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2616/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta C.J. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea

hotărârii nr. 11346/6648 din 19 martie 2004, emisă de pârâtă și emiterea unei

noi hotărâri prin care să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de

Legea nr. 189/2000, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii sale,

reclamanta a susținut că a făcut dovada că s-a refugiat împreună cu familia, în

octombrie 1940, din Cernăuți, la Deva, la bunicii materni, unde a locuit până

în octombrie 1941, când s-a eliberat Cernăuțiul și s-au întors acasă și că, în

ianuarie 1944, datorită persecuțiilor etnice exercitate asupra populației

române, de către armatele sovietice, s-a refugiat din nou la Deva, de unde nu s-a mai întors la Cernăuți.

În aceste condiții,

reclamanta a apreciat că refuzul pârâtei, de a-i recunoaște calitatea de

refugiată, cu consecința acordării drepturilor prevăzute de lege, este nelegal.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1417 din 3 iunie 2004, a

admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta să

emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantei, drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru

perioadele 16 octombrie 1940 - 15 octombrie 1941 și, respectiv, 15 ianuarie

1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 ianuarie 2004.

În temeiul art. 274 C. proc.

civ., a obligat pârâta, la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată către

reclamantă.

În motivarea soluției,

instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada încadrării în situația

prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/ 2000, pentru perioadele

indicate, în condițiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din ordonanță și art. 6 alin.

(3) din Normele metodologice de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002.

Împotriva sentinței de mai

sus, pârâta Casa de Pensii a municipiului București a declarat recurs,

întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta a susținut, în

esență, că reclamanta nu a făcut dovada persecuției etnice potrivit art. 4 din H.G.

nr. 127/2002.

Recursul este nefondat.

Prin hotărârea nr. 11346/6648

din 19 martie 2004, pârâta a respins cererea reclamantei, de acordare a

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivând că aceasta nu a dovedit

persecuția etnică, conform art. 4 din H.G. nr. 127/2002.

Potrivit art. 4 alin. (2)

din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din

O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu

modificările ulterioare, se poate face, în lipsa actelor oficiale, prin

declarație cu martori.

În cauză, din copia

certificatului de naștere rezultă că reclamanta C.J. s-a născut la 21 mai 1927,

în localitatea Cernăuți - U.R.S.S.

Declarația autentificată sub

nr. 3811 din 18 decembrie 2002, a martorei F.M., atestă că din cauza

evenimentelor din anii 1940 - 1944, reclamanta, împreună cu familia sa, s-a

refugiat în anul 1940, din Cernăuți, în Deva, județul Hunedoara.

De asemenea, din declarația

autentificată sub nr. 1509 din 28 aprilie 2004, a martorului V.I., rezultă că

reclamanta și familia acesteia, s-au refugiat în data de 16 octombrie 1940, din

localitatea Cernăuți - U.R.S.S., în orașul Deva, județul Hunedoara, până la

data de 15 octombrie 1941, când s-au reîntors în Cernăuți, iar la data de 15

ianuarie 1944, aceștia s-au refugiat din nou în orașul Deva, la părinții săi,

de unde s-au mutat, ulterior, în București, stabilindu-și domiciliul definitiv

în România.

Rezultă, deci, că reclamanta

a făcut dovada, conform prevederilor legale precitate, că a plecat în refugiu

din Cernăuți, fosta U.R.S.S., în orașul Deva, județul Hunedoara, în două etape

și apoi în București, de unde nu s-a mai întors în Cernăuți.

În ce privește motivul

refugiului, acesta trebuie apreciat în funcție de realitățile istorice ale

momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate de către armata

sovietică, asupra populației române din zonă.

În consecință, față de

dovezile de la dosar, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și

temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr.

1417 din 3 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 aprilie 2005.