ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2616/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta C.J. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 11346/6648 din 19 martie 2004, emisă de pârâtă și emiterea unei noi hotărâri prin care să-i recunoască și să-i acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că a făcut dovada că s-a refugiat împreună cu familia, în octombrie 1940, din Cernăuți, la Deva, la bunicii materni, unde a locuit până în octombrie 1941, când s-a eliberat Cernăuțiul și s-au întors acasă și că, în ianuarie 1944, datorită persecuțiilor etnice exercitate asupra populației române, de către armatele sovietice, s-a refugiat din nou la Deva, de unde nu s-a mai întors la Cernăuți.

În aceste condiții, reclamanta a apreciat că refuzul pârâtei, de a-i recunoaște calitatea de refugiată, cu consecința acordării drepturilor prevăzute de lege, este nelegal. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1417 din 3 iunie 2004, a admis acțiunea, a anulat actul administrativ atacat și a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să recunoască reclamantei, drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioadele 16 octombrie 1940 - 15 octombrie 1941 și, respectiv, 15 ianuarie 1944 - 6 martie 1945, începând cu data de 1 ianuarie 2004. În temeiul art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta, la 1.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

În motivarea soluției, instanța a reținut că reclamanta a făcut dovada încadrării în situația prevăzută de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/ 2000, pentru perioadele indicate, în condițiile prevăzute de art. 6 alin. (1) din ordonanță și art. 6 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002. Împotriva sentinței de mai sus, pârâta Casa de Pensii a municipiului București a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta a susținut, în esență, că reclamanta nu a făcut dovada persecuției etnice potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002. Recursul este nefondat. Prin hotărârea nr. 11346/6648 din 19 martie 2004, pârâta a respins cererea reclamantei, de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000, motivând că aceasta nu a dovedit persecuția etnică, conform art. 4 din H.G.

nr. 127/2002. Potrivit art. 4 alin. (2) din H.G. nr. 127/2002, dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, în lipsa actelor oficiale, prin declarație cu martori. În cauză, din copia certificatului de naștere rezultă că reclamanta C.J. s-a născut la 21 mai 1927, în localitatea Cernăuți - U.R.S.S. Declarația autentificată sub nr. 3811 din 18 decembrie 2002, a martorei F.M., atestă că din cauza evenimentelor din anii 1940 - 1944, reclamanta, împreună cu familia sa, s-a refugiat în anul 1940, din Cernăuți, în Deva, județul Hunedoara.

De asemenea, din declarația autentificată sub nr. 1509 din 28 aprilie 2004, a martorului V.I., rezultă că reclamanta și familia acesteia, s-au refugiat în data de 16 octombrie 1940, din localitatea Cernăuți - U.R.S.S., în orașul Deva, județul Hunedoara, până la data de 15 octombrie 1941, când s-au reîntors în Cernăuți, iar la data de 15 ianuarie 1944, aceștia s-au refugiat din nou în orașul Deva, la părinții săi, de unde s-au mutat, ulterior, în București, stabilindu-și domiciliul definitiv în România. Rezultă, deci, că reclamanta a făcut dovada, conform prevederilor legale precitate, că a plecat în refugiu din Cernăuți, fosta U.R.S.S., în orașul Deva, județul Hunedoara, în două etape și apoi în București, de unde nu s-a mai întors în Cernăuți.

În ce privește motivul refugiului, acesta trebuie apreciat în funcție de realitățile istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate de către armata sovietică, asupra populației române din zonă. În consecință, față de dovezile de la dosar, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, iar recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1417 din 3 iunie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2005.