ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6482/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

O.C. a formulat plângere penală

împotriva fostului soț Ț.N.S., ofițer de poliție judiciară, pentru săvârșirea

infracțiunii de furt, prevăzută de art. 210 C. pen.

În motivarea plângerii s-a

învederat că inculpatul a sustras mai multe bunuri din fosta locuință comună,

mai înainte de a fi făcut obiectul acțiunii de partaj, fapta acestuia

constituind infracțiunea de furt, prevăzută de art. 210 C. pen.

Prin rezoluția nr. 1301/P/2002

din 19 septembrie 2002 a Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar

Teritorial București, în baza art. 228 alin. (4) C. proc. pen., raportat la art.

10 lit. b) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de lt. col.

Ț.N.S., cu privire la infracțiunea prevăzută de art. 210 C. pen., reținându-se

că acesta nu a sustras bunurile comune, ci numai le-a folosit, așa cum petenta

a folosit la rândul ei, alte bunuri comune, cel în cauză declarând procurorului

că va lua măsuri de conservare și le va prezenta, atunci când el și fosta soție

vor efectua partajul.

Contra acestei rezoluții,

petiționara a făcut plângere, care, a fost respinsă de prim-procurorul militar

adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial

București, prin rezoluția nr. 1301/P/2002 din 1 aprilie 2003, reținându-se că

nu sunt temeiuri care să justifice redeschiderea cercetărilor.

Petiționara a atacat ambele

rezoluții cu plângere la Tribunalul Militar Teritorial București care, prin

sentința nr. 103 din 10 iunie 2003 și-a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București, avându-se în vedere dispozițiile art.

64 alin. (2) din Legea nr. 360/2002, privind statutul polițistului și calitatea

de comisar de poliție a inculpatului Ț.N.S.

Curtea de Apel București, secția

a II-a penală, prin sentința nr. 56 din 18 septembrie 2003, a respins plângerea,

cu motivarea că a fost depusă peste termenul de 10 zile, respectiv, partea

vătămată a primit comunicarea parchetului la 1 aprilie 2003 și a depus

plângerea la instanță la 9 mai 2003.

Prin decizia nr. 866 din 12

februarie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat

de petiționară și a casat hotărârea atacată cu trimiterea cauzei pentru

rejudecare la Curtea de Apel București.

S-a avut în vedere că, prin

Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, privind modificarea și completarea Codului de

procedură penală și a unor legi speciale, la art. IX pct. 5 se prevede că în

cazul rezoluțiilor de neîncepere a urmăririi penale, date de procuror până la

intrarea în vigoare a prezentei legi, termenul de introducere a plângerii,

prevăzută în art. 278

1

C. proc. pen., este de un an și curge de la

intrarea în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a împlinit termenul de

prescripție a răspunderii penale.

Dispozițiile privitoare la

plângerea împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală au intrat în

vigoare la data de 1 ianuarie 2004, situație în care plângerea petentei O.C.

s-a apreciat ca fiind formulată în termen.

În fond după casare, Curtea

de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 42 din 20 mai 2004, a

respins ca nefondată, plângerea formulată de petiționară împotriva rezoluției

procurorului.

Pentru a da această soluție,

Curtea constată, pe baza materialului probator administrat în cauză, că nu sunt

elemente care să justifice admiterea plângerii petentei și desființarea

rezoluției atacate.

Împotriva sentinței,

petiționara a declarat recurs, prin care se susține că, în raport cu actele

dosarului se impunea ca instanța să constate că fapta săvârșită de inculpat

întrunește elementele infracțiunii de furt, prevăzută de art. 210 C. pen.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 210 C. pen.,

pentru existența infracțiunii de furt între soți este necesar, ca și în cazul oricărui

alt furt, sub aspectul laturii subiective, ca făptuitorul prin luarea unui bun

mobil din posesia sau detenția altei persoane, împotriva voinței acesteia, să

urmărească însușirea fără drept a acelui bun, adică să comită fapta cu intenția

de a-l trece în proprietatea sa.

Probele administrate în

cauză confirmă susținerea învinuitului că a luat bunurile comune nu cu intenția

de a și le însuși pe nedrept, ci pentru a le folosi.

De altfel, prin copia

contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 889 din 14 mai 2003 se

atestă că, ulterior plângerii prealabile intentată de fosta soție, împotriva

inculpatului, de comun acord au înstrăinat imobilul bun comun în care au avut

fostul domiciliu comun, împrejurare care demonstrează că susținerea

inculpatului cu privire la scopul reținerii obiectelor corespund adevărului.

Prin urmare, se impune

concluzia lipsei intenției inculpatului în comiterea infracțiunii, așa încât

soluția de neîncepere a urmăririi penale față de inculpat, pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzută de art. 210 C. pen. și menținută de prima instanță este

temeinică și legală.

În consecință, rezultând că

motivul de casare invocat nu este întemeiat și cum alte motive, susceptibile a

fi luate în considerare din oficiu, nu se constată, urmează a se respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționară și a o obliga să plătească statului

cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționara O.C., împotriva sentinței penale nr. 42 din 20

mai 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă pe recurentă să

plătească statului suma de 600.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 3 decembrie 2004.