ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 16/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 13 octombrie 2003, la Curtea de Apel București, reclamantul T.I. a

chemat în judecată Casa de Pensii a municipiului București, solicitând

obligarea pârâtei să-i recunoască reclamantului, drepturile prevăzute de Legea nr.

189/2000, pentru perioada 10 august 1940 - 1 august 1943.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că nu i s-a luat în considerare prima perioadă de refugiu,

învederându-se existența unei contradicții între declarația autentificată a

martorilor și încheierea de ședință din data de 1 noiembrie 1942, a

Judecătoriei Urbane Chișinău, de unde ar rezulta că la acea dată domiciliul

reclamantului era în Chișinău.

Prin sentința nr. 2114 din

11 decembrie 2003, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantului și a

obligat pârâta să emită o hotărâre prin care să recunoască reclamantului,

calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, pentru perioada 6 septembrie 1940

- 1 august 1943.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut că încheierea de ședință din data de 7 noiembrie 1942,

a Judecătoriei Urbane Chișinău, a avut la bază cererea lui T.S., tatăl

reclamantului, prin care acesta a solicitat redobândirea numelui românesc de To.,

atât pentru sine, cât și pentru întreaga familiei, din cuprinsul încheierii nerezultând

că cererea a fost depusă personal de către T.S. și de către copii acestuia sau că

au fost prezenți în fața instanței.

Cu toate acestea, însă, din

celelalte înscrisuri depuse la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut că reclamantul

este beneficiarul Legii nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, pârâta Casa de Pensii a municipiului București, criticând-o

pentru nelegalitate, cât și că a interpretat greșit actul judiciar dedus

judecății, potrivit art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului,

recurentul a arătat că instanța în mod greșit a reținut că reclamantul este

beneficiarul Legii nr. 189/2000, întrucât în perioada iunie 1941 - martie 1944,

în Basarabia era administrație românească și nu existau motive de persecuție

etnică și că reclamantul nu a depus înscrisurile probatorii, odată cu cererea

inițială, la Curtea de Apel București, acesta depunându-le direct în faza de

judecată.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, modificată și aprobată prin Legea nr. 189/2000 și prin Legea

nr. 586/2002, beneficiază de drepturi compensatorii, cetățeanul român care în

perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din

motive etnice, prin aceea că a fost refugiat, expulzat sau strămutat în altă

localitate.

Cât privește al doilea motiv

din recurs privind împrejurarea că reclamantul nu a depus înscrisurile

doveditoare, odată cu cererea inițială, la Curtea de Apel București, acest motiv nu poate fi acceptat, în sensul că în măsura în care pârâta a luat cunoștință

de înscrisuri, chiar în faza de judecată la instanța de fond, aceasta și-a

menținut punctul de vedere emis prin hotărârea nr. 8025/6392 din 17 septembrie

2003.

În fapt însă, din declarația

martorilor R.V. și I.S,. rezultă că T.I., fiul lui T.S., născut în Basarabia, a

fost obligat să se refugieze în data de 10 august 1940, împreună cu întreaga

familie, din Basarabia, comuna Mărculești, județul Soroca, unde locuia, în

București. Ulterior, la data de 1 august 1943, toată familia sa întors la Chișinău, Basarabia.

În data de 28 martie 1944,

conform unui ordin de evacuare, aceștia au părăsit Chișinăul și s-au întors în

București.

Prin adresa nr. 29898 din 17

martie 1945, a Ministerului Afacerilor Externe - Comisariatul General al

Refugiaților și Evacuaților, se înțelege cu certitudine faptul că T.S., tatăl

reclamantului, a fost refugiat în anul 1940, din Basarabia, împreună cu familia,

precizându-se expres numele soției și al copiilor, respectiv T.I.

Cum strămutarea, respectiv

refugierea din localitatea de domiciliu, în alta, pe criterii etnice este o

modalitate de persecuție etnică pe toată perioada refugiului, instanța de fond

a reținut o corectă situație de fapt și a interpretat judicios prevederile legale

aplicabile, reclamantul părăsind localitatea de domiciliu și refugiindu-se din

motive de persecuție etnică, din teritoriile românești vremelnic ocupate.

În consecință, recursul

declarat de pârâtă este nefondat și în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 2114

din 11 decembrie 2003, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 ianuarie 2005.