ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4754/2004
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4754/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului în anulare de
față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 737 din 24
martie 1999, Judecătoria Oradea, a condamnat, printre alții, pe inculpatul P.T.
la un an și 6 luni închisoare, pentru instigare la infracțiunea de șantaj,
prevăzută de art. 25, raportat la art. 194 alin. (1) C. pen.
S-a reținut că la 28 noiembrie 1997,
inculpatul i-a instigat pe P.V. și S.F. (condamnați în aceeași cauză), precum
și pe învinuiții L.A., B.F. și S.G. (cercetați separat tot pentru infracțiunea
de șantaj) să exercite violențe și amenințări asupra părții vătămate S.I. și a
familiei sale pentru a-l determina să restituie cantitatea de 200 tone
preparate din prune sau 310.000 mărci germane (contravaloarea produselor
respective) activități în urma căreia „recuperatorii” au primit 40.000 mărci
germane.
Tribunalul Bihor, prin decizia
penală nr. 835/ A din 10 septembrie 1999, admițând apelul inculpatului, l-a
achitat pe acesta, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.
(1) lit. a) C. proc. pen., pentru infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 25,
raportat la art. 194 alin. (1) C. pen.
În motivarea soluției, instanța de
apel a reținut că, partea vătămată datora inculpatului o sumă de bani, iar
acesta nu a urmărit obținerea unui folos injust și nu i-a instigat pe ceilalți
făptuitori să folosească amenințări și violențe pentru recuperarea ei.
Recursul declarat de procuror, cu
motivarea că vinovăția inculpatului nu este dovedită în cauză, a fost respins,
prin decizia penală nr. 96/ R din 10 februarie 2000 a Curții de Apel Oradea.
Împotriva celor două decizii
pronunțate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, în
temeiul art. 410 alin. (1) partea I pct. 8 C. proc. pen., susținând că
achitarea inculpatului P.T. este consecința unei erori grave de fapt.
Recursul în anulare este fondat.
Potrivit art. 194 C. pen.,
constituie infracțiunea de șantaj, constrângerea unei persoane, prin violență
sau amenințare, să dea, să facă sau să nu facă, sau să sufere ceva, dacă fapta
este comisă spre a dobândi, în mod injust, un folos, pentru sine sau pentru
altul.
Așadar, legea cere ca dobândirea
folosului să fie urmărită în mod injust, chiar dacă folosul respectiv este
just.
Pe de altă parte, instigatorul este,
potrivit art. 25 din același cod, persoana care, cu intenție, determină o altă
persoană să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.
Din probele administrate, care au
fost corect analizate în considerentele hotărârii pronunțate de prima instanță,
rezultă, fără dubiu că, între inculpat și partea vătămată au existat relații
comerciale normale până în toamna anului 1996, când inculpatul a virat
partenerului său de afaceri suma de 310.000 mărci germane pentru achiziționarea
unor produse alimentare (prune uscate și magiun) din România și Republica
Moldova și livrarea lor către beneficiari din Ungaria, Cehia și Germania, anume
desemnați de inculpat.
În derularea acestui contract între
părți au intervenit unele neînțelegeri care au fost soluționate însă prin
promovarea unor acțiuni în justiție datorită taxelor ce trebuiau plătite.
Întrucât, la un moment dat S.I.
datora suma de 310.000 mărci germane, pentru recuperarea ei inculpatul a apelat
la serviciile numiților P.V. și S.F. (coinculpați în cauză), care, în schimbul
sumei de 40.000 mărci germane împreună cu alte trei persoane, recrutate de ei,
s-au deplasat, în mod repetat, la domiciliul părții vătămate pentru a o
determina să-și achite datoria folosind în acest scop amenințări și violențe.
Faptul că inculpatul avea cunoștință de metodele
ilegale folosite de cei cinci „recuperatori” este dovedit cu declarațiile
părții vătămate și a martorilor audiați în cauză, cât și cu recunoașterile
parțiale ale acestuia.
Așadar, motivarea instanței de apel,
în sensul că inculpatul a acționat pentru recuperarea creanței sale și nu
pentru obținerea unui folos injust, este greșită, întrucât, așa cum s-a mai
arătat, chiar dacă folosul era just, realizarea lui s-a făcut pe căi nepermise
de lege, inculpatul acceptând să plătească recompense substanțiale unor
persoane folosite pentru constrângerea debitorului său la plata datoriei.
În consecință, recursul în anulare
fiind întemeiat, în baza art. 385
15
pct. 2 C. proc. pen., urmează a
fi admis, a se casa deciziile atacate și a se menține sentința penală nr. 737
din 24 martie 1999 a Judecătoriei Oradea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în anulare declarat
de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție împotriva deciziei penale nr. 835 din 10 septembrie 1999 a
Tribunalului Bihor și deciziei penale nr. 96 din 10 februarie 2000 a Curții de
Apel Oradea, privind pe inculpatul P.T.
Casează hotărârile atacate și
menține dispozițiile sentinței penale nr. 737 din 24 martie 1999 a Judecătoriei
Oradea.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
23 septembrie 2004.