ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 520/2005

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată sub nr.

5421 din 15 septembrie 2000 la Tribunalului București, reclamantul E.M. a

chemat în judecată pe pârâtul S.D. solicitând obligarea acestuia la plata sumei

de 2.000.000 dolari SUA, daune morale.

În motivarea cererii, în esență,

reclamantul arată că în cadrul emisiunii „În flagrant”, difuzată în ziua de 10

septembrie 1997 la TVR 1, reputația i-a fost grav prejudiciată prin

comentariile făcute de pârât, care, la acea dată avea calitatea de președinte

al Consiliului de Administrație al FPS, referitoare la falsitatea documentelor

prezentate de SC C. Ltd. SRL, societate al cărei acționar este, la licitația

organizată pentru privatizarea societății Petromidia.

Prin încheierea de ședință din 4

decembrie 2000, Tribunalul București a pus în vedere reclamantului să depună la

dosar dovada achitării cauțiunii aferente cererii deduse judecății, obligație

care îi revenea în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 53 din 19

mai 2000 pentru unele măsuri privind soluționarea cererilor referitoare la

acordarea de despăgubiri pentru daune morale, în vigoare la acea dată.

Reclamantul a ridicat excepția de

neconstituționalitate a art. 1 din O.U.G. nr. 53 din 19 mai 2000 caz în care

dosarul cauzei a fost înaintat Curții Constituționale.

Prin Decizia nr. 285 din 30 ianuarie

2001, Curtea Constituțională a respins excepția, ca devenită inadmisibilă,

urmare a abrogării O.U.G. nr. 53/2000, prin art. II din OG nr. 34/2001 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de

timbru, publicată în M. Of. nr. 511 din 28 august 2001.

La termenul de judecată din 25

februarie 2002, Tribunalul București, secția a IV - a civilă, a pus în discuția

părților și a rămas în pronunțare asupra excepției netimbrării cererii deduse

judecății, excepție pe care a respins-o prin încheierea din 4 martie 2003 când,

a pus în vedere reclamantului să timbreze cererea cu suma de 668.645.000 lei.

Reclamantul a formulat cerere de

scutire la plata taxei de timbru menționate, cerere care a fost înaintată spre

competentă soluționare Administrației Finanțelor Publice a sectorului 4

București.

Cu adresa nr. 59369 din 29 aprilie

2002, Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 București a comunicat

reclamantului că nu se încadrează în cazurile de scutire la plata taxelor de

timbru instituite prin dispozițiile Legii nr. 146/1997, caz în care cererea sa

a fost respinsă.

Prin sentința civilă nr. 1052 din 24

iunie 2002, Tribunalul București, secția a V- a civilă, a anulat ca netimbrată

cererea dedusă judecății, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1)

pct. 3 din Legea nr. 146/1997, reținând, în esență, că reclamantul nu a făcut

dovada achitării taxelor de timbru.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamantul, susținând, în esență, că în raport de obiectul

cererii deduse judecății, obligarea pârâtului la plata de daune morale, legea

nu impune obligația plății unei taxe judiciare de timbru.

Prin decizia civilă nr. 6 A din 10

ianuarie 2003 Curtea de Apel București, secția a III– a civilă, a respins

apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

În motivarea deciziei, în esență,

s-a reținut că, prin dispozițiile Legii nr. 146/1997, nu sunt prevăzute scutiri

la plata taxelor judiciare de timbru pentru cererile având ca obiect plata

daunelor morale, motiv pentru care, de altminteri, i-a fost respinsă și cererea

de scutire de către Administrația Finanțelor Publice a sectorului 4 București,

împrejurare în care, în mod just, tribunalul a anulat cererea dedusă judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul invocând incidența art. 304 pct. 4 și 304 pct. 10 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor de casare,

recurentul susține că instanțele de fond, prin stabilirea în sarcina sa a

obligației de plata taxelor judiciare de timbru, deși legea nu prevede o

asemenea obligație, au depășit atribuțiile puterii judecătorești, intrând în

competențele puterii legislative.

Totodată, recurentul arată că

instanța de apel a omis să se pronunțe în legătură cu un înscris, pe care îl

califică a fi un mijloc de probă care era esențial pentru dezlegarea pricinii,

anume decizia civilă nr. 180/A din 11 aprilie 2002 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Analizând recursul instanța constată

că este fondat pentru următoarele considerente:

Existența obligației de plată a

taxelor judiciare de timbru și, respectiv, cuantumul legal al acestor taxe se

analizează de către instanțele judecătorești, astfel cum rezultă din

interpretarea dispoziției art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în raport

de „momentul înregistrării acțiunii sau cererii”.

Or, cererea dedusă judecății de reclamantul E.M., având ca obiect

obligarea pârâtului S.D. la plata sumei de 2.000.000 lei dolari SUA,

reprezentând daune morale, a fost înregistrată la Tribunalul București la data

de 15 septembrie 2000.

La data menționată, potrivit

dispozițiilor art. 15 lit. f

1

) din Legea nr. 146/1997, astfel cum

această lege era modificată prin O.G. nr. 11/1998 și O.U.G. nr. 53/2000,

acțiunile și cererile referitoare la stabilirea și acordarea de despăgubiri

persoanelor fizice pentru daunele morale aduse onoarei, demnității, reputației,

vieții intime, familiale sau private, ori dreptului la imagine erau scutite de

plata taxelor judiciare de timbru.

Împrejurarea că, ulterior, în cursul

judecății, art. 15 lit. f

1

) din Legea nr. 146/1997 a fost abrogat

prin O.G. nr. 34/2001 este irelevantă și nu poate conduce la concluzia că, în

mod retroactiv, pentru acțiunile și cererile deduse judecății anterior

abrogării, dar aflate în curs de judecată, se datorează taxe de timbru.

De altminteri, concluzia se impune

și urmare a interpretării dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr.

146/1997, potrivit cărora instanțele judecătorești, în cursul procesului, pot

reanaliza cuantumul taxelor de timbru numai în cazul în care au fost investite

cu soluționarea unor cereri de chemare în judecată pentru care, la momentul

înregistrării, legea impunea o astfel de obligație de plată, însă au apărut

elemente de natură să determine o valoare mai mare decât era stabilită inițial.

Pentru considerentele arătate, în

baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., curtea va admite recursul declarat de

reclamant și, constatând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 146/1997, va casa decizia recurată și

sentința tribunalului și va trimite cauza, spre rejudecare, aceluiași tribunal.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

avut în vedere și faptul că motivul de recurs găsit a fi întemeiat nu se

încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ., cum

greșit s-a invocat prin cererea de recurs ci, în motivul de casare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Celelalte critici formulate de

recurent prin cererea de recurs, urmează a fi analizate, în rejudecare, sub formă

de apărări.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul M.G.E. împotriva deciziei nr. 6/A din 10 ianuarie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III–a civilă.

Casează decizia recurată precum și

sentința nr. 10521 din 24 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a IV–a

civilă, și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2005.