ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2097/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2097/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

D.C.R. a chemat în judecată SC

F.E.R.R.M. SRL în calitate de comitent și pe C.V.T., redactor șef al ziarului R.M.

pentru a fi obligați pârâții în solidar la plata sumei de 25.000 dolari SUA,

respectiv 484.150.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul cauzat

prin publicarea unor informații denigratoare la adresa reclamantului.

În motivarea acțiunii s-a învederat

că în numerele 505 din 15 martie 2000 și 506 din 24 martie 2000 ale jurnalului R.M.,

prepusul pârâtei SC F.E.R.R.M. SRL în articolul „Săptămâna pe scurt”, semnat A.,

a afirmat despre reclamant că în perioada în care a deținut funcția de

judecător la o instanță din Constanța ar fi primit mită în valoare de 25.000 dolari

SUA și i s-a întocmit dosar penal.

Deși i-a fost publicat un drept la replică

în numărul următor al revistei R.M., acesta a fost însoțit de un atac și mai

violent la adresa reclamantului specificându-se că „minte ca un porc” și că

„este escroc”.

I s-a mai imputat reclamantului că a

practicat și traficul de influență, că prin intervenția unei mătușe, dosarul

penal i-a fost transformat în dosar civil, că și-ar fi schimbat numele și a

fugit împreună cu familia din Constanța la București. De asemenea, a fost

insultat și asociat cu „fauna de la ziarul ZH. Aceste invective i-au fost

adresate pentru că în calitate de avocat apără interesele ziarului Z. și ale

ziariștilor acestui cotidian în litigiile cu redactorul șef C.V.T. și revista R.M.

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea

pe dispozițiile art. 30 alin. (8) din Constituție, art. 998-1000 C. civ. și

art. 77 din Legea presei nr. 3/1974.

Ulterior, reclamantul a precizat că

înțelege să-și reducă pretențiile financiare la 100 lei cu titlu de daune

morale, urmând ca pârâții să publice pe prima pagină a trei ziare centrale

sentința ce se va pronunța în cauză dacă acțiunea sa va fi admisă, în special

în ziarul R.M., Z., A. și E.Z.

De asemenea, reclamantul a cerut

obligarea pârâților la plata sumei de 1.000.000.000 lei pe zi cu titlu de daune

cominatorii, în cazul întârzierii publicării hotărârii irevocabile ce se va

pronunța în cauză.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 1670 din 26 noiembrie 2002 a admis în parte acțiunea

precizată și a obligat pârâții în solidar la plata sumei de 100 lei cu titlu de

daune morale.

De asemenea, au fost obligați

pârâții să publice hotărârea pe prima pagină a săptămânalului R.M.

Instanța a reținut în esență că în

cele două articole incriminate s-au făcut afirmații neadevărate cu privire la

persoana reclamantului în sensul că acesta în perioada cât ar fi îndeplinit

funcția de judecător ar fi comis infracțiunea de luare de mită, or reclamantul

a probat că nu a deținut niciodată respectiva funcție și nici nu a existat

vreun dosar penal cu o astfel de învinuire.

De asemenea, schimbarea numelui de

familie al reclamantului s-a făcut prin decizia Ministerului de Interne din 7

mai 1991 fără nici o legătură cu faptele imputate acestuia.

În fine, pretinsul trafic de

influență de asemenea nu a existat, probele atestând că între reclamant și un

cetățean turc s-a purtat un dosar civil derivând dintr-un contract de împrumut

pentru suma de 1700 dolari SUA. În ceea ce privește dosarul penal, reclamantul

a fost acela care a sesizat organul de urmărire penală împotriva cetățeanului

turc pentru infracțiunea de amenințare, acesta din urmă fiind condamnat penal

prin hotărâre definitivă.

La rândul său cetățeanul turc a

formulat o plângere penală împotriva reclamatului finalizată însă cu o soluție

de neîncepere a urmăririi penale.

Totodată prin cele două articole

incriminate, reclamantul a fost insultat grav, lezându-i-se astfel drepturile

personale nepatrimoniale ca cele vizând demnitatea și onoarea.

În consecință, în speță erau

întrunite cerințele art. 998-1000 C. civ. Pe de altă parte deși deontologia

profesională îl obligă pe ziarist să verifice informațiile primite înainte de a

le da publicității, în speță, odată cu publicarea dreptului la replică prin

care redacția ziarului R.M. a luat cunoștință de aspectele contestate de

reclamant și argumentele evocate de acesta, a fost editat un alt articol și mai

agresiv la adresa reclamantului, ceea ce dovedește odată în plus că nu s-a

urmărit verificarea surselor și informarea obiectivă a cititorilor. O astfel de

verificare era impusă și de art. 69 din Legea nr. 3/1974 și conform art. 77 din

aceeași lege antrenează și răspunderea redactorului șef dacă săvârșirea

faptelor a fost posibilă din cauza neîndeplinirii sau îndeplinirii

necorespunzătoare de către el a îndatoririlor de serviciu, răspundere ce

intervine și dacă materialul de presă difuzat este nesemnat.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 304/A din 23 mai 2003 a respins ca nefondat

apelul declarat de pârâții C.V.T. și F.E.R.R.M. împotriva sentinței nr. 1670

din 26 noiembrie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

În motivarea soluției instanța a

reținut că toate criticile formulate de apelanții-pârâți nu erau întemeiate

raportat la probele dosarului.

Astfel, critica vizând pretinsa

modificare a acțiunii dincolo de prima zi de înfățișare s-a dovedit neadevărată

în raport de dispozițiile art. 134 C. proc. civ., întrucât modificarea cererii

de chemare în judecată a avut loc la prima zi de înfățișare, respectiv la 26

iunie 2001.

De asemenea, respingerea probei cu

martori a fost justificată de faptul că pentru aceleași împrejurări ce se

doreau a fi dovedite cu martori, existau înscrisuri la dosar și se administrase

și proba cu interogatoriu.

Tot astfel, pretinsele cauze

exoneratoare de răspundere și anume: indicarea sursei informației, confirmarea

existenței unor datorii bănești ale intimatului, schimbarea numelui său și

existența plângerii penale împotriva sa nu constituiau, de fapt, cauze de

exonerare avându-se în vedere neverificarea informațiilor furnizate de o terță

persoană și oricum așa cum s-a evidențiat și de instanța de fond, nu au fost

confirmate.

În fine, s-a dovedit nefondată și

critica vizând aplicarea Legii nr. 3/1974 cât timp respectiva lege era integral

în vigoare la data soluționării cauzei la instanța de fond, urmare abrogării

O.U.G. nr. 53/2000 prin O.U.G. nr. 34 din 16 august 2001.

În acest context, conform art. 73

din Legea nr. 3/1974, corect instanța a stabilit și răspunderea SC F.E.R.R.M. SRL

în solidar cu aceea a redactorului șef cât timp odată cu publicarea dreptului

la replică a fost publicat un articol și mai violent la adresa reclamantului.

Nefondată a fost apreciată și

critica potrivit căreia reclamantul ar fi putut și trebuia să afle identitatea

pârâtului autor al articolelor incriminate care să răspundă în nume propriu din

moment ce pârâții-apelanți nu i-au comunicat reclamantului-intimat astfel de

date, iar pentru înlăturarea aplicării art. 73 alin. (2) din Legea nr. 3/1974

nu au formulat o cerere de chemare în garanție a ziaristului respectiv.

În contra menționatei decizii au

declarat recurs pârâții C.V.T. și F.E.R.R.M. invocând motivele de casare

prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a susținut că instanța de

fond a acceptat ca reclamantul să-și modifice acțiunea după prima zi de înfățișare

ce a avut loc la 30 mai 2000 când a fost pusă în discuție o excepție de

neconstituționalitate, procedeu nelegal și contrar dispozițiilor art. 132 C.

proc. civ.

În apel, instanța a schimbat complet

cauza juridică a acțiunii atunci când a întemeiat răspunderea editorului pe

dispozițiile art. 73 și art. 75 din Legea nr. 3/1974, texte neinvocate nici în

acțiune și nici în sentință. Astfel, acțiunea reclamantului a fost admisă în

temeiul art. 998 C. civ., indicat în cererea de chemare în judecată, deși

pârâții-recurenți s-au apărat constant în sensul că în condițiile existenței

unei legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, Legea presei nr. 3/1974,

nu se putea reține ca temei juridic al acțiunii răspunderea civilă delictuală

de drept comun.

Nelegal s-a refuzat proba cu

martori, respectiv audierea persoanei ce s-a reținut chiar în sentință că prin

sesizările ei a determinat publicarea notelor în discuție, procedeu ce a permis

aceleiași instanțe să susțină că afirmațiile nu au fost verificate.

Legea nr. 3/1974 ca lege specială,

derogatorie de la dreptul comun, prin art. 73 instituie răspunderea personală a

autorului unui articol. De asemenea, răspunderea editorului, conform art. 30

din Constituție se realizează tot în condițiile art. 73-75 din Legea nr. 3/1974.

Or, chiar în ipoteza instanței de

apel, sancțiunea prevăzută de lege este obligarea editurii de a publica

răspunsul ce a fost refuzat cu mențiunea „că aceasta s-a dispus prin hotărâre

judecătorească indicându-se numărul și data acesteia precum și instanța care a

dat hotărârea” [art. 75 alin. (3) din Legea nr. 3/1974) astfel că cele dispuse

de instanță, publicarea hotărârii pe prima pagină a ziarului, se situează în

afara legii.

De asemenea, pentru articolele

nesemnate sau semnate cu pseudonim, răspunderea redactorului șef intervine

numai în condițiile în care refuză identificarea autorului, or în speță

reclamantul nu a cerut identificarea autorului, iar recurenții-intimați au

indicat sursa informațiilor, respectiv persoanele nominalizate în vederea

audierii lor ca martori, ceea ce însă nu a avut loc.

Pe de altă parte, în cauză nu erau

întrunite condițiile impuse de art. 69 din Legea nr. 3/1974, întrucât s-a

probat existența unor situații care înlătură răspunderea și anume: sursa

informațiilor publicate; existența unor datorii bănești, schimbarea numelui

reclamantului; existența unei plângeri penale pentru trafic de influență.

Aceste aspecte conduc la concluzia lipsei de culpă.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc.

civ., întregirea sau modificarea acțiuni se poate face la primul termen de

judecată sau în cadrul termenului acordat de instanță în acest scop.

Norma procedurală evocată nu are

însă un caracter imperativ iar prevederile ei sunt statornicite în interesul

pârâtului. Prim urmare, pârâtul poate consimți expres sau tacit la o modificare

ulterioară primei zile de înfățișare.

Cu referire la cazul în speță la

termenul din 30 mai 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, ca

instanță de fond, a dispus suspendarea judecării cauzei și trimiterea unei

copii de pe dosar la Curtea Constituțională pentru soluționarea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 pct. 5 din O.G. nr. 11/1998

aprobată prin Legea nr. 112/1998 și a art. 15 lit. f) din Legea nr. 146/1997.

Excepția a fost invocată de

pârâții-recurenți care au învederat că textul a cărei neconstituționalitate au

invocat-o reprezenta o normă de care depindea judecarea cauzei determinând

investirea instanței, stabilirea cuantumului despăgubirilor și stabilirea

competenței materiale.

Argumentele evocate de

recurenții-pârâți în motivarea excepției de neconstituționalitate evidențiază

faptul că înșiși pârâții au apreciat din interpretarea art. 132 și art. 134 C.

proc. civ. că termenul din 30 mai 2000 nu constituia prima zi de înfățișare,

din moment ce textul neconstituțional viza însăși investirea instanței.

După repunerea cauzei pe rol la 26

iunie 2001 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că și-a redus

pretențiile formulate cu privire la cuantumul daunelor morale de la 25.000 dolari

SUA la 100 lei. Totodată, a solicitat ca o reparație publică a imaginii sale și

pentru aflarea adevărului, că în cazul în care i se va admite acțiunea,

sentința instanței să fie publicată pe prima pagină a trei ziare centrale pe

care le-a și nominalizat.

De altfel, potrivit art. 132 alin. (2)

C. proc. civ. cererea nu se socotește modificată când reclamantul mărește sau

micșorează câtimea obiectului ei.

Pe de altă parte, așa cum s-a

relevat, dispozițiile art. 132 C. proc. civ. nu au un caracter imperativ. Prin

urmare, chiar dacă s-ar considera că cel de al doilea capăt al cererii de

precizare a acțiunii ar fi fost formulat după prima zi de înfățișare, ceea ce

însă nu este cazul în speță, pârâții-recurenți nu au ridicat obiecțiuni în

legătură cu neregularitatea ei și prin aceasta și-au dat consimțământul tacit

la respectiva modificare.

Pe cale de consecință critica ridicată

în recurs în acest sens nu poate fi primită.

Referitor la motivul de recurs

privind încălcarea dispozițiilor art. 294 C. proc. civ. constând în aceea că

instanța de apel ar fi schimbat complet cauza juridică a acțiunii în apel

întrucât deși cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile

art. 998 C. civ., temei juridic însușit de instanța de fond, în apel

răspunderea editorului a fost fondată pe dispozițiile art. 73 și art. 75 din

Legea nr. 3/1974, texte ce nu au fost menționate nici în acțiune și nici de

instanța de fond, urmează a reține că și acesta apare nefondat.

Astfel, în cererea de chemare în

judecată, reclamantul evocând articolele incriminate a criticat și atitudinea

denigratoare a redactorului șef, despre care a afirmat că i-a adus atingere

imaginii sale publice și a invocat ca temei de drept art. 30 alin. (8) din

Constituție, art. 998-1000 C. civ. și art. 77 din Legea nr. 3/1974.

Așadar, chiar în cuprinsul acțiunii,

promovate la 29 martie 2000, reclamantul a făcut trimitere între alte temeiuri

de drept și la Legea nr. 3/1974 care în art. 77 statua răspunderea redactorului

șef pentru încălcarea dispozițiilor menționatei legi (cu trimitere la art. 69)

de către ziarist atât în materialele pe care le publică cât și în cele de a căror

publicare răspundea în cadrul obligațiilor de serviciu.

De asemenea, răspunderea

redactorului șef era antrenată și în cazul în care materialul de presă difuzat,

era nesemnat.

La data promovării cererii de

chemare în judecată Legea nr. 3/1974 era în vigoare în integralitatea sa.

Ulterior, prin O.U.G. nr. 53 din 19

mai 2000 pentru unele măsuri privind soluționarea cererilor referitoare la

acordarea de despăgubiri pentru daunele morale, publicată în M.Of. nr. 227 din 23

mai 2000, la art. 5 s-a specificat expres că pe data intrării în vigoare a

respectivei ordonanțe se abrogă Legea presei nr. 3/1974, mai puțin dispozițiile

art. 72-75 și ale art. 93 din lege.

Așadar, este vorba de o abrogare

parțială care viza și art.77 invocat de reclamant prin acțiune.

Ulterior, O.U.G. nr. 53/2000 a fost

abrogată prin O.G. nr. 34/2001 din 16 august 2001 publicată în M. Of. nr. 511

din 28 august 2001, iar prin Legea nr. 45 din 16 ianuarie 2002 publicată în M.

Of. nr. 75 din 31 ianuarie 2002 privind respingerea O.U.G. nr. 53/2000 pentru

unele măsuri privind soluționarea cererilor referitoare la acordarea de

despăgubiri pentru daunele morale, așa cum rezultă și din denumirea legii,

O.U.G. nr. 53/2000 a fost respinsă.

În acest context, instanța de fond,

soluționând pricina la 19 noiembrie 2002, contrar celor susținute în motivele

de recurs, a reținut răspunderea civilă a redactorului șef conform

dispozițiilor art. 77 din Legea nr. 3/1974 invocate în acțiune, temei juridic

menținut și în apel.

Prin urmare, nu se poate susține, cum

greșit au afirmat recurenții că instanța de apel ar fi schimbat cauza juridică

a acțiunii în apel și prin aceasta ar fi încălcat dispozițiile art. 294 alin. (1)

C. proc. civ. În ce privește răspunderea editorului, aceasta a fost reținută în

baza art. 30 din Constituție și art. 1000 C. civ., iar precizările făcute de

instanța de apel prin trimiterea și la art. 73 și art. 75 din Legea nr. 3/1974,

de asemenea nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice cât timp s-a păstrat și

invocat norma de bază a art. 30 din Constituție, instanța făcând doar trimitere

la menționatele articole din Legea nr. 3/1974 în care se regăseau principiile

enunțate de Constituție.

Pe de altă parte, este de relevat și

faptul că invocarea în acțiune a dispozițiunilor art. 1000 alin. (3) C. civ. vizând

răspunderea comitenților pentru prejudiciile cauzate de prepușii lor în

funcțiile ce li s-au încredințat constituie temei juridic pentru răspunderea SC

F.E.R.R.M. SRL fără a fi necesară o trimitere expresă la legea specială, în

speță, Legea nr. 3/1974 și că acest temei juridic a fost reținut de instanța de

fond și implicit și de cea de apel, prin respingerea apelului.

S-a mai susținut că respingerea

probei cu martori a fost nelegală și că acest aspect putea constitui un motiv

de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Or, conform

art. 304 C. proc. civ. modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi cerută

numai pentru motive de nelegalitate, iar pct. 5 al articolului menționat se

referă la situația în care prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Din această perspectivă, aprecierea

de către instanță a concludenței unei probe este un atribut exclusiv al

acesteia, iar refuzul de a o administra pentru considerente ce se expun cu

ocazia respingerii ei nu constituie o încălcare a formelor de procedură

sancționate cu nulitatea în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Din această perspectivă, apare cu

evidență că motivul invocat, pretinsa respingere nejustificată a administrării

probei cu martori, nu poate fi circumscris între cazurile de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., el vizând o critică cu privire la

netemeinicia hotărârii.

S-a mai susținut că obligarea

recurenților de a publica în săptămânalul R.M. pe prima pagină, hotărârea ce

s-a pronunțat în cauză, excede dispozițiilor art. 73-75 din Legea nr. 3/1974 și

prin urmare hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.

Or, așa cum deja s-a relevat,

reclamantul și-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile art. 998-1000

C. civ., art. 30 din Constituție și art. 77 din Legea nr. 3/1974 privitor la

răspunderea redactorului șef.

Cum textele legale invocate nu

limitează modalitatea în care autorul faptei ilicite poate fi obligat să repare

prejudiciul moral creat victimei, nu se poate considera că prin obligarea lui

la publicarea hotărârii pronunțate în respectivul litigiu s-ar depăși cadrul

legal în care instanța a fost investită să soluționeze cauza.

Pe de altă parte, înșiși recurenții

au susținut în motivele de recurs că prin trimiterea la dispozițiile art. 73-75

din Legea nr. 3/1974, instanța de apel ar fi schimbat cauza juridică a

acțiunii. Or în acest context, nu pot invoca tot ei împrejurarea că soluția

dată trebuia să fie în acord cu respectivele dispoziții legale în ceea ce

privește sancțiunile ce li se puteau aplica și anume „obligarea organului de

presă în cauză să publice sau să difuzeze răspunsul” persoanei lezate prin

afirmațiile făcute în presă.

S-a mai învederat de către recurenți

că potrivit art. 77 din Legea nr. 3/1974 răspunderea redactorului șef intervine

numai în condițiile în care refuză identificarea autorului. Pe cale de

consecință se susține că întrucât reclamantul nu a solicitat niciodată identificarea

autorului, iar recurenții au indicat sursa informațiilor acest aspect era de

natură a atrage răspunderea personală a celor ce le-au făcut indicați ca

martori în cauză.

Și această critică este nefondată.

Prin întâmpinarea depusă la instanța

de fond, recurenții-pârâți au susținut între altele, că „informațiile cuprinse

în articol sunt reale fiind confirmate de declarațiile celui care le-a dat și

de actele produse de acesta”, motiv pentru care au solicitat respingerea

acțiunii. Totodată au cerut probe cu interogatoriu, acte și martori indicând un

număr de trei persoane pentru a fi audiate.

Așadar, recurenții nu au indicat

autorul informațiilor incriminatoare din articolele publicate păstrându-i

anonimatul atunci când s-au referit la declarațiile „celui” care le-a dat,

poziție ce au avut-o și la termenul din 20 noiembrie 2001 când s-au discutat

probele și când au precizat că prin martorii propuși urmează „a dovedi

situațiile de fapt ce au fost invocate în cuprinsul articolului, arătând că

informațiile sunt reale”. De asemenea, în răspunsul la interogator pârâta F.E.R.R.M.

din nou a făcut mențiunea că a informat cititorii cu privire la „fapte cu care

au fost sesizați de persoane ce își asumă răspunderea cu privire la cele

declarate” și că „este vorba de fapte relatate de o persoană care răspunde

pentru afirmațiile sale și care poate depune mărturie”.

Așadar, pe tot parcursul litigiului

la instanța de fond și apoi și în apel, recurenții-pârâți nu au divulgat sursa

informațiilor publicate în cele două articole incriminate și prin urmare nu pot

invoca incidența vreunei cauze de exonerare de răspundere și cu atât mai puțin

să impute reclamantului faptul de a nu fi solicitat identificarea autorului,

cei interesați să o facă fiind recurenții-pârâți.

În fine, recurenții invocând

dispozițiile art. 69 din Legea nr. 3/1974 consideră că în speță nu sunt

întrunite cerințele impuse de respectivul text pentru a le fi antrenată

răspunderea pentru conținutul celor două articole întrucât au indicat sursa

informațiilor publicate, s-a confirmat existența unor datorii bănești, s-a

confirmat schimbarea numelui și s-a confirmat existența unei plângeri penale

pentru trafic de influență.

Și acest motiv de recurs încadrat în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondat.

Astfel, așa cum deja s-a relevat

reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 69 din Legea nr. 3/1974,

ci pe dispozițiile de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 998-1000

C. civ.) coroborate cu prevederile art. 30 din Constituție și art. 77 din Legea

nr. 3/1974 numai în ceea ce privește răspunderea redactorului șef.

Pe de altă parte, pentru argumentele

deja evidențiate atât de instanța de fond cât și de către cea de apel în speță

s-au probat elementele răspunderii civile delictuale în ceea ce-i privește pe

ambii pârâți.

De asemenea, așa cum apare fără

echivoc, recurenții nu au indicat sursa informațiilor, iar faptele imputate

reclamantului de natură a-i leza onoarea și demnitatea s-au dovedit a fi

neadevărate în sensul că, între altele, nu s-a probat existența unui dosar

penal în care reclamantul să fi fost pus sub învinuire, iar schimbarea numelui

reclamantului s-a făcut pe cale administrativă, fără să fi avut vreo legătură

cu faptele inserate în cele două articole și neconfirmate în dosar.

Astfel fiind, recursul pârâților

urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții T.C.V. și F.E.R.R.M. împotriva deciziei civile nr. 304/A

din 23 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 martie 2005.