ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2360/2005

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 septembrie 1999 sub nr. 4611

pe rolul Tribunalului București reclamantul S.R.S. a chemat în judecată pe

pârâții Fundația – Editura – Revista R.M. SRL în calitate de comitet ce

editează ziarul R.M., și pe C.V.T., în calitate de prepus redactor–șef al

ziarului R.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să

oblige pe cei doi pârâți în solidar să-i plătească suma de 500.000.000 lei

reprezentând repararea prejudiciului cauzat ca urmare a afirmațiilor denigratoare

publicate în paginile ziarului R.R. nr. 478 din 10 septembrie 1999 prin

intermediul articolului „Un dobitoc furios: A.A. de la Z.” semnat sub

pseudonimul „V.S.”.

Precizează reclamantul că l-a chemat în judecată în calitate

de prepus, pe redactorul șef al ziarului R.M., deoarece articolul este semnat

sub pseudonim, și în acest caz răspunderea revine redactorului șef, conform

art. 77 din Legea nr. 3/1974.

În motivarea cererii s-a arătat că afirmațiile denigratoare

existente în articol sunt făcute la adresa reclamantului și a ziarului pe care

îl conduce, și sunt de natură a-l discuta ca persoană particulară, ziarist și

ca director general al ziarului „Z.”, fiind în măsură să afecteze negativ și

imaginea ziarului.

În cuprinsul articolului, mai arată reclamantului, este

numit „Derbedeul Național S.R.S.”, afirmație insultătoare de natură de a-l

expune batjocoririi publice, iar asociația acestor cuvinte, scrise cu

majuscule, creează impresia unei porecle sau chiar o prelungire a numărului

său, ceea ce agravează și mai mult prejudiciul moral suferit.

În acest sens arată reclamantul, cuvântul „derbedeu” este

sinonim cu golan, vagabond, persoană fără ocupație, prin simpla folosire doar a

cuvântului „derbedeu”, a înțeles să-i adreseze toate injuriile pe care acest

cuvânt le conține.

Mai arată reclamantul că în articol se apreciază că

activitatea sa constă numai în „denunțuri” fiindu-i discreditată munca și

ziarul care este considerat „cea mai urduroasă fițuică din istoria presei

românești”, un „ziar ticălos” în care apar doar „articolașe” cu „titluri

schizoide”.

În drept, acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 1000

alin. (3) C. civ. și art. 77 din Legea nr. 3/1974.

Tribunalul București, secția a III-a, prin sentința civilă

nr. 603 din 30 aprilie 2002, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a pornit

analizarea cauzei de la temeiul de drept invocat de către reclamant în acțiunea

sa, acela al răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a comitetului pentru

fapta prepusului, în condițiile art. 1000 alin. (3) C. civ.

A considerat de asemenea că în principiu în cauză sunt

aplicabile și prevederile Legii nr. 3/1974 coroborată cu norma constituțională,

respectiv art. 30 alin. (1) din Constituția României, însă operează că în

materia delictelor de presă este exclusă răspunderea pentru fapta altuia, de

tip comitent prepus, chiar dacă s-ar putea argumenta că raportul juridic dintre

ziarist și proprietar este unul de dreptul muncii; însă nu se confundă statutul

de salariat cu cel profesional.

Astfel reține că statutul profesional al ziaristului

presupune libertatea deplină de exprimare a ideilor și opiniilor ce nu pot fi

supuse cenzurii conform art. 2 al art. 30 din Constituție.

În consecință, reține instanța de fond, în cauză nu pot

exista raporturi comitet-prepus, și, ca atare nu se poate reține răspunderea

redactorului șef sau a editorului, pentru fapta autorului articolului, acesta

având responsabilitatea pentru articolul pretins denigrator.

Faptul că articolul a fost semnat sub pseudonim, se

apreciază de către instanța de fond, nu ar fi putut împiedica identificarea

autorului și asigurarea răspunderii acestuia.

În concluzie instanța de fond reține că nu s-a făcut nici o

dovadă a demersurilor făcute de către reclamant pentru identificarea autorului

articolului și nici nu s-a solicitat instanței să facă aceste demersuri; ca

atare, nu poate fi antrenată răspunderea redactorului șef în baza art. 77 alin.

(2) din Legea nr. 3/1974.

Împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal apel

reclamantul, invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Curtea de Apel București, secția a IV-a, prin decizia civilă

nr. 441 din 22 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul formulat de către

reclamant.

Instanța de apel a reținut, ca și instanța de fond, că în

cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. temeiul de

drept al acțiunii formulate de către reclamantul apelant „deoarece nu s-a făcut

dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta săvârșită și prejudiciul produs”.

S-a reținut de asemenea că în cauză nu s-a făcut dovada că

reclamantul apelant ar fi făcut demersuri pentru a identifica pe autorul

articolului, iar în situația în care l-ar fi identificat, ar fi avut

posibilitatea să-l cheme în judecată pentru a fi obligat la plata

despăgubirilor.

În ipoteza în care acea persoană nu există și redactorul șef

s-ar fi făcut vinovat că articolul a fost publicat, reclamantul ar fi avut

posibilitatea, ca în temeiul art. 1000 alin. (3) C. civ. să solicite

despăgubiri de la redactorul șef.

Instanța de apel mai reține că potrivit art. 77 alin. (2)

din Legea nr. 3/1974, redactorul șef răspunde în locul autorului, în situația

în care articolul nu era semnat, a fost difuzat fără acordul autorului, ori

există un impediment de orice natură, ca autorul să răspundă, iar impedimentul

a fost cunoscut de redactorul șef.

În speță însă nu a fost făcută dovada existenței

împrejurările mai înainte arătate și în consecință instanța de apel a respins

apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a instanței de apel a declarat

recurs, în termen, reclamantul, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9

și 10 C. proc. civ.

Prima critică este în legătură cu faptul că instanța a făcut

o greșită aplicare a legii în sensul că a apreciat că în cauză nu se aplică

prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. , întrucât între pârâtă și autorul

articolului nu există un raport de prepușenie.

Recurentul arată că acest raport de prepușenie există și

exemplifică cu hotărâri judecătorești irevocabile date în cauze similare, care

au reținut existența raportului și, de asemenea, citează din literatura de

specialitate cazuri similare.

Se susține că în cazul în speță controlul pe care îl

exercită comitetul nu poate fi considerat ca o cenzură, în sensul celuia interzise

de art. 30 alin. (2) din Constituție care presupune ingerințele unui alt organ

în activitatea depusă, ci este o autocenzură întrucât fiecare publicație are o

anumită orientare.

Cea de a doua critică se referă la faptul că instanța nu s-a

pronunțat asupra unei dovezi administrate, respectiv asupra interogatoriului,

considerând că reclamantul nu a făcut nici o dovadă că a încercat să afle cine

este autorul articolului semnat sub un pseudonim.

În acest sens reclamantul recurent arată că la întrebarea

nr. 5 din interogatoriu a întrebat cine este autorul articolului încriminat și

pârâta nu a răspuns la întrebare.

Recursul este întemeiat.

Astfel este necesar în primul rând să fie stabilit cadrul

juridic al prezentei acțiuni; în acest sens este de reținut că reclamantul și-a

întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. și art. 77 din

Legea nr. 3/1974.

În afară de aceste prevederi mai sunt incidente în cauză

norma prevăzută de art. 30 din Constituția României.

Aceste prevederi sunt în acord cu reglementările

internaționale, art. 10 din Constituția Europeană a Drepturilor Omului

încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, ratificată de către Parlamentul României

prin Legea nr. 30/1994 și deci conform art. 11 alin. (2) din Constituție, fac

parte din dreptul intern.

Referitor la motivele de respingere a acțiunii formulate de

către reclamant urmează a reține că instanța de fond, în esență, a apreciat că

în materia delictelor de presă este exclusă răspunderea pentru fapta altuia de

tip comitent-prepus [în baza art. 1000 alin. (2) C. civ.] și de asemenea nici

răspunderea redactorului șef în baza art. 77 nu este aplicabilă.

Instanța de apel are o motivare contradictorie, astfel,

într-un considerent „constată că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.

1000 alin. (3) C. civ. deoarece nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate

dintre fapta săvârșită și prejudiciul produs” deci o analiză pe fond reținută

ca un postulat, fără a fi argumentată.

Iar într-un alt considerent se reține că în cauză nu sunt

aplicabile dispozițiile de drept comun, respectiv art. 1000 alin. (3) C. civ.

ci sunt aplicabile dispozițiile legii speciale și anume Legea nr. 3/1974, deci

o rezolvare pe o excepție, care este în vădită contradicție cu primul

considerent mai înainte arătat.

În plus, existând această contradicție, instanța de apel

omite să elucideze măcar teoretic problemele invocate în apel în legătură cu

pârâta Fundația, Editura, Revista R.R. cu privire la existența sau nu a

raportului de prepușenie.

Cu privire la motivul privind existența sau nu a unei

răspunderi a redactorului șef, este de reținut în primul rând că Legea presei

nr. 3/1974 nu consacră excepții de la reglementarea din dreptul comun în

materia răspunderii civile delictuale, ci consacră doar un nou caz de răspundere

pentru fapta proprie a redactorului șef, prevăzut de art. 77 alin. (1) și (2)

din legea presei.

Instanța de apel analizează amplu prevederile acestui text

de lege cu toate ipotezele sale din punct de vedere teoretic și reține că

întrucât reclamantul „nu a făcut dovada demersurilor efectuate pentru

identificarea autorului și nici nu a solicitat instanței de judecată să se

efectueze probatorii pentru identificarea acestuia”, răspunderea redactorului

șef nu poate fi antrenată.

De menționat cu privire la aceste împrejurări este faptul că

în speță este un caz atipic față de prevederile egale și anume acele că autorul

articolului a semnat prin pseudonim „V.S.”.

De reținut că reclamantul a încercat să afle numele

autorului articolului formulând în acest sens întrebarea cu numărul 5 din

interogatoriu, dar pârâta nu a răspuns și, în consecință, era necesar ca să se

mai administreze probe pentru elucidarea acestui aspect chiar și în baza art.

129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

Astfel fiind, față de considerentele mai înainte menționate

și având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ. în care se arată că

Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului cauzei, în toate

situațiile în care „împrejurările de fapt au fost deplin stabilite”, ceea ce în

speță nu s-a petrecut, urmează a admite recursul, a casa decizia recurată și a

trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului formulat de către

reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul S.R.S. împotriva deciziei civile nr. 441 din 22 octombrie 2003 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă pe care o casează.

Trimite cauza pentru rejudecare apelului declarat de

reclamant împotriva sentinței civile nr. 603 din 30 aprilie 2002 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.