ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4285/2004

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 octombrie 2002 reclamantul B.P. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, spre a fi obligat la plata sumei de 500.000 dolari SUA cu titlu de daune morale, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua efectivă a plății, pentru că a fost condamnat în baza art. 213 C. pen., prin decizia penală nr. 1533/R din 14 noiembrie 2000 a Tribunalului Brașov la 1 milion lei amendă penală, iar, ulterior, prin decizia penală nr. 20 din 8 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a fost achitat în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. Ulterior, reclamantul și-a redus pretențiile la 50.000 dolari SUA.

Temeiul juridic al acțiunii, indicat în cererea de chemare în judecată, este cel din art. 504 C. proc. pen. Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1835 din 16 decembrie 2002, a respins acțiunea ca nefondată cu motivarea, sintetizată în ultimul alineat, că „reclamantul nu a dovedit că i-a fost afectată imaginea publică ... pretinsele consecințe ale condamnării nefiind dovedite cu probele administrate”.

Prin decizia civilă nr. 174 A din 20 martie 2003, Curtea de Apel București, a schimbat sentința și Statul român, prin Ministerul Finanțelor, a fost obligat la plata unor despăgubiri în sumă de 3.200 dolari SUA plătibili în lei la cursul din ziua plății, reținând că: - „o condamnare penală, printr-o hotărâre penală definitivă, i-a încălcat fără dubii, drepturile fundamentale prevăzute de Constituție și anume dreptul la imagine, la integritate publică, deturnându-i activitatea spirituală spre modul de desfășurare a procesului, de obținere a dreptății în justiție”, - „prin efectul ei, condamnarea penală, suportată concret la persoana condamnatului, a fost de natură a-i provoca suferințe morale, echivalente unui prejudiciu, care trebuie acoperit prin despăgubiri”, iar - „intensitatea impactului avut asupra reclamantului de condamnare la o pedeapsă cu amenda penală, ce a fost în ființă timp de aproape 2 ani de zile, a generat un prejudiciu moral suferit, „ce poate fi compensat de 3200 dolari SUA în echivalent lei la data plății”.

Împotriva acestei decizii definitive reclamantul nu a declarat recus, astfel că a achiesat la suma acordată cu titlu de daune morale. Contra deciziei au declarat recurs: Ministerul Finanțelor Publice, în numele Statului român, susținând că „este o îmbogățire fără just temei”, cât timp reclamantul nu a fost lipsit de libertate, iar suma pretinsă nu a fost probată și, pe de altă parte, „este mult prea mare, pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării la 1 milion lei amendă penală și 83,6 milioane lei despăgubiri civile”. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, pe temeiul din art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând, în esență, că: - „în lipsa altor probe existența unei pagube nu se conturează”, - „din actele aflate la dosarul cauzei, nu rezultă nici măcar, că pedeapsa pecuniară de 1 milion de lei, ar fi fost executată”, - nu s-a verificat „loialitatea procesuală a inculpatului ... adică, dacă în timpul judecății cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului” (art. 504 C. proc. pen.), - iar reclamantul „nu a fost achitat, conform apărărilor făcute, în sensul că nu a efectuat acele convorbiri telefonice, ci, întrucât, fapta sesizată nu este prevăzută de legea penală” (art. 10 lit. b) C. proc. pen.).

RECURSURILE SUNT NEFONDATE

Ambele recursuri susțin că paguba nu a fost probată, iar suma acordată este „mult prea mare”, cât timp i-a fost aplicată pedeapsa cu amenda penală, care „nici măcar nu a fost executată”. Parchetul mai invocă omisiunea instanței de apel de a verifica și, deci, de a se proba, „loialitatea procesuală a inculpatului” în aflarea adevărului, condiție legală pentru admisibilitatea acțiunii. Conform art. 504 alin. (1) orice „persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea, de către stat a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare”. Condițiile textului sunt existența unei condamnări definitive și a unei hotărâri ulterioare de achitare, precum și existența unei pagube suferite de cel achitat.

Textul art. 504 alin. (3) C. proc. pen., relativ la excluderea de la dreptul de reparare a pagubei a condamnatului achitat care „cu intenție sau din culpă gravă a stânjenit sau a încercat să stânjenească aflarea adevărului”, a fost declarat neconstituțională și, apoi, abrogată prin Legea nr. 281/2003 (M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003) fiind, în mod vădit contrară art. 5 și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România, la 20 iunie 1994, care se aplică, direct și cu prioritate, conform art. 11 alin. (2) și art. 20 alin. (2) din Constituția Română, aspect neobservat în recursul Parchetului. În speță, plângerea prealabilă, pentru infracțiunea de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., s-a înregistrat la 23 septembrie 1997, la Judecătoria sectorului 6 București, care, după 2 ani, o lună și 2 zile, a pronunțat achitarea, pe temeiul din art. 10 lit. c) C. proc.

civ., prin sentința penală nr. 1268 din 27 octombrie 1999. După, aproape, 6 luni, prin decizia penală nr. 153 R din 14 noiembrie 2000, Tribunalul București, secția a I a penală, a decis condamnarea reclamantului la pedeapsa de 1 milion amendă penală, și l-a obligat la 33,6 milioane lei despăgubiri civile către părțile vătămate. Ulterior, prin mai multe memorii adresate Procurorului General, reclamantul a obținut declararea recursului în anulare și fixarea primului termen de judecată la 13 noiembrie 2001, iar prin Decizia nr. 20 din 8 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, s-a dispus achitarea sa în baza art. 10 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. cu motivarea că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Așadar, după un proces penal, în două grade de jurisdicție, care a durat 2 ani și 7 luni, reclamantul a fost condamnat la 1 milion lei amendă penală, într-o cauză care nu prezintă complexitate de fapt sau juridică; ulterior, în calea extraordinară de atac, după aproape încă 2 ani, se stabilește că fapta nu este prevăzută de legea penală, pronunțându-se achitarea reclamantului. Rezultă, deci, că eroarea judiciară este evidentă: ea constă într-o condamnare definitivă pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală și s-a produs într-un proces simplu care a durat peste 2 ani și 7 luni.

Pe de altă parte, prezența judiciară a reclamantului, în calitatea sa de inculpat, timp de peste 4 ani și jumătate și statutul acordat de condamnat definitiv, pentru o faptă neprevăzută de legea penală, timp de peste 2 ani, constituie elemente semnificative pentru conturarea prejudiciului moral suferit de acesta, un prejudiciu psihic de netăgăduit, un prejudiciu de imagine multiplu și complex, un prejudiciu de familie și matern, dar și un prejudiciu relativ la viața sa privată și la condiția umană, cum, în mod convingător, sunt relevate în cererea de chemare în judecată.

Toate aceste forme ale prejudiciului moral trebuie privite în raport și cu personalitatea complexă a reclamantului, definită prin următoarele elemente: - prestigiul dobândit, timp de 25 ani, ca sportiv internațional (în loturile naționale de rugby), de participant la campionate europene și la alte competiții internaționale, - notorietatea de arbitru divizionar de rugby din anul 1979 și internațional din anul 1990, - rezultatele profesionale deosebite timp de peste 25 de ani, ca inginer, absolvent al Institutului Politehnic București, - alte numeroase manifestări la care a participat, după 1993 când este pensionat medical, ca persoană cu handicap (amputate ambele picioare), toate conferindu-i o personalitate cu o imagine publică pozitivă, relevată și în mass-media (conform anexelor la acțiune).

Rezultă, așadar, fără îndoială, că prejudiciul moral complex a fost produs și dovedit, că s-au încălcat și alte drepturi fundamentale garantate de Constituție, dar și de art. 5 și art. 6 din C.E.D.O. (dreptul la un proces echitabil și într-un termen rezonabil, ș.a.).

În ce privește, întinderea despăgubirii la care reclamantul este îndreptățit, statuând în echitate, instanța de apel, a avut în vedere, desigur printr-o apreciere pertinentă a elementelor relevate, privind, mai ales: a) consecințele suferite pe plan fizic și psihic, b) expunerea la disprețul public în calitate de inculpat și de condamnat definitiv și c) atingerea gravă a onoarei și demnității sale, d) aducerea sa în incinta instanțelor, în mod repetat și tărăgănarea, timp de peste 4 ani și 6 luni, a rezolvării unei cauze simple vizând o faptă, considerată eronat infracțiune, deși nu este prevăzută de legea penală, dar și e) sentimentul de frustare accentuată creat reclamantului și de dezamăgire, precum și de dificultățile fizice datorită handicapului major cu care s-a prezentat în pretoriul instanțelor.

Toate aceste elemente au fost îndestulătoare pentru a se contura o evaluare adecvată a daunelor morale compensatoare, instanța de apel fiind moderată și echilibrată în a le evalua, în mod echitabil, la suma de 3.2000 dolari SUA, acceptată, în final, și de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Statul român prin ministerul Finanțelor Publice și pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei civile nr. 174/A din 20 martie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2004.