ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1431/2004

Deliberând asupra recursului;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23

ianuarie 2001 la Tribunalul Iași, C.M. a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor pentru a fi obligat la plata sumei de 60.000 dolari

S.U.A., reprezentând pagubele pricinuite prin arestarea sa ilegală în perioada

2 martie 1999 – 18 mai 1999, din care 30.000 dolari S.U.A. reprezintă daune

materiale și 30.000 dolari S.U.A. daune morale. Ulterior reclamantul și-a

majorat cuantumul pretențiilor formulate la 5.000.000 dolari S.U.A.

Prin sentința civilă nr. 620 din 21

iunie 2002 a Tribunalului Iași a fost admisă în parte acțiunea celui în cauză,

dispunându-se obligarea statului român la plata sumei de 10.000 dolari S.U.A.

sau contravaloarea acestora în lei la cursul B.N.R. de la data punerii în

executare a hotărârii, reprezentând daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că sunt incidente în cauză prevederile art. 504 – art. 506 C.

proc. pen. și art. 998 C. civ., în raport de care a fost admisă în parte

acțiunea și numai cu privire la daunele morale. S-a considerat că prejudiciul

moral, nepatrimonial constă în atingerea valorilor fundamentale ale

individului, care îi definesc personalitatea, valori ce se referă nu numai la

existența fizică, integritatea corporală și sănătatea individului, dar și la

sensibilitatea fizică și psihică, la sentimentele de cinste, demnitate, onoare,

prestigiu profesional.

Probele administrate au făcut dovada

că toate acestea i-au fost încălcate atât reclamantului, cât și familiei sale,

ca urmare a arestării preventive, ce s-a dovedit a fi nelegală.

Cât privește daunele materiale

solicitate de reclamant, s-a constatat că nu au fost depuse acte din care să

reiasă cifra de afaceri a societății la care era acționar, cuantumul

indemnizației sale, valoarea profitului înainte și după arestare, astfel că

această cerere a fost respinsă.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ambele fiind admise, prin

decizia nr. 10 din 11 februarie 2003 a Curții de Apel Iași, prin care a fost

schimbată în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii.

A fost respins ca nefondat apelul

declarat de reclamant împotriva aceleiași decizii.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut aceeași situație de fapt ca și instanța de fond, în sensul că

reclamantul a fost arestat preventiv la 2 martie 1999, fiind trimis în judecată

de către Parchetul Militar Iași prin rechizitoriul din 8 martie 1999 la

Tribunalul Militar Iași pentru comiterea infracțiunii de lipsire de libertate

în mod nelegal, alături de alți 3 conaționali. Aceasta și-a declinat competența

în favoarea Judecătoriei Iași, care a dispus și prelungirea arestării

preventive, pentru ca în recurs să se dispună punerea în libertate a

inculpatului la data de 18 mai 1999. Apoi dosarul penal a fost înaintat

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, care l-a trimis instanței

din Republica Moldova la data de 17 martie 2000, pentru completarea urmăririi

penale.

Procuratura Generală a Republicii

Moldova a emis la data de 20 aprilie 2000 ordonanța de refuz de pornire a

procesului penal, în raport de care reclamantul se consideră îndreptățit la

recuperarea pagubei produsă prin arestarea nelegală pe timp de 2 luni și

jumătate.

Curtea de Apel a considerat că acest

ultim înscris emis în cauză, respectiv ordonanța de refuz de pornire a

procesului penal nu are valențele unui act de scoatere de sub urmărire penală,

astfel cum este definit de codul de procedură penală și nu a fost recunoscut

potrivit reglementărilor cuprinse în art. 519 – art. 522 C. proc. pen., în

cadrul unui proces penal pe cale principală sau incidentă.

S-a considerat că aceste dispoziții

nu sunt înlăturate, nu sunt suplinite de prevederile Tratatului dintre România

și Republica Moldova privind asistența juridică în materie penală și civilă,

ratificat prin Legea nr. 177 din 4 noiembrie  1997, nu cuprinde prevederi ce

asigură liberul acces la justiție al părților contractante, la asigurarea

egalității de tratament în fața autorităților și organelor competente.

În plus, se apreciază că atât timp

cât actele de urmărire penală și măsurile luate de instanța română s-au

subscris dispozițiilor procedurale penale române, considerațiile reținute în

ordonanța de refuz de pornire a procesului penal emisă în Republica Moldova, nu

pot conduce automat la antrenarea răspunderii obiective a statului român.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul a declarat recursul de față, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că instanța de apel a interpretat greșit legea apreciind că

ordonanța de refuz de pornire a procesului penal emisă de autoritățile din

Republica Moldova nu îmbracă forma ordonanței de scoatere de sub urmărire

penală.

S-a omis a se avea în vedere că

prima soluție adoptată a fost confirmată de Procuratura Generală a Republicii

Moldova, reținându-se că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii de lipsire de libertate în mod ilegal.

Se susține și că nu sunt aplicabile

în speță prevederile art. 519 – art. 522 C. proc. pen., în sensul că nu este

necesară recunoașterea hotărârii din Republica Moldova în raport de cuprinsul

tratatului de asistență juridică încheiat cu acest stat. Oricum, susține

recurentul, acțiunea în despăgubiri trebuia admisă, întrucât nu a fost trimis

în judecată și condamnat pentru săvârșirea infracțiunii în discuție.

Recursul este întemeiat, urmând a fi

admis în raport de cele ce urmează.

Este necontestat în cauză că

reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 2 martie – 18 mai 1999 fiind

trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul Militar Iași pentru

comiterea infracțiunii de lipsire de libertate a unei persoane în mod ilegal.

Această învestire a instanței de

judecată nu a fost finalizată prin reținerea vinovăției celui în cauză și eventual

condamnarea sa. Dimpotrivă, autoritățile române s-au dezinvestit și au trimis

cauza instanței competente din Republica Moldova pentru completarea urmăririi

penale. Apoi, la 20 aprilie 2000 s-a emis de Procuratura Generală a Republicii

Moldova ordonanța de refuz a procesului verbal.

Din cele redate, nu rezultă că reținerea celui în

cauză a fost urmată de stabilirea vinovăției sale. De aceea, dacă se au în

vedere numai actele de procedură îndeplinite în România, se ajunge la aceeași

concluzie, ce poate fi sintetizată în punerea în libertate a celui arestat și

completarea probelor de autoritățile altui stat.

Cum față de cel în cauză nu există

un alt act procedural care să fundamenteze privarea de libertate pe o perioadă

de peste 2 luni, în urmă cu 5 ani, rezultă în consecință că este justificată

cererea de despăgubire.

De altfel, în cauză s-a dat

ordonanța de refuz de pornire a procesului penal, care în adevăr nu a fost

recunoscută în condițiile impuse de prevederile art. 519 – art. 522 C. proc.

pen., dar având în vedere rațiunea și alte prevederi ale Tratatului de

Asistență Juridică încheiat cu Republica Moldova decât cele reținute în apel,

nu poate fi înlăturat de acest act procedural față de care nu s-au administrat

probe contrare.

De aceea în raport de cele ce preced

rezultă că este în afara criticii soluția adoptată de instanța de fond, care a

acordat celui în cauză despăgubiri pentru daunele morale pricinuite ca urmare a

arestării nelegale, într-un cuantum rezonabil, având în vedere o serie de criterii

cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și

psihic, precum și de familia sa, importanța și măsura valorilor morale lezate,

cu consecințe pe plan social și profesional.

Astfel fiind, recursul de față, așa

cum a fost restrâns urmează a fi admis în temeiul art. 312 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și a se modifica decizia

recurată, în sensul respingerii apelurilor la care s-a făcut referire, fiind

menținută astfel soluția instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 10 din 11 februarie 2003 a

Curții de Apel Iași, secția civilă și modifică această decizie, în sensul

respingerii apelurilor declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Iași și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Iași împotriva sentinței

civile nr. 620 din 21 iunie 2002 a Tribunalului Iași.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 februarie2004.