ÎCCJ, Decizia nr. 353/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 29 octombrie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, în interesul urmăririi penale ce se efectuează în dosarul nr. 96/P/2004, în conformitate cu dispozițiile art. 145 1 C. proc. pen., combinat cu art. 145 din același cod, a solicitat prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara, a învinuitului D.V., pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 6 noiembrie 2004, până la data de 7 decembrie 2004, orele 17.00. În susținerea cererii s-a arătat că, prin ordonanța nr. 96/P/2004 din 7 octombrie 2004, în temeiul dispozițiilor art. 145 1 alin. (1) și (2), combinat cu art. 136 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus obligarea învinuitului D.V., de a nu părăsi țara, pe timp de 30 zile, începând cu data de 7 octombrie 2004, ora 17.00, până la data de 6 noiembrie 2004, ora 17.00. Măsura a fost comunicată, conform art. 145 1 alin. (3) C. proc. pen., Direcției Generale de Pașapoarte, Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și Inspectoratului Poliției județului Bihor.

S-a arătat că din probatoriul administrat în cauză au rezultat următoarele: I. Prin procesul-verbal din data de 5 aprilie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 96/P/2004, față de D.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în calitate de apărător ales al inculpatului F.F., față de care Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa luase măsura arestării preventive, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 215 C. pen., i-a pretins lui F.I.

- tatăl lui F.F., suma totală de 5.000 dolari SUA, din care a primit numai 3.500 dolari SUA, promițându-i acestuia că va interveni la procuror, judecător, cât și la comandanții Poliției Pucioasa și Poliției Dâmbovița, cărora le va da o parte din acești bani, pentru a obținere punerea în libertate a inculpatului menționat. II. Prin procesul-verbal din 5 aprilie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 468/P/2003, față de D.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în ziua de 5 aprilie 2002, după ce l-a asistat în calitate de apărător ales pe N.D., administrator la SC A. SRL, față de care C.D.

- comisar în cadrul Inspectoratului de Poliție a județului Prahova, efectua acte premergătoare sub aspectul săvârșirii unor fapte penale, i-a pretins acestuia, suma de 10.000 dolari SUA, din care a primit 3.000 dolari SUA, asigurându-l că va interveni pe lângă procurori, pentru ca aceștia să adopte față de el, o soluție de netrimitere în judecată. III.

Prin rezoluția din 26 mai 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus începerea urmăririi penale, în dosarul nr. 129/P/2004, față de D.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul anului 2002, în calitate de apărător ales al inculpatului V.G., i-a pretins lui H.M., concubina inculpatului menționat, importante sume de bani în valută, din care a primit 5.600 dolari SUA, promițându-i acesteia că va interveni pe lângă magistrații de la Curtea de Apel Ploiești, în vederea schimbării încadrării juridice și aplicării, în apel, a unei pedepse mai blânde, inculpatului.

IV. Prin procesul-verbal din 5 octombrie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 229/P/2004, față de D.V., sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de trafic de influență prevăzute de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în cursul anului 2002, în calitate de parlamentar, a exercitat acte de trafic de influență asupra unor funcționari publici din cadrul Ministerului Muncii, în scopul aprobării de către acest minister, a contingentelor (număr de muncitori) pentru contractele de lucrări a unor firme românești, cu firme din Germania, pretinzând și primind un autoturism în valoare de 40.000 Euro, de la I.W.

și bunuri alimentare - carne și vin - de la C.V. S-a mai susținut că, după declanșarea cercetărilor penale față de învinuitul D.V., acesta nu a avut o poziție procesuală corectă, în sensul că, prin conduita sa, a căutat și persistat în tergiversarea urmăririi penale. Astfel, invocând diferite motive, acesta nu s-a prezentat la audiere, la termenele fixate ori pentru efectuarea unor confruntări. S-a concluzionat că cercetările efectuate relevă indicii temeinice că învinuitul D.V. a săvârșit infracțiunile menționate. Având în vedere că nu au dispărut motivele care au stat la baza luării, prin ordonanța din 7 octombrie 2004, față de învinuitul D.V., a măsurii obligării de a nu părăsi țara, tot în scopul asigurării unei bune desfășurări a urmăririi penale și pentru a împiedica pe învinuit de a se sustrage urmăririi penale, s-a solicitat prelungirea acestei măsuri, cu încă 30 zile.

În fine, s-a solicitat comunicarea măsurii, conform art. 145 1 C. proc. pen. Învinuitul, prin apărătorul ales, a solicitat respingerea cererii de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi țara. Acesta a susținut că măsura nu se impune, și ca atare, nici prelungirea acesteia, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Învinuitul a susținut că măsura obligării de a nu părăsi țara, nu se poate lua decât în anumite condiții și cu respectarea strictă a legii, în mod special a art. 25 din Constituția României, art. 136 alin. (1) lit. c) și art. 145 1 alin. (1) și (2) C. proc. pen., art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice.

Or, învinuitul a fost supus unei măsuri abuzive, aceasta afectând în mod special activitatea pe care o desfășoară în calitate de parlamentar. Astfel, o eventuală deplasare în străinătate a acestuia nu împiedică cu nimic desfășurarea procesului penal în care este cercetat în calitate de învinuit. Această măsură nu se impune, în ceea ce-l privește, având în vedere scopul pentru care aceasta a fost prevăzută de lege, respectiv acela de a permite organelor de urmărire penală să desfășoare activitatea de cercetare penală în condiții optime. De altfel, chiar dispozițiile procesual penale, în vederea ocrotirii dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, a stabilit o serie de garanții procesuale temeinice, care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestei măsuri de constrângere, cu referire la art. 136 și 148 C. proc.

pen. În fine, restricția impusă acestuia nu se justifică nici în raport cu dispozițiile art. 12 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice. Prin încheierea nr. 248 din 3 noiembrie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis cererea formulată de Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției și a prelungit, pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 5 noiembrie 2004, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, luată împotriva învinuitului D.V. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în raport cu prevederile art. 136 și 145 1 , coroborat cu art. 145 C. proc. pen., este evident că în scopul unei bune desfășurări a urmăririi penale, cât și pentru o eventuală împiedicare a persoanei cercetate, de a se sustrage de la actele de urmărire penală dispuse în cauză, se justifică în continuare obligarea învinuitului de a nu părăsi țara.

Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea de către D.V., a mai multor infracțiuni de trafic de influență și că acesta nu s-a prezentat la termenele fixate pentru audiere sau confruntări, tergiversând, astfel, urmărirea penală. Ca atare, se constată că în cauză sunt realizate și cerințele înscrise în art. 143 alin. (1) C. proc. pen., așa încât prelungirea măsurii preventive dispuse se justifică și sub acest aspect. În concluzie, prelungirea măsurii preventive dispuse de procuror este necesară în această fază procesuală. Împotriva acestei încheieri, învinuitul D.V., prin avocatul D.R., apărător ales, în temeiul art. 140 3 C. proc. pen., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Orice faptă contrară normelor de conduită constituind substanța ilicitului abstract determinat de normele juridice, tulbură atât ordinea juridic, cât și mediul social, ocrotit în valorile sale fundamentale prin normele dreptului penal. Această tulburare, coroborată cu riscul repetabilității atitudinii neconforme, creează o stare de insecuritate pentru raporturile sociale și, concomitent, un sentiment de revoltă și dezaprobare din partea colectivității, care resimte necesitatea unei reacții împotriva făptuitorului, pe măsura gradului de pericol social concret al faptei și autorului acesteia.

Exigențele determinate de necesitatea restabilirii, în mod specific, a ordinii de drept încălcate și a reacției sociale proporționale sunt satisfăcute, între altele, prin îndeplinirea cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate, a actelor procedurale și procesuale, în considerarea dezideratului satisfacerii mai rapide a drepturilor și intereselor părților, în contextul armonizării interesului apărării sociale, cu interesele individului, în vederea asigurării condițiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală, pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen.

Or, asigurarea operativității procesului penal, sub aspectele privind garanția respectării termenelor prevăzute pentru anumite activități, desfășurării procesului penal în bune condiții și împiedicarea făptuitorului, de a se sustrage urmăririi penale, impune, în situații determinate, luarea sau, după caz, menținerea unor măsuri preventive. Între aceste măsuri preventive, conform art. 145 1 , cu referire la art. 136 C. proc. pen., se înscrie și cea privind obligarea făptuitorului de a nu părăsi țara. În cauză, calea de atac exercitată de învinuit vizează examinarea legalității și temeiniciei hotărârii de prelungire a măsurii obligării acestuia de a nu părăsi țara. Conform art. 145 alin. (2) C. proc.

pen., la care face trimitere art. 145 1 alin. (2) din același cod, măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale „în caz de necesitate și numai motivat”. Așadar, atacată cu recurs fiind, examinarea încheierii în soluționarea căii de atac exercitate privește cele două condiții determinate de textul legal menționat și anume: - constatarea necesității, respectiv a împrejurării că temeiurile care au determinat luarea măsurii, nu au dispărut sau, chiar dacă aceste temeiuri nu mai există, au apărut altele, care justifică prelungirea măsurii; - motivarea prelungirii măsurii, atât cu privire la solicitarea procurorului, cât și cu privire la încheierea de admitere a cererii acestuia. Din analiza art. 145 1 C. proc.

pen., rezultă că măsura obligării de a nu părăsi localitatea, este supusă unor condiții de fond, cu referire la realizarea oricăreia dintre ipotezele prevăzute în art. 136 alin. (1) din același cod, și de formă, cu referire în principal, la începerea urmăririi penale sau punerii în mișcare a acțiunii penale. Or, din actele și lucrările dosarului rezultă că instanța a examinat cererea de prelungire a măsurii obligării învinuitului de a nu părăsi țara, sub aspectul îndeplinirii condiției necesității și a constatat că temeiurile care au determinat luarea acesteia, subzistă și impun admiterea solicitării procurorului. Prin urmare, încheierea atacată nu este susceptibilă de critică sub acest aspect.

Pe de altă parte, sub aspectul celei de a doua condiții, atât solicitarea procurorului, de prelungire a măsurii obligării învinuitului de a nu părăsi țara, cât și încheierea atacată, sunt motivate corespunzător, conform dispozițiilor legale menționate, considerentele acesteia din urmă făcând proba examinării fiecăreia dintre cerințele determinate de legea procesuală și constatării îndeplinirii acestora Așa fiind, se constată că și cea de a doua condiție privitoare la prelungirea măsurii preventive, cu referire la încheierea de admitere a cererii, este îndeplinită, așa încât hotărârea atacată nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Totodată, măsura a cărei prelungire s-a admis, se constată a fi fost dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 136 alin. (8) C. proc.

pen. Mai este de reținut că legea procesuală penală a reglementat luarea măsurilor preventive, stabilind garanții și condiții în măsură a satisface exigențele încadrării contextului juridic național, în contextul juridic european și universal, determinat de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, apte a asigura egalitatea de tratament a persoanelor vizate de instrumentele menționate, în materia drepturilor omului. În fine, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului mai rezultă și că învinuitul a încercat „să se țină departe de procedura” de urmărire penală, ipoteză pentru care Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu mai oferă și nu pretinde garanții, așa cum s-a decis prin hotărârea din 12 februarie 1985, în cazul Rubinat contra Italiei.

De asemenea, „existența unor temeiuri plauzibile de a-l bănui pe învinuit, de comiterea infracțiunilor și riscul ca el să se sustragă justiției (ce se constată în cauză), sunt motive suficiente care să legitimeze luarea unei măsuri preventive adecvate”, a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 26 octombrie 2000, în cazul Kudla, contra Poloniei, apreciind asupra întinderii protecției oferite de convenția menționată. Totodată, recursul se constată a fi fără obiect. Astfel, alături de alte căi de atac, recursul constituie un remediu juridic procesual prin intermediul căruia se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, fie că acestea sunt erori de judecată sau strict de ordin procedural.

Or, un recurs soluționat la data de 13 decembrie 2004, nu poate avea această finalitate asupra măsurii preventive, prelungite până la 4 decembrie 2004, anterior termenului de judecată menționat. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de învinuitul D.V. împotriva încheierii din 248 din 3 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6099/2004. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de învinuitul D.V. împotriva încheierii nr. 248 din 3 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6099/2004. Obligă recurentul, să plătească statului, 1.000.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea recurentului-învinuit D.V., se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2004.