ÎCCJ, Decizia nr. 353/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 353/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 29 octombrie 2004,

Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, în interesul

urmăririi penale ce se efectuează în dosarul nr. 96/P/2004, în conformitate cu

dispozițiile art. 145

1

C. proc. pen., combinat cu art. 145 din

același cod, a solicitat prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi țara, a

învinuitului D.V., pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 6 noiembrie

2004, până la data de 7 decembrie 2004, orele 17.00.

În susținerea cererii s-a arătat că,

prin ordonanța nr. 96/P/2004 din 7 octombrie 2004, în temeiul dispozițiilor art.

145

1

alin. (1) și (2), combinat cu art. 136 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a

dispus obligarea învinuitului D.V., de a nu părăsi țara, pe timp de 30 zile,

începând cu data de 7 octombrie 2004, ora 17.00, până la data de 6 noiembrie

2004, ora 17.00.

Măsura a fost comunicată, conform art.

145

1

alin. (3) C. proc. pen., Direcției Generale de Pașapoarte,

Inspectoratului General al Poliției de Frontieră și Inspectoratului Poliției județului

Bihor.

S-a arătat că din probatoriul

administrat în cauză au rezultat următoarele:

I. Prin procesul-verbal din data de

5 aprilie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a

corupției, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 96/P/2004, față

de D.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută

de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în

aceea că, în calitate de apărător ales al inculpatului F.F., față de care

Parchetul de pe lângă Judecătoria Pucioasa luase măsura arestării preventive,

pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26, raportat la art. 215 C.

pen., i-a pretins lui F.I. - tatăl lui F.F., suma totală de 5.000 dolari SUA,

din care a primit numai 3.500 dolari SUA, promițându-i acestuia că va interveni

la procuror, judecător, cât și la comandanții Poliției Pucioasa și Poliției

Dâmbovița, cărora le va da o parte din acești bani, pentru a obținere punerea

în libertate a inculpatului menționat.

II. Prin procesul-verbal din 5

aprilie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției,

a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 468/P/2003, față de D.V.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257

C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în

ziua de 5 aprilie 2002, după ce l-a asistat în calitate de apărător ales pe N.D.,

administrator la SC A. SRL, față de care C.D. - comisar în cadrul

Inspectoratului de Poliție a județului Prahova, efectua acte premergătoare sub

aspectul săvârșirii unor fapte penale, i-a pretins acestuia, suma de 10.000 dolari

SUA, din care a primit 3.000 dolari SUA, asigurându-l că va interveni pe lângă

procurori, pentru ca aceștia să adopte față de el, o soluție de netrimitere în

judecată.

III. Prin rezoluția din 26 mai 2004,

Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a corupției, a dispus

începerea urmăririi penale, în dosarul nr. 129/P/2004, față de D.V., sub

aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C.

pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, constând în aceea că, în cursul

anului 2002, în calitate de apărător ales al inculpatului V.G., i-a pretins lui

H.M., concubina inculpatului menționat, importante sume de bani în valută, din

care a primit 5.600 dolari SUA, promițându-i acesteia că va interveni pe lângă

magistrații de la Curtea de Apel Ploiești, în vederea schimbării încadrării

juridice și aplicării, în apel, a unei pedepse mai blânde, inculpatului.

IV. Prin procesul-verbal din 5

octombrie 2004, Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a

corupției, a dispus începerea urmăririi penale în dosarul nr. 229/P/2004, față

de D.V., sub aspectul săvârșirii a două infracțiuni de trafic de influență

prevăzute de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., constând în aceea că, în cursul anului 2002,

în calitate de parlamentar, a exercitat acte de trafic de influență asupra unor

funcționari publici din cadrul Ministerului Muncii, în scopul aprobării de

către acest minister, a contingentelor (număr de muncitori) pentru contractele

de lucrări a unor firme românești, cu firme din Germania, pretinzând și primind

un autoturism în valoare de 40.000 Euro, de la I.W. și bunuri alimentare - carne și vin - de la C.V.

S-a mai susținut că, după

declanșarea cercetărilor penale față de învinuitul D.V., acesta nu a avut o

poziție procesuală corectă, în sensul că, prin conduita sa, a căutat și

persistat în tergiversarea urmăririi penale. Astfel, invocând diferite motive, acesta

nu s-a prezentat la audiere, la termenele fixate ori pentru efectuarea unor

confruntări.

S-a concluzionat că cercetările

efectuate relevă indicii temeinice că învinuitul D.V. a săvârșit infracțiunile

menționate.

Având în vedere că nu au dispărut motivele

care au stat la baza luării, prin ordonanța din 7 octombrie 2004, față de

învinuitul D.V., a măsurii obligării de a nu părăsi țara, tot în scopul asigurării

unei bune desfășurări a urmăririi penale și pentru a împiedica pe învinuit de a

se sustrage urmăririi penale, s-a solicitat prelungirea acestei măsuri, cu încă

30 zile.

În fine, s-a solicitat comunicarea

măsurii, conform art. 145

1

C. proc. pen.

Învinuitul, prin apărătorul ales, a

solicitat respingerea cererii de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi

țara.

Acesta a susținut că măsura nu se

impune, și ca atare, nici prelungirea acesteia, în cauză nefiind îndeplinite condițiile

prevăzute de lege.

Învinuitul a susținut că măsura

obligării de a nu părăsi țara, nu se poate lua decât în anumite condiții și cu

respectarea strictă a legii, în mod special a art. 25 din Constituția României,

art. 136 alin. (1) lit. c) și art. 145

1

alin. (1) și (2) C. proc.

pen., art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

și Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice.

Or, învinuitul a fost supus unei

măsuri abuzive, aceasta afectând în mod special activitatea pe care o

desfășoară în calitate de parlamentar.

Astfel, o eventuală deplasare în

străinătate a acestuia nu împiedică cu nimic desfășurarea procesului penal în

care este cercetat în calitate de învinuit.

Această măsură nu se impune, în ceea

ce-l privește, având în vedere scopul pentru care aceasta a fost prevăzută de

lege, respectiv acela de a permite organelor de urmărire penală să desfășoare

activitatea de cercetare penală în condiții optime.

De altfel, chiar dispozițiile

procesual penale, în vederea ocrotirii dreptului fundamental al

inviolabilității persoanei, a stabilit o serie de garanții procesuale temeinice,

care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestei

măsuri de constrângere, cu referire la art. 136 și 148 C. proc. pen.

În fine, restricția impusă acestuia nu

se justifică nici în raport cu dispozițiile art. 12 din Pactul internațional

privitor la drepturile civile și politice.

Prin încheierea nr. 248 din 3

noiembrie 2004, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis

cererea formulată de Parchetul Național Anticorupție, secția de combatere a

corupției și a prelungit, pe o perioadă de 30 zile, începând cu data de 5

noiembrie 2004, măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara, luată

împotriva învinuitului D.V.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în raport cu prevederile art. 136 și 145

1

, coroborat cu art.

145 C. proc. pen., este evident că în scopul unei bune desfășurări a urmăririi

penale, cât și pentru o eventuală împiedicare a persoanei cercetate, de a se

sustrage de la actele de urmărire penală dispuse în cauză, se justifică în

continuare obligarea învinuitului de a nu părăsi țara.

Astfel, din actele și lucrările

dosarului rezultă că s-a început urmărirea penală pentru săvârșirea de către D.V.,

a mai multor infracțiuni de trafic de influență și că acesta nu s-a prezentat

la termenele fixate pentru audiere sau confruntări, tergiversând, astfel,

urmărirea penală.

Ca atare, se constată că în cauză

sunt realizate și cerințele înscrise în art. 143 alin. (1) C. proc. pen., așa

încât prelungirea măsurii preventive dispuse se justifică și sub acest aspect.

În concluzie, prelungirea măsurii preventive

dispuse de procuror este necesară în această fază procesuală.

Împotriva acestei încheieri,

învinuitul D.V., prin avocatul D.R., apărător ales, în temeiul art. 140

3

C. proc. pen., a declarat recurs, pe care nu l-a motivat în scris.

Recursul urmează a fi respins,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Orice faptă contrară normelor de

conduită constituind substanța ilicitului abstract determinat de normele

juridice, tulbură atât ordinea juridic, cât și mediul social, ocrotit în

valorile sale fundamentale prin normele dreptului penal.

Această tulburare, coroborată cu

riscul repetabilității atitudinii neconforme, creează o stare de insecuritate

pentru raporturile sociale și, concomitent, un sentiment de revoltă și

dezaprobare din partea colectivității, care resimte necesitatea unei reacții

împotriva făptuitorului, pe măsura gradului de pericol social concret al faptei

și autorului acesteia.

Exigențele determinate de

necesitatea restabilirii, în mod specific, a ordinii de drept încălcate și a

reacției sociale proporționale sunt satisfăcute, între altele, prin

îndeplinirea cu promptitudine, fără întârzieri nejustificate, a actelor

procedurale și procesuale, în considerarea dezideratului satisfacerii mai

rapide a drepturilor și intereselor părților, în contextul armonizării

interesului apărării sociale, cu interesele individului, în vederea asigurării

condițiilor necesare, prevăzute de legea procesuală penală, pentru realizarea

scopului procesului penal, astfel cum acesta este definit în art. 1 C. proc.

pen., cu referire la art. 1 C. pen.

Or, asigurarea operativității

procesului penal, sub aspectele privind garanția respectării termenelor

prevăzute pentru anumite activități, desfășurării procesului penal în bune

condiții și împiedicarea făptuitorului, de a se sustrage urmăririi penale,

impune, în situații determinate, luarea sau, după caz, menținerea unor măsuri

preventive.

Între aceste măsuri preventive,

conform art. 145

1

, cu referire la art. 136 C. proc. pen., se înscrie

și cea privind obligarea făptuitorului de a nu părăsi țara.

În cauză, calea de atac exercitată

de învinuit vizează examinarea legalității și temeiniciei hotărârii de

prelungire a măsurii obligării acestuia de a nu părăsi țara.

Conform art. 145 alin. (2) C. proc.

pen., la care face trimitere art. 145

1

alin. (2) din același cod,

măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale „în caz de necesitate și

numai motivat”.

Așadar, atacată cu recurs fiind,

examinarea încheierii în soluționarea căii de atac exercitate privește cele

două condiții determinate de textul legal menționat și anume:

- constatarea necesității, respectiv

a împrejurării că temeiurile care au determinat luarea măsurii, nu au dispărut

sau, chiar dacă aceste temeiuri nu mai există, au apărut altele, care justifică

prelungirea măsurii;

- motivarea prelungirii măsurii,

atât cu privire la solicitarea procurorului, cât și cu privire la încheierea de

admitere a cererii acestuia.

Din analiza art. 145

1

C.

proc. pen., rezultă că măsura obligării de a nu părăsi localitatea, este supusă

unor condiții de fond, cu referire la realizarea oricăreia dintre ipotezele

prevăzute în art. 136 alin. (1) din același cod, și de formă, cu referire în

principal, la începerea urmăririi penale sau punerii în mișcare a acțiunii

penale.

Or, din actele și lucrările

dosarului rezultă că instanța a examinat cererea de prelungire a măsurii

obligării învinuitului de a nu părăsi țara, sub aspectul îndeplinirii condiției

necesității și a constatat că temeiurile care au determinat luarea acesteia,

subzistă și impun admiterea solicitării procurorului.

Prin urmare, încheierea atacată nu

este susceptibilă de critică sub acest aspect.

Pe de altă parte, sub aspectul celei

de a doua condiții, atât solicitarea procurorului, de prelungire a măsurii

obligării învinuitului de a nu părăsi țara, cât și încheierea atacată, sunt

motivate corespunzător, conform dispozițiilor legale menționate, considerentele

acesteia din urmă făcând proba examinării fiecăreia dintre cerințele

determinate de legea procesuală și constatării îndeplinirii acestora

Așa fiind, se constată că și cea de

a doua condiție privitoare la prelungirea măsurii preventive, cu referire la

încheierea de admitere a cererii, este îndeplinită, așa încât hotărârea atacată

nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Totodată, măsura a cărei prelungire

s-a admis, se constată a fi fost dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 136 alin.

(8) C. proc. pen.

Mai este de reținut că legea

procesuală penală a reglementat luarea măsurilor preventive, stabilind garanții

și condiții în măsură a satisface exigențele încadrării contextului juridic

național, în contextul juridic european și universal, determinat de Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și de Pactul

internațional privitor la drepturile civile și politice, apte a asigura

egalitatea de tratament a persoanelor vizate de instrumentele menționate, în

materia drepturilor omului.

În fine, din examinarea actelor și

lucrărilor dosarului mai rezultă și că învinuitul a încercat „să se țină

departe de procedura”

de urmărire penală, ipoteză pentru care Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu mai oferă

și nu pretinde garanții, așa cum s-a decis prin hotărârea din 12 februarie 1985,

în cazul Rubinat contra Italiei.

De asemenea, „existența unor

temeiuri plauzibile de a-l bănui pe învinuit, de comiterea infracțiunilor și

riscul ca el să se sustragă justiției (ce se constată în cauză), sunt motive

suficiente care să legitimeze luarea unei măsuri preventive adecvate”, a decis

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea din 26 octombrie 2000, în

cazul Kudla, contra Poloniei,

apreciind asupra întinderii protecției

oferite de convenția menționată.

Totodată, recursul se constată a fi

fără obiect.

Astfel, alături de alte căi de atac,

recursul constituie un remediu juridic procesual prin intermediul căruia se

poate solicita verificarea legalității și temeiniciei unei hotărâri

judecătorești și, în final, remedierea erorilor săvârșite, fie că acestea sunt

erori de judecată sau strict de ordin procedural.

Or, un recurs soluționat la data de

13 decembrie 2004, nu poate avea această finalitate asupra măsurii preventive,

prelungite până la 4 decembrie 2004, anterior termenului de judecată menționat.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de învinuitul D.V. împotriva

încheierii din 248 din 3 noiembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6099/2004. Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

învinuitul D.V. împotriva încheierii nr. 248 din 3 noiembrie 2004, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 6099/2004.

Obligă recurentul, să plătească

statului, 1.000.000 lei cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei,

reprezentând onorariu de avocat, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

pentru asistarea recurentului-învinuit D.V., se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 decembrie 2004.