ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6172/2004

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1213 din 22 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul acelei instanțe nr. 1468/2003 a fost condamnat inculpatul M.F. la 17 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. A mai fost condamnat inculpatul la 3 luni închisoare, pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzută de dispozițiile art. 65 din Legea nr. 56/1992. În baza art. 33 lit. a) – art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa cea mai gravă de 17 ani închisoare.

I s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata și condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să achite părții civile A.M. 15.000 dolari S.U.A. daune materiale și 50.000 dolari S.U.A. daune morale, respectiv echivalentul în lei la momentul executării și la 31.637.167 lei cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală până la achitarea integrală către Spitalul Universitar București. S-a menținut starea de arest a inculpatului și conform art. 88 C. pen., i s-a dedus prevenția de la 18 iulie 2001. Conform art. 191 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare de 3.000.000 lei.

Pentru a pronunța această soluție, s-a reținut în fapt că, la data de 25 octombrie 1996, inculpatul însoțit de D.C. l-a deposedat de bunuri pe partea vătămată K.Q. pe care au lovit-o în zona capului, agresiune urmată de moartea acestuia care a avut loc la 2 noiembrie 1996. De asemenea, deși nu poseda pașaport turistic și viza de ieșire din țară, a părăsit fraudulos România sustrăgându-se de la urmărirea penală. A stabilit prima instanță că, la data de 25 octombrie 1996, în jurul orelor 19,00, victima împreună cu numitul G.M.D. se aflau pe aleea din fața blocului din strada Valea Ialomiței, iar inculpatul cu D.C. îi observau de la o distanță relativ mică. Victima ținea în mână o lădiță cu fructe și când a ajuns aproape de inculpat, acesta a lovit-o prin surprindere cu un obiect contondent în cap, obiect cu care anterior fusese lovit G.M.D.

care căzuse peste un gărduleț din dreapta aleii. Agresorii au buzunărit victima pe care au deposedat-o de înscrisuri și bani, după care au fugit și au părăsit zona cu un autoturism Mercedes care îi aștepta în apropiere. Victima a fost transportată la Spitalul Universitar București unde a fost internată de urgență, a fost supusă la intervenții chirurgicale iar la 2 noiembrie 1996 a decedat. Inculpatul a negat constant comiterea infracțiunii și a susținut că la data faptelor ar fi fost plecat la munte cu iubita sa, apărare înlăturată ca nesinceră pe considerentul că depoziția martorei S.M. este pro causa, la fel ca și a martorului I.F. șoferul Mercedes-ului, avându-se în vedere recunoașterea făptuitorilor din grup și albumul foto, cât și declarațiile contradictorii și neverosimile ale martorilor propuși în apărare.

În fine, s-a mai reținut la judecata în fond că plecarea intempestivă a inculpatului din țară la scurt timp de la comiterea faptei, fără viză, deși avea pe rol afaceri judiciare, demonstrează vinovăția inculpatului în sarcina căruia s-a stabilit săvârșirea infracțiunii de tâlhărie urmată de moartea victimei, pentru care s-a dispus condamnarea. În ce privește latura civilă a cauzei s-a avut în vedere că deși partea civilă nu a făcut în concret dovada cheltuielilor suportate, s-a avut în vedere că victima era cetățean iordanian, înhumat în țara sa de origine, context în care este de presupus că s-au efectuat cheltuieli de transport și înhumare, considerându-se justificate daunele materiale pretinse de 15.000 dolari S.U.A.

și îndestulătoare daunele morale în sumă de 50.000 dolari S.U.A. Împotriva sentinței au declarat apel inculpatul M.F. și partea civilă A.M., ambele cereri fiind formulate în termen legal. Partea vătămată a criticat atât latura penală, cât și cea civilă a cauzei și a invocat greșita individualizare a pedepsei, care ar fi prea redusă, față de consecințele faptei, precum și diminuarea nejustificată a pretențiilor sale civile. Inculpatul și-a motivat apelul pe greșita condamnare și însușirea unor probe contradictorii, solicitând achitarea în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. Prin decizia nr. 408/ A din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a II a penală, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă A.M.

și a fost admis apelul inculpatului M.F., desființându-se în parte sentința, în sensul că s-a constatat grațiată pedeapsa de 3 luni închisoare, aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 65 din Legea nr. 56/1992. Împotriva acestor hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul greșitei condamnări pentru o faptă pe care nu a comis-o iar, în subsidiar, pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate, considerată prea aspră. În concret, inculpatul a susținut că nu este autorul faptei de tâlhărie reținută în sarcina sa, hotărârile instanțelor fiind rezultatul unei grave erori de fapt, generată de interpretarea defectuoasă a materialului probator și lipsa de rol activ a instanței de fond, care nu a audiat nemijlocit toți martorii care au dat declarații în faza de urmărire penală.

Împotriva acelorași hotărâri a declarat recurs și partea civilă M.A., criticându-le pentru nelegalitate, sub aspectul aprecierii greșite a cuantumului despăgubirilor morale, care au fost diminuate nejustificat, precum și pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului, considerată prea blândă în raport de împrejurările săvârșirii faptei și poziția procesuală a inculpatului. Examinând hotărârile recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 17 1 , 18 și 14 C. proc. pen., Curtea constată că recursurile sunt nefondate. 1. În ceea ce privește primul motiv de recurs al inculpatului, se constată că, din actele și lucrările dosarului, reiese că inculpatul este autorul faptei, susținerile acestuia, în sensul că nu a comis fapta fiind infirmate de restul materialului probator administrat în cauză.

În acest sens sunt relevante declarațiilor martorilor O.K. și G.M.D., care i-au recunoscut cu certitudine pe inculpații M.F. și D.C. ca fiind autorii faptei, declarații ce se coroborează cu susținerile celorlalți martori audiați în cauză (D.A., N.D., N.E. și R.L.), chiar dacă acestea sunt mai puțin concludente, motivat de trecerea unui interval mare de timp între data comiterii faptei și audierea/reaudierea de către instanță, precum și capacitatea diferită de percepție și redare a împrejurărilor constatate în mod direct. Referitor la declarațiile oscilante ale martorului I.F., se poate constata că, într-o fază, acesta a recunoscut participarea la săvârșirea faptei, pentru ca apoi să revină, motivând că a fost determinat de poliție să dea prima declarație, însă, în realitate nu a participat la fapta din prezenta cauză și nici nu știe cine sunt autorii.

De menționat că respectivul martor a fost condamnat definitiv prin sentința penală nr. 191 din 23 aprilie 1999 a Tribunalului București, secția a II a penală, modificată prin decizia penală nr. 571 din 30 noiembrie 1999 a Curții de Apel București, secția I penală și, respectiv, decizia penală nr. 1604 din 27 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pentru mai multe infracțiuni de tâlhărie săvârșite împreună cu inculpații D.C. și M.F., fapte ce prezintă multiple asemănări cu fapta din prezenta cauză în ceea ce privește părțile vătămate, cetățeni arabi care aveau afaceri în anumite complexe comerciale din București, și modul de operare. Față de aceste precizări, declarațiile date de acest martor sunt lipsite de obiectivitate, fiind apreciate ca atare la evaluarea materialului probator.

Pe de altă parte, neaudierea nemijlocită cu ocazia cercetării judecătorești a martorului O.K., nu poate fi imputată instanței de judecată atâta vreme cât aceasta l-a citat în mod constant și a făcut demersuri pentru aflarea adresei actualizate, în final stabilindu-se că martorul a părăsit definitiv România la data de 9 iulie 2002, astfel cum rezultă din adresa nr. 212953/ SC din 12 mai 2003 a Direcției pentru Străini și Probleme de Migrări. Totodată, instanțele de fond și apel au înlăturat motivat declarațiile inculpatului și martorilor propuși în apărare de acesta, respectiv S.M., concubina sa, declarații prin care s-a încercat crearea unui alibi pentru data la care s-a produs fapta în sensul că inculpatul s-a aflat la Predeal.

Față de toate aceste considerente, Curtea apreciază că instanța de fond și cea de apel au evaluat corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea dispozițiilor art. 62, art. 63 și art. 69 C. proc. pen., stabilind împrejurările comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia și vinovăția inculpatului.

2. Nici critica referitoare la individualizarea judiciară a pedepsei, aplicată inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. ultim C. pen., de către instanța de fond și menținută de instanța de apel, nu este întemeiată, deoarece, prin cuantumul stabilit, pedeapsa răspunde scopului cerut de art. 52 C. pen., totodată, fiind avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 din același cod, respectiv gravitatea deosebită a faptei, atitudinea procesuală a inculpatului și perseverența infracțională a acestuia în comiterea mai multor infracțiuni de același gen, precum și faptul că s-a sustras urmăririi penale prin plecarea ilegală din țară. Pe de altă parte, nu este întemeiat nici recursul părții civile, ce vizează tot individualizarea judiciară a pedepsei, neimpunându-se majorarea cuantumului acesteia, apreciat ca suficient pentru reeducarea inculpatului.

3. Referitor la motivul de recurs al părții civile, care solicită acordarea despăgubirilor civile în cuantumul solicitat, respectiv 15.000 dolari S.U.A. despăgubiri materiale și 300.000 dolari S.U.A. daune morale, Curtea apreciază că acesta este neîntemeiat, întrucât partea civilă beneficiază de aceeași sumă, acordată separat cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli ocazionate de înmormântare în țara de origine, de la coinculpatul D.C., conform sentinței penale nr. 500 din 5 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția I penală. De asemenea, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, 50.000 dolari S.U.A., Curtea apreciază că acesta este îndestulător deoarece, deși suferința pricinuită părții civile de pierderea victimei (frate) nu poate fi comensurată, ea nu se poate transforma într-o modalitate de îmbogățire nejustificată.

Pentru aceste considerente, având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursurile formulate de partea civilă și inculpat, ca nefondate. Conform dispozițiilor art. 385 16 alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenții vor fi obligați la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul M.F. și de partea civilă A.M. împotriva deciziei penale nr. 408/ A din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedeapsă, timpul arestării preventive a inculpatului M.F. de la 18 iulie 2001 la 22 noiembrie 2004. Obligă pe recurentul inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă pe recurenta parte civilă la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 22 noiembrie 2004.