ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6172/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

1213 din 22 decembrie 2003, pronunțată de Tribunalul București, în dosarul

acelei instanțe nr. 1468/2003 a fost condamnat inculpatul M.F. la 17 ani

închisoare și 3 ani pedeapsa complimentară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. ultim C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

A mai fost condamnat

inculpatul la 3 luni închisoare, pentru infracțiunea de trecere frauduloasă a

frontierei, prevăzută de dispozițiile art. 65 din Legea nr. 56/1992.

În baza art. 33 lit. a) –

art. 34 lit. b) C. pen., i s-a aplicat pedeapsa cea mai gravă de 17 ani

închisoare.

I s-au interzis drepturile

prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata și condițiile prevăzute de art. 71 C.

pen.

În baza art. 14 și art. 346

C. proc. pen. și art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul să achite părții

civile A.M. 15.000 dolari S.U.A. daune materiale și 50.000 dolari S.U.A. daune

morale, respectiv echivalentul în lei la momentul executării și la 31.637.167

lei cheltuieli de spitalizare cu dobânda legală până la achitarea integrală

către Spitalul Universitar București.

S-a menținut starea de arest

a inculpatului și conform art. 88 C. pen., i s-a dedus prevenția de la 18 iulie

2001.

Conform art. 191 C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare de 3.000.000

lei.

Pentru a pronunța această

soluție, s-a reținut în fapt că, la data de 25 octombrie 1996, inculpatul

însoțit de D.C. l-a deposedat de bunuri pe partea vătămată K.Q. pe care au

lovit-o în zona capului, agresiune urmată de moartea acestuia care a avut loc

la 2 noiembrie 1996. De asemenea, deși nu poseda pașaport turistic și viza de

ieșire din țară, a părăsit fraudulos România sustrăgându-se de la urmărirea

penală.

A stabilit prima instanță

că, la data de 25 octombrie 1996, în jurul orelor 19,00, victima împreună cu

numitul G.M.D. se aflau pe aleea din fața blocului din strada Valea Ialomiței,

iar inculpatul cu D.C. îi observau de la o distanță relativ mică.

Victima ținea în mână o

lădiță cu fructe și când a ajuns aproape de inculpat, acesta a lovit-o prin

surprindere cu un obiect contondent în cap, obiect cu care anterior fusese

lovit G.M.D. care căzuse peste un gărduleț din dreapta aleii.

Agresorii au buzunărit

victima pe care au deposedat-o de înscrisuri și bani, după care au fugit și au

părăsit zona cu un autoturism Mercedes care îi aștepta în apropiere.

Victima a fost transportată

la Spitalul Universitar București unde a fost internată de urgență, a fost

supusă la intervenții chirurgicale iar la 2 noiembrie 1996 a decedat.

Inculpatul a negat constant

comiterea infracțiunii și a susținut că la data faptelor ar fi fost plecat la

munte cu iubita sa, apărare înlăturată ca nesinceră pe considerentul că

depoziția martorei S.M. este pro causa, la fel ca și a martorului I.F. șoferul

Mercedes-ului, avându-se în vedere recunoașterea făptuitorilor din grup și

albumul foto, cât și declarațiile contradictorii și neverosimile ale martorilor

propuși în apărare.

În fine, s-a mai reținut la judecata

în fond că plecarea intempestivă a inculpatului din țară la scurt timp de la

comiterea faptei, fără viză, deși avea pe rol afaceri judiciare, demonstrează

vinovăția inculpatului în sarcina căruia s-a stabilit săvârșirea infracțiunii

de tâlhărie urmată de moartea victimei, pentru care s-a dispus condamnarea.

În ce privește latura civilă

a cauzei s-a avut în vedere că deși partea civilă nu a făcut în concret dovada

cheltuielilor suportate, s-a avut în vedere că victima era cetățean iordanian,

înhumat în țara sa de origine, context în care este de presupus că s-au

efectuat cheltuieli de transport și înhumare, considerându-se justificate

daunele materiale pretinse de 15.000 dolari S.U.A. și îndestulătoare daunele

morale în sumă de 50.000 dolari S.U.A.

Împotriva sentinței au

declarat apel inculpatul M.F. și partea civilă A.M., ambele cereri fiind

formulate în termen legal.

Partea vătămată a criticat

atât latura penală, cât și cea civilă a cauzei și a invocat greșita

individualizare a pedepsei, care ar fi prea redusă, față de consecințele

faptei, precum și diminuarea nejustificată a pretențiilor sale civile.

Inculpatul și-a motivat

apelul pe greșita condamnare și însușirea unor probe contradictorii, solicitând

achitarea în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin decizia nr. 408/ A din

31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a II a penală, s-a respins, ca

nefondat, apelul declarat de partea civilă A.M. și a fost admis apelul

inculpatului M.F., desființându-se în parte sentința, în sensul că s-a

constatat grațiată pedeapsa de 3 luni închisoare, aplicată pentru infracțiunea

prevăzută de art. 65 din Legea nr. 56/1992.

Împotriva acestor hotărâri,

în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticându-le pentru

nelegalitate, sub aspectul greșitei condamnări pentru o faptă pe care nu a

comis-o iar, în subsidiar, pentru netemeinicie, sub aspectul individualizării

judiciare necorespunzătoare a pedepsei aplicate, considerată prea aspră.

În concret, inculpatul a

susținut că nu este autorul faptei de tâlhărie reținută în sarcina sa,

hotărârile instanțelor fiind rezultatul unei grave erori de fapt, generată de

interpretarea defectuoasă a materialului probator și lipsa de rol activ a

instanței de fond, care nu a audiat nemijlocit toți martorii care au dat

declarații în faza de urmărire penală.

Împotriva acelorași hotărâri

a declarat recurs și partea civilă M.A., criticându-le pentru nelegalitate, sub

aspectul aprecierii greșite a cuantumului despăgubirilor morale, care au fost

diminuate nejustificat, precum și pentru netemeinicie, sub aspectul greșitei

individualizări a pedepsei aplicate inculpatului, considerată prea blândă în

raport de împrejurările săvârșirii faptei și poziția procesuală a inculpatului.

Examinând hotărârile

recurate prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct.

17

1

, 18 și 14 C. proc. pen., Curtea constată că recursurile sunt

nefondate.

primul motiv de recurs al inculpatului, se constată că, din actele și lucrările

dosarului, reiese că inculpatul este autorul faptei, susținerile acestuia, în

sensul că nu a comis fapta fiind infirmate de restul materialului probator

administrat în cauză. În acest sens sunt relevante declarațiilor martorilor

O.K. și G.M.D., care i-au recunoscut cu certitudine pe inculpații M.F. și D.C.

ca fiind autorii faptei, declarații ce se coroborează cu susținerile celorlalți

martori audiați în cauză (D.A., N.D., N.E. și R.L.), chiar dacă acestea sunt

mai puțin concludente, motivat de trecerea unui interval mare de timp între

data comiterii faptei și audierea/reaudierea de către instanță, precum și

capacitatea diferită de percepție și redare a împrejurărilor constatate în mod

direct.

Referitor la declarațiile

oscilante ale martorului I.F., se poate constata că, într-o fază, acesta a

recunoscut participarea la săvârșirea faptei, pentru ca apoi să revină,

motivând că a fost determinat de poliție să dea prima declarație, însă, în

realitate nu a participat la fapta din prezenta cauză și nici nu știe cine sunt

autorii. De menționat că respectivul martor a fost condamnat definitiv prin

sentința penală nr. 191 din 23 aprilie 1999 a Tribunalului București, secția a

II a penală, modificată prin decizia penală nr. 571 din 30 noiembrie 1999 a

Curții de Apel București, secția I penală și, respectiv, decizia penală nr.

1604 din 27 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, pentru mai

multe infracțiuni de tâlhărie săvârșite împreună cu inculpații D.C. și M.F.,

fapte ce prezintă multiple asemănări cu fapta din prezenta cauză în ceea ce

privește părțile vătămate, cetățeni arabi care aveau afaceri în anumite

complexe comerciale din București, și modul de operare. Față de aceste

precizări, declarațiile date de acest martor sunt lipsite de obiectivitate,

fiind apreciate ca atare la evaluarea materialului probator.

Pe de altă parte, neaudierea

nemijlocită cu ocazia cercetării judecătorești a martorului O.K., nu poate fi

imputată instanței de judecată atâta vreme cât aceasta l-a citat în mod

constant și a făcut demersuri pentru aflarea adresei actualizate, în final

stabilindu-se că martorul a părăsit definitiv România la data de 9 iulie 2002,

astfel cum rezultă din adresa nr. 212953/ SC din 12 mai 2003 a Direcției pentru

Străini și Probleme de Migrări.

Totodată, instanțele de fond

și apel au înlăturat motivat declarațiile inculpatului și martorilor propuși în

apărare de acesta, respectiv S.M., concubina sa, declarații prin care s-a

încercat crearea unui alibi pentru data la care s-a produs fapta în sensul că

inculpatul s-a aflat la Predeal.

Față de toate aceste

considerente, Curtea apreciază că instanța de fond și cea de apel au evaluat

corespunzător materialul probator administrat în cauză, cu respectarea

dispozițiilor art. 62, art. 63 și  art. 69 C. proc. pen., stabilind împrejurările

comiterii faptei, încadrarea juridică dată acesteia și vinovăția inculpatului.

la individualizarea judiciară a pedepsei, aplicată inculpatului pentru

infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. ultim C. pen., de către instanța de

fond și menținută de instanța de apel, nu este întemeiată, deoarece, prin

cuantumul stabilit, pedeapsa răspunde scopului cerut de art. 52 C. pen.,

totodată, fiind avute în vedere criteriile de individualizare prevăzute de art.

72 din același cod, respectiv gravitatea deosebită a faptei, atitudinea

procesuală a inculpatului și perseverența infracțională a acestuia în comiterea

mai multor infracțiuni de același gen, precum și faptul că s-a sustras

urmăririi penale prin plecarea ilegală din țară. Pe de altă parte, nu este

întemeiat nici recursul părții civile, ce vizează tot individualizarea

judiciară a pedepsei, neimpunându-se majorarea cuantumului acesteia, apreciat

ca suficient pentru reeducarea inculpatului.

recurs al părții civile, care solicită acordarea despăgubirilor civile în

cuantumul solicitat, respectiv 15.000 dolari S.U.A. despăgubiri materiale și

300.000 dolari S.U.A. daune morale, Curtea apreciază că acesta este

neîntemeiat, întrucât partea civilă beneficiază de aceeași sumă, acordată

separat cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli ocazionate de

înmormântare în țara de origine, de la coinculpatul D.C., conform sentinței

penale nr. 500 din 5 octombrie 1999 a Tribunalului București, secția I penală.

De asemenea, în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, 50.000

dolari S.U.A., Curtea apreciază că acesta este îndestulător deoarece, deși

suferința pricinuită părții civile de pierderea victimei (frate) nu poate fi

comensurată, ea nu se poate transforma într-o modalitate de îmbogățire

nejustificată.

Pentru aceste considerente,

având în vedere și faptul că nu există motive de casare care să fie luate în

considerare din oficiu, conform dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C.

proc. pen., Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge recursurile formulate de partea civilă și inculpat, ca

nefondate.

Conform dispozițiilor art.

385

16

alin. (2) C. proc. pen., se va computa durata arestării

preventive, la zi iar în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurenții

vor fi obligați la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpatul M.F. și de partea civilă A.M. împotriva

deciziei penale nr. 408/ A din 31 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală.

Deduce din pedeapsă, timpul

arestării preventive a inculpatului M.F. de la 18 iulie 2001 la 22 noiembrie

2004.

Obligă pe recurentul

inculpat la plata sumei de 1.600.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă pe recurenta parte

civilă la plata sumei de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 22 noiembrie 2004.