ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1177/2003

Asupra recursului penal de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală din 21 iulie 2000 a Tribunalului

București, secția a II-a penală, inculpatul T.C. a fost condamnat la 7 ani

închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de tâlhărie.

A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus

prevenția de la 23 noiembrie 1991, la zi.

În baza art. 61 C. pen., s-a revocat restul de 53 zile

rămas neexecutat din pedeapsa de un an închisoare aplicată, prin sentința

penală nr. 1347 din 28 septembrie 1998, a Judecătoriei Sectorului 6 București,

contopind acest rest în pedeapsa aplicată în cauză.

Inculpatul a fost obligat la plata sumei de 1.447.472

lei cheltuieli de spitalizare către Spitalul Clinic Colțea și 5.600.000 lei

despăgubiri materiale către partea civilă M.G.

Inculpatul a fost obligat la 1.500.000 lei cheltuieli

judiciare către stat.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel, atât

inculpatul T.C., cât și Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Prin decizia penală nr. 529 din 9 octombrie 2000 a

Curții de Apel București, s-a desființat în parte sentința penală nr. 442 din

21 iulie 2000 a Tribunalului București și, în fond, prin admiterea ambelor

apeluri, s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. c) și b) C. pen., pe durata de 4 ani,

după executarea pedepsei principale.

În baza art. 116 C. pen., s-a interzis inculpatului

dreptul de a se afla în București, pe o perioadă de 5 ani, după executarea

pedepsei principale.

S-a înlăturat aplicarea dispozițiilor art. 61 C. pen.,

cu privire la restul rămas neexecutat precum și aplicarea art. 34 C. pen.,

privind contopirea acestui rest cu pedeapsa de executat.

S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței

penale computându-se prevenția inculpatului.

Cheltuielile judiciare au fost lăsate în sarcina

statului.

Împotriva acestei decizii, a formulat recurs

inculpatul, susținând că nu a săvârșit fapta dedusă judecății.

Prin decizia penală nr. 2314 din 8 mai 2001 a Curții

Supreme de Justiție, s-a admis recursul inculpatului, s-au casat sentința și

decizia pronunțate și, cauza a fost trimisă spre rejudecare, la instanța de

fond, menținându-se starea de arest a inculpatului.

În motivarea deciziei, s-a arătat că, din minuta

sentinței și din preambulul și dispozitivul hotărârii pronunțate de instanța de

fond, rezultă că aceasta s-a pronunțat la 21 iulie 2000, dar cu ocazia

judecării apelului s-a consemnat că sentința atacată are nr. 412 deși acest

lucru nu rezultă din actele întocmite de instanța de fond, iar ca dată a

pronunțării sentinței primei instanțe, în dispozitivul deciziei s-a trecut 27

iulie 2000, cu toate că data la care s-a judecat cauza, în fond, a fost 21

iulie 2000.

Prin urmare, existând aceste erori majore, Curtea

Supremă de Justiție a apreciat că nu se poate pune temei pe conținutul acestor

hotărâri, iar contradicțiile semnalate creează mari impedimente în procesul de

executare, astfel încât, se impune casarea sentinței și a deciziei atacate și

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a remedia erorile

semnalate.

Cu ocazia rejudecării, s-a mai arătat că instanța de

fond să aibă în vedere criticile formulate de inculpat prin care susține că nu

este autorul faptei, precum și reducerea pedepsei, în subsidiar, pedeapsă, pe

care, inculpatul o consideră prea severă.

Procedând la rejudecarea cauzei după casare,

tribunalul a procedat la refacerea cercetării judecătorești, audiind partea

vătămată M.G., care își menține declarațiile date în cursul urmăririi penale și

arată că nu are nici un dubiu cu privire la identitatea inculpatului care i-a sustras

telefonul mobil din buzunar, fiind lovit de persoana care îl însoțea pe

inculpat, rămasă neidentificată.

Inculpatul, reaudiat, își menține declarațiile date în

cursul urmăririi penale și al primei judecăți, susținând că nu a săvârșit fapta

dedusă judecății.

Au mai fost audiați martorii D.V.V. și T.P., care își

mențin declarațiile date în cursul urmăririi penale.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a

reținut următoarea situație de fapt:

La data de 22 noiembrie 1999, în jurul orelor 20

30

partea vătămată M.G., ofițer în cadrul Secției 11 Poliție București, nefiind în

exercițiul funcțiunii, se afla, împreună cu colegul său P.V., într-un

autoturism, pe str. Râmnicu Vâlcea din București.

Partea vătămată M.G. a coborât din autoturism și a purtat

o convorbire telefonică cu numitul D.V.V. cu care trebuia să se întâlnească și

care, locuind în apropiere văzuse partea vătămată coborând din mașină, după

care, a intrat în apartamentul în care locuia, de unde l-a apelat telefonic.

Între partea vătămată și D.V.V. a avut loc o

convorbire telefonică pe telefonul mobil, timp în care cel dintâi s-a deplasat

la o distanță de cca.10 m de autoturism.

După terminarea convorbirii, partea vătămată a

introdus telefonul în buzunarul de la piept al hainei, moment în care s-a

apropiat de el inculpatul T.C., însoțit de un alt bărbat rămas neidentificat.

Cei doi au observat că partea vătămată avea asupra sa

un telefon mobil, cât și locul unde a fost pus și sub pretextul că dorește să-l

întrebe ceva pe inculpatul T.C. a introdus cu rapiditate, mâna în buzunarul în

care se afla telefonul mobil, reușind să și-l apropie, după care l-a dat

însoțitorului său.

Partea vătămată a cerut să i se înapoieze telefonul,

făcându-le cunoscut celor doi că este ofițer de poliție, împrejurare în care

inculpatul l-a prins de mâini și i-a aplicat o lovitură puternică în zona

feței.

Reacționând la atitudinea violentă a inculpatului,

partea vătămată a reușit într-o primă fază, să-l prindă pe inculpat și să-l

trântească la pământ în scopul de a-l imobiliza, însă datorită pierderii

abundente de sânge nu a putut să rețină, astfel că inculpatul a reușit să fugă.

Evenimentele s-au desfășurat cu rapiditate, astfel că

numitul P.V., cel ce însoțea pe partea vătămată, nu a avut timp să intervină.

Constatând că partea vătămată pierde mult sânge și nu

se simte prea bine, numiții P.V. și D.V.V. care au fost de față la desfășurarea

evenimentelor au hotărât să ducă pe partea vătămată la spital.

În timp ce se deplasau cu autoturismul, ajungând la

intersecția străzii Mihai Bravu cu Calea Vitan, partea vătămată a observat pe

trotuar, pe cei doi indivizi, care l-au atacat, lucru pe care l-a adus la

cunoștința celorlalți însoțitori ai săi.

Ca urmare, cei trei au oprit mașina și au coborât cu

intenția de a prinde pe cei agresori, dar aceștia au intuit pericolul de a fi

prinși, astfel că, au luat-o la fugă.

Persoana rămasă neidentificată a reușit să scape,

refugiindu-se printre blocurile din apropiere, timp în care T.C. a fugit către

refugiul stației de tramvai din apropiere, unde a fost depistat și prins.

În urma loviturilor primite, partea vătămată M.G. a

suferit leziuni ce au necesitat un număr de 12 - 14 zile de îngrijiri medicale.

Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de

inculpatul T.C. a fost respins, ca nefondat, de către Curtea de Apel București,

secția I penală, prin decizia nr. 459 din 14 august 2002.

Împotriva acestei din urmă decizii, în termen legal a

declarat recurs inculpatul, întemeiat pe art. 385

9

, pct. 14 C. proc.

pen., susținând că, în speță, s-a făcut o greșită individualizare a pedepsei,

în sensul aplicării unei pedepse prea mari.

Recursul este nefondat.

În cauză, instanța de fond a făcut o judicioasă

aplicare a dispozițiilor art. 72 C. pen., ținând seama, atât de pericolul

social concret al faptei săvârșite, de împrejurările și modalitățile în care

aceasta s-a produs și consecințele ei precum și de persoana inculpatului care a

făcut o serie de afirmații mincinoase și tendențioase în raport de profesia

părții vătămate, perseverența infracțională a inculpatului, care a săvârșit

fapta în condițiile recidivei postexecutorii.

Aplicarea unei pedepse cu închisoare, cum s-a făcut în

cauză, cu un cuantum moderat, orientat spre minimul special, este de natură de

a atinge scopul pedepsei, așa cum este definit prin art. 52 C. pen., încât,

critica formulată de inculpat, nu poate fi primită.

În raport cu cele arătate, Curtea va trebui să

privească recursul de față ca nefondat și a-l respinge ca atare, în baza art.

385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., menținând, astfel,

hotărârea atacată.

Conform art. 88 C. pen., se va deduce din pedeapsă

timpul reținerii și arestării preventive.

Văzând și reglementarea plății cheltuielilor judiciare

către stat, inclusiv, a onorariului de avocat, pentru apărarea din oficiu, ce

se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul

T.C. împotriva deciziei penale nr. 459 din 14 august 2002 a Curții de Apel

București, secția I penală.

Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului timpul

reținerii și arestării preventive de la 23 noiembrie 1999, la 7 martie 2003.

Obligă recurentul inculpat să plătească statului suma

de 1.300.000 lei cheltuieli judiciare, din care 300.000 lei reprezentând

onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 7 martie 2003.