ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1813/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București, la 13 iulie 2004, reclamantul P.M. a solicitat anularea hotărârii nr.

12452/10501 din 17 mai 2004, emisă de pârâta Casa de Pensii a municipiului

București și recunoașterea calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a fost silit la 20 februarie 1944, să se refugieze

împreună cu părinții, din orașul Cernăuți, în orașul Caracal, ca urmare a

cedării Bucovinei de Nord, către Uniunea Sovietică.

Prin sentința civilă nr. 1972

din 6 octombrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, a admis acțiunea formulată de reclamantul P.M., împotriva

pârâtei Casa de Pensii a municipiului București.

A anulat hotărârea nr. 12452/10501

din 17 mai 2004, emisă de pârâtă, pe care a obligat-o să emită o hotărâre prin

care să-i recunoască reclamantului, drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, pentru perioada de la 20 februarie 1944, până

la 6 martie 1945, începând cu 1 octombrie 2003.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a făcut dovada persecuției

etnice, cu înscrisuri și declarații cu martori.

Împotriva sentinței sus-menționate

a declarat recurs, Casa de Pensii a municipiului București, care a motivat, în

esență, că în dosarul depus la Comisie nu s-au depus dovezi concludente cauzei

și că aprecierea încadrării în dispozițiile legii se poate face de către

instanța de judecată, numai cu data prezentării dovezilor și în funcție de

acestea.

Recursul este nefondat.

Se reține că înscrisul emis

de Comisariatul General al Refugiaților și Evacuaților atestă strămutarea

familiei reclamantului, în sensul art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000,

certificând susținerea reclamantului P.M., de a fi părăsit orașul Cernăuți,

aflat în Bucovina de Nord și de a se fi mutat în orașul Caracal.

Totodată, în baza art. 4 alin.

(1), (2) și (3) din H.G. nr. 127/2002, dovada de început (20 februarie 1944) și

sfârșit a persecuției (6 martie 1945) a fost probată de reclamant, prin

declarații cu martori, care în sensul legii stabilește intervalul de timp

pentru care se solicită drepturi conform legii.

Față de considerentele mai sus

expuse, recursul declarat se vădește nefondat și urmează a fi respins în

temeiul art. 312 C. proc. civ., menținându-se sentința criticată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 1972

din 6 octombrie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 martie 2005.