ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6375/2004

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin decizia nr. 1895 din 13 mai

2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, a fost respins ca nefondat

recursul declarat de reclamanții V.E. și V.M. împotriva deciziei nr. 99 Ap din

24 octombrie 2001 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, care la rândul său a

respins apelul declarat de aceeași reclamanți împotriva sentinței civile nr.

203 din 25 mai 2001 a Tribunalului Brașov, fiind respinsă astfel irevocabil

acțiunea vizând constatarea nulității înscrierii în cartea funciară a dreptului

de proprietate al Statului Român asupra imobilului din Brașov și constatarea

nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC C. SA cu pârâții

persoane fizice.

S-a reținut în esență că deși,

într-adevăr, autorii reclamanților erau exceptați de la aplicarea decretului de

naționalizare, aparența de drept a fost creată, statul intabulându-și dreptul

de proprietate și a existat și la momentul cumpărării de către chiriașii

persoane fizice prin contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor în care

locuiau, unii de peste 30 sau 40 de ani.

Acest lucru a fost posibil prin

existența unor dispoziții din Legea nr. 112/1995 care permiteau cumpărarea

locuințelor de către chiriași. Ca urmare, instanțele au constatat în mod corect

că vânzarea a fost legală.

Împotriva deciziei susmenționate a

Curții Supreme de Justiție, secția civilă, V.E. și V.M., reclamanți în cauză,

au formulat contestație în anulare, în sprijinul acesteia invocându-se

prevederile art. 318 teza 2, referitoare la omisiunea cercetării unor motive de

casare.

Astfel, se susține, instanța a omis

să examineze motivele de recurs depuse la 17 iunie 2002, care au dezvoltat

motivele anterior depuse în termenul legal, neexaminând conceptul de „ordine

publică” invocat de recurenți.

De asemenea, se mai susține,

instanța de recurs a omis să examineze cererile având ca obiect obligarea

pârâților de a restitui imobilul în natură sau prin echivalent, apreciind

greșit că Legea nr. 10/2001 nu-și găsește aplicațiunea în cauză, precum și

admisibilitatea cererii subsecvente de rectificare a înscrierii în cartea

funciară a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foștii chiriași.

În întâmpinarea formulată, potrivit

dispozițiilor art. 320 alin. (2) C. proc. civ., intimata-pârâtă SC R. SRL

Brașov solicită respingerea contestației pe considerentul că motivele acesteia

nu se încadrează în prevederile art. 317 și art. 318 C. proc. civ., care sunt

de strictă interpretare.

Contestația în anulare urmează a fi

respinsă, pentru considerentele care succed.

Contestatorii au declarat recurs

împotriva deciziei civile nr. 99/Ap din 24 octombrie 2001 a Curții de Apel

Brașov, înregistrat la această instanță în termenul legal de 15 zile, respectiv

la 29 noiembrie 2001.

Ulterior, peste termenul prevăzut de

art. 301 C. proc. civ., la 17 iunie 2002, recurenții au depus direct la

registratura instanței supreme „o completare” a motivelor de recurs, din

examinarea căreia rezultă că se constituie în motive de casare de sine

stătătoare, calificate de aceștia ca fiind „de ordine publică”.

Examinând motivele de casare depuse

ulterior expirării termenului prevăzut de C. proc. civ., instanța a reținut în

mod corect că acestea nu sunt de ordine publică, nefiind întrunite condițiile

prevăzute de art. 306 alin. (2) C. proc. civ., pentru a putea fi puse în

dezbaterea părților, fiind intitulate astfel doar pentru a justifica depășirea

termenului imperativ prevăzut de art. 301 din același cod.

Nefondată este și critica

referitoare la omisiunea examinării motivelor de casare vizând anularea contractelor

de vânzare-cumpărare și obligarea pârâților de a le restitui imobilul, precum

și admisibilitatea cererii subsecvente de rectificare a înscrierilor operate în

cartea funciară.

Astfel, examinând aceste motive,

instanța a reținut că nulitatea nu se poate constata decât atunci când provine

din cauze anterioare sau concomitente actului în discuție. Or, la momentul

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, au fost respectate condițiile

legale prevăzute de Legea nr. 112/1995, care permiteau o asemenea operațiune.

Pe de altă parte, s-a reținut,

buna-credință a cumpărătorilor paralizează acțiunea în revendicare a

moștenitorilor proprietari.

Analizându-se și capătul de cerere

privind radierea întabulării dreptului de proprietate în cartea funciară s-a reținut

că, în mod corect acesta a fost respins întrucât, potrivit art. 35 din Legea

nr. 116/1938 „pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cartea funciară”

rectificarea nu se va putea săvârși în lipsa unei hotărâri judecătorești

definitivă, care să dispună acest lucru.

Contestatorii fac trimitere și la

unele argumente aduse în sprijinul motivelor de casare, susținând că nu au fost

examinate, critici ce nu pot fi primite întrucât argumentele, oricât de largi

ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivelor.

Constatându-se că nu sunt

îndeplinite cerințele art. 318, teza a 2–a C. proc. civ., întrucât instanța de

recurs, în cercetarea motivelor de casare, a procedat la o sistematizare a

acestora, examinându-le împreună, în considerarea legăturii logice dintre

acestea, contestația urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondată contestația

în anulare declarată de contestatorii V.E. și V.M. împotriva deciziei nr. 1895

din 13 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2004.