ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3553/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 13 iulie 2003, reclamantul S.M. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 12453/10502

din 17 mai 2004, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască și să-i

acorde drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivare, reclamantul a

arătat că în mod eronat, prin actul contestat, pârâta i-a respins cererea de

acordare a drepturilor legale compensatorii, deși a dovedit că împreună cu

părinții, a fost nevoit să se refugieze din Cernăuți, la Caracal, județul Olt, în perioada 1 decembrie 1940 - 6 martie 1945, urmare a cedării

Bucovinei de Nord, către fosta Uniune Sovietică.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

3003 din 24 noiembrie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea contestată și

a obligat pârâta să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască

reclamantului, drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.

189/2000, pentru perioada 1 decembrie 1940 - 6 martie 1945, începând cu 1

octombrie 2003.

Instanța a reținut că

soluția se impune în raport cu probele administrate și cu dispozițiile art. 1

din Legea nr. 189/2000, art. 6 din Legea nr. 319/2002 și ale H.G. nr. 127/2002.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, solicitând, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului,

ca neîntemeiată.

Recurenta a susținut, în

esență, că soluția primei instanțe este nelegală, întrucât trebuia apreciată

încadrarea în dispozițiile legii, numai în raport cu data prezentării dovezilor

la comisie și în funcție de acestea, reclamantul nefăcând dovada persecuției.

Recursul este nefondat.

Din probele administrate,

respectiv acte și declarații de martori, rezultă că reclamantul a făcut dovada

că a suferit, în perioada 1 decembrie 1940 - 6 martie 1945, persecuții din

motive etnice, din partea regimurilor instaurate în acea perioadă.

Astfel, din fișa

refugiaților și evacuaților emisă de Comisariatul General al Refugiaților și

Evacuaților, comunicată de Direcția Județeană Olt a Arhivelor Naționale,

ordinul de serviciu nr. 41 a/44 din 6 aprilie 1944, certificatul nr. 348.898/946

din 29 noiembrie 1946, emis de Ministerul Educației Naționale și adeverințele nr.

15 din 2 ianuarie 1945 și nr. 885 din 17 iunie 1945, ale Facultății de Teologie

a Universității Iași, rezultă că tatăl reclamantului, S.Ș., fost preot,

asistent universitar, a fost nevoit să se refugieze împreună cu familia (din

care făcea parte și reclamantul), din Cernăuți, inițial, în orașul Suceava și,

ulterior, în Caracal, în România.

În același sens sunt și

declarațiile martorilor H.E., G.S., P.L. și C.B., aflate în dosarul cauzei.

Nu are relevanță pentru

stabilirea adevărului, a faptului generator de drepturi, momentul depunerii

acestor dovezi, astfel încât critica formulată de recurentă sub acest aspect,

este neîntemeiată.

În consecință, față de

dovezile de la dosar, se reține că sentința instanței de fond este legală și

temeinică, motiv pentru care recursul declarat în cauză este nefondat și

urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., să fie

respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr. 3003 din

24 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 iunie 2005.