ÎCCJ, Decizia nr. 149/2004

ÎCCJ, Decizia nr. 149/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 9 decembrie 1998, la Tribunalul Cluj, reclamantul M.P. a solicitat obligarea

statului român, prin Ministerul Finanțelor, să-i plătească despăgubiri, în sumă

de 1.200.000.000 lei, precum și câte 3.000.000 lei lunar, până la încadrarea sa

în muncă, fără a se depăși vârsta de pensionare, reprezentând prejudiciu cauzat,

ca urmare a arestării sale pe nedrept.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

învederat că, în perioada 10 noiembrie 1949-10 ianuarie 1995, a fost arestat

preventiv, pe nedrept, pentru săvârșirea infracțiunii de delapidare, în urma

acestei arestări, fiindu-i desfăcut contractul de muncă, astfel că, începând cu

data de 10 noiembrie 1994, nu a mai primit salariu de la SC A.P. Turda SA, unde

îndeplinea funcția de director.

S-a mai relevat, de către reclamant,

că, deși, până la arestare, se bucura de o deosebită apreciere în municipiul

Turda și în județul Cluj, nu a mai reușit să-și găsească un nou loc de muncă,

încât a avut de suferit și întreaga familie, datorită arestării sale ilegale.

În sprijinul acțiunii formulate,

reclamantul a depus în copie sentința penală nr. 344 din 21 mai 1997 a

Judecătoriei Turda, prin care a fost condamnat, ca urmare a schimbării

încadrării juridice, la un an închisoare, cu suspendarea condiționată a

executării, pentru săvârșirea infracțiunii de gestiune frauduloasă, decizia

penală nr. 20/A a Tribunalului Cluj, prin care, admițându-i-se apelul, a fost

desființată sentința și s-a dispus achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., precum și decizia penală nr. 300 din

30 aprilie 1998, prin care a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de

procuror, împotriva soluției de achitare.

Ministerul Finanțelor, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat a județului Cluj,

a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, pe motiv că

pretențiile sunt exagerat de mari și nedovedite.

Reclamantul a formulat cerere de

strămutare a judecării acțiunii formulate.

Prin încheierea nr. 2079 din 8 iunie

1999, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis cererea, dispunând

strămutarea judecării cauzei la Tribunalul Bihor.

Prin cerere depusă la Tribunalul

Bihor, reclamantul a precizat acțiunea, arătând că:

- majorează pretențiile, formulate

la suma de 3.000.000.000 lei, din care 423.786.368 lei reprezintă despăgubiri

materiale (constând din 273.756.368 lei salariu net nerealizat, 2.000.000 lei

cheltuieli de judecată în procesul penal și 150.000.000 lei cheltuieli cu apărarea

în procesul civil), iar diferența de 2.576.243.632 lei reprezintă daune morale;

- majorează cuantumul despăgubirilor periodice lunare de la 3.000.000 lei la

4.675.150 lei, cerând ca acestea să i se achite până la încadrarea sa în muncă.

În justificarea sporirii

pretențiilor, reclamantul a relevat că a majorat suma ce face obiectul

pretențiilor la despăgubiri materiale, în raport cu calculul efectuat prin

raportul de expertiză contabilă, iar suma cerută cu titlu de daune morale a

majorat-o, datorită gravelor afecțiuni psihice care au survenit în urma

arestării sale.

Ulterior, prin concluziile formulate

de apărătorul său, reclamantul a majorat cuantumul despăgubirilor globale,

solicitate la 4.893.570.493 lei, din care 662.133.100 lei, cu titlu de daune

materiale, 4.000.000.000 lei, pentru prejudiciul moral ce i s-a cauzat, iar

231.435.393 lei, cheltuieli de judecată și pentru achitarea expertizei

contabile și a celei medico-legale psihiatrică (dosarul nr. 4600/1999 al

Tribunalului Bihor).

Tribunalul Bihor, prin sentința

civilă nr. 272 din 22 mai 2001, a admis în parte acțiunea, obligând pe pârâtul

statul român, reprezentat de Ministerul Finanțelor, să plătească reclamantului

suma de 213.162.533 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, precum și suma de 1.500.000.000

lei daune morale, cu dobânzile legale aferente, începând de la data rămânerii

definitive a sentinței.

Totodată, a fost respins capătul de

cerere, privind solicitarea de despăgubiri plătibile, periodic, până la

încadrarea în muncă a reclamantului.

S-a reținut că reclamantul, fiind

arestat preventiv în perioada 10 noiembrie 1994-10 ianuarie 1995, pentru

săvârșirea unei infracțiuni cu privire la care a fost achitat de instanța de

apel, i s-a desfăcut contractul de muncă, fără a mai reuși să se angajeze după

ce a fost pus în libertate pe cauțiune și nici după rămânerea definitivă a

soluției de achitare ce a fost pronunțată.

S-a mai reținut că perioada de

deținere preventivă, pe nedrept, i-a produs reclamantului traume psihice și a

avut consecințe negative asupra situației sale profesionale, financiare și

familiale.

S-a motivat că prejudiciul material

suportat de reclamant constă în drepturile salariale de care a fost privat, din

momentul arestării până la data pronunțării sentinței, în raport cu funcția

îndeplinită, acestea totalizând, potrivit raportului de expertiză contabilă,

suma de 213.162.533 lei, care constituie un prejudiciu cert.

În ceea ce privește sumele pretinse

de reclamant, ca despăgubire plătibilă periodic, până la data când va reuși să

se încadreze în muncă, s-a motivat că nu i se pot acorda, deoarece se referă la

o situație viitoare, nesigură că se va produce, sub acest aspect el având

posibilitate să formuleze o nouă acțiune, pentru perioada în care ar fi lipsit

de venituri, din cauză că nu a reușit să se angajeze.

În legătură cu prejudiciul moral,

cauzat prin atingerea adusă libertății, demnității, onoarei și poziției

sociale, s-a subliniat că, la evaluarea și stabilirea despăgubirilor bănești

echivalente lezării acestora, se impune să se țină seama de funcția de director

deținută de reclamant în momentul arestării, cu o poziție socială foarte bună,

pe care a dobândit-o prin muncă proprie, acumulare de cunoștințe profesionale

și experiență.

S-a mai învederat că trebuie să se

aibă în vedere că reclamantul nu a mai reușit să recupereze poziția

profesională și cea socială deținute anterior arestării, precum și că durata

lungă a proceselor în care a fost implicat i-a accentuat traumele psihice

suferite în urma arestării, în care privință expertiza medico-legală

psihiatrică efectuată a scos în evidență că prezintă tulburări de adaptare și

reacții depresive-anxioase persistente.

Ca urmare, s-a apreciat că, în

raport cu aceste suferințe și umilințe la care a fost supus reclamantul, suma

de 1.500.000.000 lei ar constitui o reparare echitabilă a prejudiciului moral

ce i s-a cauzat.

Apelurile declarate, împotriva

sentinței, de reclamant, de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de pârât

și de procuror, au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 44/A

din 16 noiembrie 2001 a Curții de Apel Oradea.

Împotriva deciziei pronunțate în

apel, au declarat recurs reclamantul și pârâtul statul român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Bihor, ambele recursuri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 4356 din

3 decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ., susținând că toate cele trei

hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, precum și că acestea sunt și

vădit netemeinice.

S-a relevat că instanțele nu s-au

conformat dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora le

revenea obligația de a administra un probatoriu pertinent și complet, în

vederea stabilirii justeței și temeiniciei cererilor formulate de reclamant.

În acest sens, s-a arătat că

aprecierea existenței unui prejudiciu moral nu îndreptățește măsura reparării

prin echivalent bănesc, atât timp cât nu rezultă din probe că acel echivalent

este cel mai potrivit, sub aspectul cuantumului, cu suferința psihică efectivă

ce a fost suportată.

S-a arătat că, în lipsa unui

probatoriu care să permită estimarea cât mai realistă a prejudiciului moral

suferit, instanțele au stabilit, fără suficiente temeiuri și cu încălcarea

legii, că reclamantului i se cuvine suma de 1.500.000.000 lei, cu titlu de

daune morale.

În ceea ce privește suma,

reprezentând despăgubiri materiale, s-a subliniat că aceasta a fost acordată în

baza raportului de expertiză contabilă, cu privire la care părțile nu au

formulat obiecțiuni.

Conchizându-se, s-a cerut admiterea

recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță, în vederea administrării de probe pentru

stabilirea intensității prejudiciului moral cauzat reclamantului și

determinarea realistă a sumei ce reprezintă echivalentul bănesc al acestuia.

Recursul în anulare nu este fondat.

În adevăr, prin art. 504 alin. (2) C.

proc. pen., este reglementat dreptul la repararea pagubei pentru persoana care,

în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a

restrâns libertatea în mod nelegal.

Cum, în acest text de lege, termenul

pagubă este folosit generic, fără a se face vreo distincție între dauna

materială și cea morală, se impune a se considera că, prin reglementarea

menționată, s-a urmărit să fie apărate toate drepturile unei persoane care a

fost condamnată pe nedrept sau împotriva căreia s-a luat abuziv o măsură

preventivă.

Apărarea acestor drepturi constituie

un principiu constituțional, prevăzut în mod expres în art. 52 alin. (3) din

Constituție

[

art. 48 alin. (3) din Constituția

anterioară], potrivit căruia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare”.

De asemenea, în convențiile internaționale

la care România este parte, s-a reglementat că părții lezate trebuie să i se

acorde o „reparație echitabilă”, prin aceasta înțelegându-se, în practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, repararea daunelor materiale, o

compensație acordată pentru daune morale și acoperirea tuturor cheltuielilor de

judecată.

Este evident că stabilirea

compensației, pentru daunele morale, față de natura acestora, presupune luarea

în considerare și a unor elemente de apreciere, neverificabile, nemijlocit,

prin elemente probatorii, ceea ce presupune o anumită eventualitate de

aproximare a echivalentului lor într-o sumă de bani.

Chiar dacă, pentru limitarea

efectelor unei atari eventualități, este necesar să fie avute în vedere anumite

criterii de determinare a prejudiciului real suferit, cum sunt importanța

valorilor morale afectate și urmările produse prin lezarea lor, măsura în care

a avut de suferit și familia, astfel de criterii nu trebuie stabilite numai pe

bază de probe, din care să rezulte nemijlocit natura și întinderea

consecințelor, ci pot fi deduse din situația profesională, socială și familială

a celui ce solicită să i se acorde daune morale și din urmările produse asupra

acestora de lipsirea sa de libertate, în mod nelegal.

Dar, contrar celor susținute în această

privință, prin recursul în anulare, prima instanță, conformându-se

dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a manifestat rolul activ impus

de acest text de lege, manifestând preocupare pentru prevenirea oricărei

greșeli, în determinarea cuantumului sumei pe care a apreciat-o că ar

corespunde cât mai deplin daunelor morale efectiv, cauzate reclamantului, prin

arestarea sa ilegală.

Sub acest aspect, este semnificativ

că, în cadrul probelor administrate, reclamantul a fost supus unei expertize psihiatrice,

iar în urma observațiilor clinice consemnate în timpul internării sale în

spital, s-a ajuns la concluzia că acesta prezintă tulburare de adaptare cu

reacție depresiv-anxioasă, persistentă la psihotraumă majoră, precum și că

tulburările respective sunt urmarea stresului psihic persistent (de aproximativ

7 ani), consecință a arestării și instrumentării proceselor în care a fost

implicat (dosarul nr. 4600/1999 al Tribunalului Bihor).

Ținând seama de aceste concluzii ale

raportului de expertiză medico-legală psihiatrică și de actele prin care

reclamantul a dovedit poziția profesională și cea socială, pe care le-a avut

înainte de a fi arestat, instanțele au apreciat, în mod corect, că suma de

1.500.000.000 lei reprezintă echivalentul în bani cel mai exact al daunelor

morale reale ce i s-au cauzat, care constau în deteriorarea stării sale

psihice, în imposibilitatea de a redobândi funcția și poziția socială pe care

le-a deținut anterior, precum și în traumele la care a fost expusă nejustificat

familia, în urma mediatizării cazului său.

Așa fiind, câtă vreme probele ce

s-ar mai putea administra în această privință, care nici nu sunt indicate în

mod concret, prin recursul în anulare, nu ar fi de natură să furnizeze noi

elemente pentru efectuarea de calcule mai riguroase, ci doar ar oferi și alte

eventuale detalii de apreciere, care să determine, în final, o stabilire tot

aproximativă a sumei bănești ce ar reprezenta echivalentul daunelor morale, se

constată că nu mai este necesară rejudecarea cauzei, în vederea administrării

de noi probe.

În consecință, rezultând că

hotărârile atacate nu conțin aspectele de încălcare esențială și de vădită

netemeinicie la care se referă art. 220 pct. 2 C. proc. civ., urmează ca

recursul în anulare să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în

anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, împotriva sentinței civile nr. 272 din 22 mai 2001 a

Tribunalului Bihor, secția civilă, deciziei civile nr. 44/A din 16 noiembrie

2001 a Curții de Apel Oradea, secția civilă și deciziei nr. 4356 din 3

decembrie 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

26 aprilie 2004.