ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6538/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 435 din 3

martie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe

inculpatul V.V. la 2 ani și 6 luni închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie,

prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b)

din același cod, a art. 74 lit. c) și a art. 76 alin. (1) lit. b) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71 și a

art. 64 C. pen.

Pe latură civilă, s-a luat act că în

cauză nu există constituire de parte civilă.

Pentru a pronunța hotărârea,

instanța a reținut următoarea situație de fapt:

În dimineața zilei de 29 iunie 2003,

inculpatul și V.A. rulau cu un autoturism pe raza localității Brănești.

În dreptul haltei de cale ferată,

inculpatul a observat, staționat, un camion încărcat cu lemne. Imediat, i-a

cerut prietenului lui să oprească lângă cabina camionului și susținând că este

reprezentat al ocolului silvic, i-a solicitat șoferului, imperios, să-i

prezinte actele vehiculului și documentele de proveniență a lemnelor. După ce i

s-au prezentat documentele, inculpatul a păstrat la el bonul pentru lemne și

i-a spus conducătorului auto să-l aștepte pentru că se va reîntoarce cu

organele de poliție.

După circa o oră și jumătate,

inculpatul revenit la camion, de această fată el fiind singur și i-a cerut

șoferului să-i dea suma de 2.000.000 lei, în caz contrar amenințându-l că îl va

răni și-i va descărca lemnele la o școală din Brănești.

În drumul spre postul de poliție, de

această dată conducătorul auto fiind însoțit de A.T.O. și O.C., inculpatul la

un moment dat s-a postat în fața șoferului și, răstit, l-a amenințat că dacă

nu-i dă suma de 2.000.000 lei îl va omorî.

De frică, șoferul a fugit,

încercarea inculpatului de a-l prinde nedând rezultatul scontat. Imediat, în

acest context, inculpatul s-a deplasat la camion și găsindu-l pe scaunul conducătorului

auto pe O.I., a urcat în cabină, a blocat geamul portierei și amenințându-l pe

ocupant, a reușit ca acesta să-i dea suma de 1.300.000 lei luată de sub pătură,

după care inculpatul i-a spus că va reveni spre seară, pentru a primi și restul

de 700.000 lei.

Depistat fiind de organele în drept,

asupra inculpatului s-au găsit banii, suma fiind restituită în natură.

Împotriva sentinței, au declarat

apeluri Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpatul.

În apelul declarat, parchetul a criticat

sentința pentru netemeinicia pedepsei și pentru greșita aplicare a

dispozițiilor art. 109 alin. (4) C. proc. pen., respectiv, restituirea către

persoana căruia îi aparținea briceagul.

Inculpatul și-a motivat calea de

atac a apelului pe netemeinicia pedepsei aplicată, considerată a fi prea aspră.

Curtea de Apel București, secția I

penală, prin decizia nr. 440 din 11 iunie 2004, a admis apelul declarat de

parchet, a desființat sentința și a majorat pedeapsa de la 2 ani și 6 luni

închisoare la 3 ani și 6 luni închisoare.

Totodată, în baza art. 109 alin. (4)

C. proc. pen., s-a restituit către proprietar, briceagul corp delict.

Prin aceeași hotărâre, s-a respins

ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

Împotriva deciziei instanței de apel

au declarat recursuri Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

inculpatul.

Recursul declarat de parchet a fost

motivat pe cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 10 și 14 C.

proc. pen., respectiv, instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în

sarcina inculpatului prin actul de sesizare și s-a aplicat o pedeapsă greșit

individualizată în raport de prevederile art. 72 C. pen.

Inculpatul și-a motivat recursul pe

cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., sens în

care a solicitat menținerea pedepsei aplicată de prima instanță.

Recursul declarat de parchet este

fondat pentru considerentul ce se va detalia.

Potrivit art. 200 C. proc. pen.,

urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea

răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună

trimiterea în judecată.

Art. 263 din același cod, prevede că

rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a

efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă. fapta reținută în sarcina

inculpatului, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea.

În aceeași ordine de idei, art. 264

alin. (1) C. proc. pen., prevede că rechizitoriul constituie actul de sesizare

a instanței de judecată.

Art. 317 C. proc. pen., prevede că

judecarea se mărginește la fapta și la persoana arătată în actul de sesizare a

instanței.

Raportând la cauză aceste dispoziții

procedural penale, se reține că prin rechizitoriul din iulie 2003 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul București, emis în dosarul nr. 3544/P/2003,

inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute

și pedepsite de art. 211 alin. (2) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.

b) din același cod.

Nici un moment actul de inculpare nu

a avut în vedere și o altă faptă, respectiv cea prevăzută de art. 240 C. pen.,

uzurparea de calități oficiale, mai mult, urmărirea penală s-a făcut în

exclusivitate pentru fapta de tâlhărie, simpla susținere din cuprinsul unor

propoziții ale respectivului act că inculpatul s-ar fi prezentat ca fiind de la

un ocol silvic (nici nu s-a individualizat vreun asemenea organism), neputând

duce la concluzia că actul de trimitere în judecată, implicit, ar fi investit

instanța și cu infracțiunea prevăzută de art. 240 C. pen.

Ca atare, sub acest aspect, primul

motiv al recursului declarat de parchet, nu este fondat.

Privind pedeapsa aplicată

inculpatului, se reține că procedând la individualizarea acesteia, instanța de

apel și instanța care a judecat fondul, deși au luat în considerare unele

criterii generale așa cum sunt prevăzute în art. 72 C. pen., nu le-a apreciat

prin corelare, respectiv, pericolul social grav al faptei, împrejurările în

care ea a fost săvârșită, astfel cum s-au detaliat în situația de fapt și, mai

ales, persoana inculpatului, recidivist, motive pentru care în cauză nu se pot

justifica circumstanțe atenuante cu consecința aplicării unei pedepse mici.

Având în vedere și dispozițiile art.

52 C. pen., text de lege care prevede scopul pedepsei, se apreciază că 5 ani

închisoare sunt în măsură să realizeze prevenția generală și specială.

Recursul declarat de inculpat vizând

netemeinicia pedepsei aplicată de instanța de apel, în opinia recurentului

hotărârea primei instanțe fiind temeinică și legală sub acest aspect, este

nefondat, așa cum s-a reținut prin aprecierea ca fondat a motivului de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., în recursul declarat de

parchet.

Ca atare, în baza dispozițiilor art.

385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., recursul declarat de parchet

fiind fondat, urmează a fi admis, iar în baza dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins ca

nefondat.

Conform art. 192 C. proc. pen.,

recurentul va fi obligat să plătească cheltuielile judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva deciziei

penale nr. 440 din 11 iunie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală,

privind pe inculpatul V.V.

Casează decizia atacată, precum și

sentința penală nr. 435 din 30 martie 2004 a Tribunalului București, secția a

II-a penală, numai cu privire la greșita reținere în favoarea inculpatului a

dispozițiilor art. 74 alin. (1) lit. c) și ale art. 76 alin. (1) lit. b) C.

pen., dispoziții pe care le înlătură și cu privire la pedeapsa aplicată.

Majorează pedeapsa aplicată

inculpatului de la 3 ani și 6 luni închisoare, la 5 ani închisoare.

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul V.V. împotriva aceleiași decizii.

Deduce din pedeapsa aplicată, timpul

arestării preventive de la 30 iunie 2003, la 7 decembrie 2004.

Obligă pe recurentul inculpat la

plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

decembrie 2004.