ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5681/2004

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele :

Reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe

pârâtele P.A. și B.B. pentru obligarea acestora în solidar la plata sumei de

2.700.000.000 lei reprezentând investițiile făcute de B.N.R., în calitate de

constructor de bună credință, la imobilul situat în Câmpina, județul Prahova.

Imobilul avea o suprafață construibilă de

245 mp și 659 mp teren aferent a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și

atribuit reclamantei spre folosință și administrare, prin decizia nr. 3924/1958

a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Regiunii Ploiești.

Reclamanta a arătat că banca, ca

deținător legal și de bună credință a făcut îmbunătățiri la acest imobil, acum

el având 858,15 mp, parter, două etaje, subsol pentru tezaur, gard împrejmuitor

și grilaje la ferestre.

Pârâtele au obținut o hotărâre de

restituire a imobilului (decizia civilă 400/2000 a Tribunalului Prahova) situat

în Câmpina, Banca fiind obligată să restituie acest imobil, reclamantelor.

Prezenta acțiune, pentru recuperarea

investițiilor reclamantei a fost determinată, se susține în acțiune, de

împrejurarea că în procesul de revendicare Banca nu a formulat pretenții.

Acțiunea a fost întemeiată pe art. 997 și

art. 494 C. civ. și completată ulterior și cu chemarea în judecată a SC P.P. Telega.

Tribunalul Prahova prin sentința civilă

nr. 342 din 5 iulie 2002 a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele

persoane fizice la plata sumei de 2.243.341.785 lei, costul investițiilor

făcute la imobil și au fost acordate cheltuieli de judecată în sumă de

55.128.417 lei.

Pentru a pronunța această soluție s-au

constatat dovedite pretențiile reclamantei cu martori, acte și expertiza la

care pârâtele au avut un consilier și pentru care nu au formulat obiecțiuni.

S-a considerat, în conformitate cu art. 997

C. civ., că acela căruia i se face restituirea trebuie să despăgubească pe

posesor chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea

lucrului sau care au crescut prețul lor. Tot astfel, s-au reținut dispozițiile

art. 494 alin. (2) C. civ. care îndreptățesc proprietarul să păstreze pentru

el, acele plantații și clădiri cu despăgubirea corespunzătoare, el având

această obligație fără să poată cere ridicarea lor de către cel care le-a

construit cu bună credință.

S-a mai reținut că pârâtele care au

formulat o cerere reconvențională prin care au solicitat ca reclamanta să

readucă imobilul la starea inițială de la preluare, au renunțat la aceasta pe

parcursul procesului.

Curtea de Apel Ploiești prin decizia nr. 124

din 7 noiembrie 2002 a respins ca nefondat apelul pârâtelor.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța a reținut că s-a făcut o corectă aplicare a pretențiilor, în baza

probelor administrate, că s-a avut în vedere nu doar declarația unui singur

martor, cum se susține în critica formulată prin apel, ci s-au analizat actele

speciale. Probele au demonstrat că lucrările făcute de bancă au fost de investiții

și nu de simplă și obișnuită întreținere. S-a reținut corect de către instanță

și actuala suprafață (mai mare) a imobilului în raport de documentele oficiale

prezentate și concluziile raportului de expertiză M.I.

În recursul declarat de pârâte împotriva

acestei hotărâri s-au invocat art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.

În esență s-a susținut în motivarea

recursului că instanța nu a observat că în justificarea lucrărilor reclamanta a

prezentat numai devize nu și facturi, că a fost constructor de rea-credință,

lucrările fiind făcute fără autorizație de construire, ele fiind de extindere

sau modernizare. Recurentele au mai arătat că valoarea lucrărilor a fost acoperită

de valoarea chiriilor percepute.

În ședința publică din 23 martie 2004

recurentele au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a lor pentru

că imobilul a fost trecut în proprietatea Statului, fără titlu și ca urmare

restituirea în natură se face în condițiile Legii nr. 10/2001 art. 41 pct. 3,

în sensul că în cazul imobilelor deținute fără titlu, chiriașii care au făcut

îmbunătățiri nu le pot pretinde decât de la stat și nu de la persoana care a

dobândit proprietatea.

Cu privire la această excepție instanța

constată că ea este neîntemeiată.

Imobilul a fost restituit în temeiul

Decretului nr. 400 din 29 februarie 2000 anterior apariției Legii nr. 10/2001.

Pretenții între părți izvorâte din faptul

restituirii în natură a imobilului urmează să se desprindă din regimul juridic

aplicabil restituirii.

Ca urmare în rezolvarea prezentei acțiuni

în pretenții nu se poate schimba temeiul indicat în acțiune, dreptul comun,

prin simplul fapt că între timp a apărut o lege specială care aduce reguli noi

proprii în materia restituirii.

Este evident că art. 49 alin. (3) este

aplicabil în măsura în care s-a restituit imobilul în natură urmare aplicării

acestei legi.

Cât privește natura juridică a preluării

bunului de către stat, rezultă din decizia nr. 400/2000 a Tribunalului Prahova

că imobilul a fost trecut abuziv prin greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950,

imobilul regăsindu-se la poziția 65 din anexa la decret, în baza căruia a

trecut imobilul, este menționat și în documentul emis de Arhivele Naționale

(certificatul 3835 din 16 septembrie 1998).

Ca urmare pârâtele au calitate procesuală

activă, corect instanțele le-au obligat la despăgubiri.

Analizând motivele de recurs invocate se

constată că acestea sunt neîntemeiate.

Instanțele au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

legale din codul civil aplicabile în speță.

Apărarea invocată în susținerea

excepției, în sensul că pretenția reclamantei își găsește rezolvarea în alte

reglementări normative nu a fost primită pentru considerentele mai sus arătate.

Instanțele au apreciat corect toate

probele administrate toate probele administrate această cenzură fiind făcută

printr-o analiză detaliată și de instanța de apel.

Comentariile cu privire la modul greșit

de apreciere a probelor s-ar putea înscrie în pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.,

dispoziție care însă a fost abrogată prin O.U.G. nr. 138/2000 și nu mai

constituie motiv de recurs.

Pentru considerentele expuse se va

respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de pârâtele P.A.

și B.B. împotriva deciziei nr. 124 din 7 noiembrie 2002 a Curții de Apel

Ploiești, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 octombrie 2004.