ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3098/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 19 martie 2002, reclamanții I.B.C., M.S., I.B.I.P. și I.R. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Ploiești, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Municipiul Ploiești, str. C., compus din casă de locuit, fabrica de tăbăcărie și aproximativ 3.000 mp teren aferent. În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că sunt moștenitorii fostului proprietar N.I.B., care a dobândit imobilul la data de 3 aprilie 1915, prin actul de vânzare transcris în 1915. Potrivit Legii nr. 10/2001, au solicitat restituirea în natură a imobilului însă Primăria Ploiești, prin adresa nr. 1597/2001, le-a făcut cunoscut că imobilul se află în administrarea SC C. SA.

Au mai arătat reclamanții că deși au solicitat în mod expres restituirea în natură, pârâta în mod nejustificat le-a respins cererea, fără să emită decizia sau dispoziție motivată, cu toate că imobilul poate fi restituit în natură, în condițiile în care una din construcții avea destinația de locuință la data naționalizării, iar în cealaltă casă etajul îl constituia locuința muncitorilor. În drept, au fost invocate disp. art. 9 din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 480 - 481 C. civ. Pârâta a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. Prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii susținând că întregul imobil este proprietatea pârâtei, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, ce a fost indicat, transcris de Judecătoria Ploiești, imobilul-teren și construcții fiind înscris și în C.F.

nr. x a localității Ploiești, cu nr. cadastral x, proprietate a SC C. SA. Imobilul a devenit proprietatea statului prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948, context în care operează restituirea prin măsuri reparatorii enumerate de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. S-a mai arătat că societatea pârâtă a fost privatizată de către A.P.A.P.S., prin contractul de vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1998, iar reclamanții au dreptul de a solicita despăgubiri A.P.A.P.S. Pe calea cererii de chemare în garanție, a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii reclamanților, să fie obligată A.V.A.S. București la restituirea contravalorii imobilului revendicat și la suportarea despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece aceasta este instituția publică implicată în procesul de privatizare, iar potrivit art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, chematei în garanție îi revine obligația de a repara prejudiciile cauzate societăților privatizate sau în curs de privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Prin precizarea la acțiune formulată la data de 29 martie 2004, reclamanții au arătat că solicită anularea Deciziei nr. 1 din 9 ianuarie 2004 emisă de SC C. SA Ploiești și restituirea în natură a celor două imobile - construcție de locuit și tăbăcărie, ambele situate pe terenul din Ploiești, str. C., acestea fiind preluate în mod abuziv de la autorul lor.

Pe baza probelor administrate în cauză, prin Sentința civilă nr. 677 din 21 iunie 2004, Tribunalul Prahova a admis contestația și cererea de chemare în garanție, a anulat Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 2004 emisă de către SC C. SA Ploiești și a dispus restituirea în natură a imobilului, casă de locuit, situat în Ploiești, str. C., județul Prahova, constatând dreptul la despăgubiri pentru terenul aferent și fabrica de tăbăcărie. Prin aceeași sentință a fost obligată chemata în garanție la repararea prejudiciului cauzat pârâtei prin restituirea imobilului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul situat în Ploiești, str. C., ce a aparținut autorului reclamanților I.B.N., potrivit contractului de vânzare-cumpărare transcris la 1915, a fost preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948.

Imobilul a fost identificat de expert R.G., suprafața terenului fiind stabilită la 2.570 mp, iar construcțiile au reprezentat fosta locuință și tăbăcărie. Instanța a reținut că sunt îndeplinite condițiile de restituire în natură a construcției ce a reprezentat casa de locuit, preluată abuziv, contrar Legii nr. 119/1948, neputându-se prelua de către stat în baza acestei legi imobilele locuință. S-a constatat astfel că, în mod greșit pârâta a respins cererea de restituire în natură a construcției casă de locuit, iar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost constatat dreptul la despăgubiri pentru terenul identificat prin expertiza topo și pentru fabrica de tăbăcărie.

Întrucât obligația de despăgubire, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001 revine instituției implicate în procesul de privatizare, a fost admisă cererea de chemare în garanție, iar chemata în garanție a fost obligată să repare prejudiciul creat pârâtei în urma acordării măsurilor reparatorii. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apeluri toate părțile din proces. Prin Decizia civilă nr. 715 din 23 mai 2005, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat în parte sentința în sensul că a dispus restituirea în natură și a imobilului "tăbăcărie", cu terenul aferent casei de locuit și tăbăcăriei, în suprafața totală de 2.570 mp, din Ploiești, str. C., marcat pe planul de situație anexă la raportul de expertiză topo G.E.

în conturul expres indicat. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de pârâta SC C. SA și de chemata în garanție A.V.A.S. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat, cu privire la apelul reclamanților, că aceștia au făcut dovada că autorul lor (N.I.B.) a dobândit imobilul din Ploiești, str. C. - compus din casă de locuit P + 1, fabrică de tăbăcărie P + 1 și terenul în suprafață de 3.000 mp - prin actul de vânzare din 3 aprilie 1915. Imobilul - tăbăcărie a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948, iar această preluare a avut caracter abuziv (prima instanță reținând greșit că numai naționalizarea casei de locuit trebuie considerată astfel).

S-a constatat, pe acest aspect, că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 enumeră cazurile de imobile preluate abuziv, printre care și imobilele naționalizate prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări miniere și de transporturi, precum și cele naționalizate fără titlu valabil și orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Deși Legea nr. 119/1948 a fost adoptată sub imperiul Constituției din 1948, care prevedea în art. 11, naționalizarea, ca modalitate de dobândire a proprietății de stat, totuși aceasta era operantă în anumite condiții legale, a căror nerespectare atrage consecința preluării nevalabile.

De aceea, raportat la datele speței, s-a constatat că atât casa, cât și tăbăcăria și terenul aferent au fost naționalizate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 119/1948, întrucât casa de locuit și terenul nu făceau parte din categoria de imobile prevăzute în lege a fi naționalizate, iar în ce privește tăbăcăria, aceasta nu îndeplinea criteriile din lege pentru a fi naționalizată. Aceasta, întrucât conform certificatului de înmatriculare, societatea avea ca obiect industrie mică de tăbăcărie și vânzarea acestor produse en gros și en detail pe cont propriu, având numai 5 muncitori și o instalație de forță motrice de mai puțin de 20 HP.

Fiind o preluare fără titlu valabil, ea este o preluare abuzivă, situație în care sunt aplicabile dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora "imobilele preluate în mod abuziv indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini". Imobilele din litigiu au fost identificate prin rapoartele de expertiză tehnică de specialitate efectuate la instanța de fond și în apel, respectiv a fost identificat terenul în suprafață totală de 2.570 mp, precum și casa de locuit - construcție, parter, având 13 camere, o mansardă cu 3 încăperi și două beciuri, având aceeași alcătuire ca la data naționalizării, starea tehnică actuală fiind satisfăcătoare, cu excepția acoperișului care are uzură foarte avansată, estimată de expert la 80%.

A fost identificată și construcția "tăbăcărie" - parter și etaj, care în prezent nu mai are destinația de tăbăcărie, fiind folosită pentru birouri, arhivă, atelier de întreținere, vestiare și la etaj 2 săli mari, imobilul având aceeași alcătuire ca la data naționalizării, nesuferind niciun fel de extindere, consolidare sau adăugire. Expertul a constatat că starea tehnică actuală este satisfăcătoare, corespunzătoare pentru o vechime de peste 90 de ani, cu excepția unei zone de construcție de circa 88 mp arie construită la sol, care este în ruină.

S-a reținut, în privința acestei părți din imobil, că reclamanții, prin notele scrise, au solicitat acordarea de despăgubiri, cerere care nu a fost primită, deoarece a fost formulată după închiderea dezbaterilor și în principal, pentru că nu se încadrează în dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind demolată de organele statului sau de către pârâtă, prăbușirea acelei părți din construcție fiind cauzată de vechimea și degradarea în timp a construcției. Cu privire la apelul declarat de pârâta SC C. Ploiești, instanța a reținut caracterul nefondat al criticilor, întrucât preluarea imobilului de către stat, în temeiul Legii nr. 119/1948, s-a făcut fără un titlu valabil, cu nerespectarea chiar a dispozițiilor legii de naționalizare.

De aceea, s-a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelantă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât textul menționat are în vedere situația imobilelor preluate cu titlu valabil. În același timp, s-a reținut că dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu condiționează restituirea imobilelor care cad sub incidența legii, de promovarea acțiunii de constatarea nulității absolute a actelor ce privesc înstrăinarea imobilelor și actele de privatizare. În privința apelului declarat de chemata în garanție A.V.A.S., s-a arătat că instanța de fond a admis corect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA Ploiești, dispunând obligarea la repararea prejudiciului cauzat pârâtei prin restituirea imobilului.

S-a apreciat că soluția este legală, față de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată care stabilesc în sarcina instituțiilor publice implicate în privatizare obligația de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor preluate de stat. Cum imobilul din litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar petenții sunt persoane îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor deținute de o societate comercială privatizată, chemata în garanție are obligația prevăzută de lege pentru repararea prejudiciilor determinate de restituirea în natură a imobilelor. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, chemata în garanție A.V.A.S.

și pârâta SC C. SA. Judecata recursurilor a fost suspendată până la soluționarea acțiunilor promovate de reclamanți, vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni (conform Sentinței civile nr. 20 din 22 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin Decizia nr. 3056 din 3 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv, Sentinței nr. 547 din 27 iunie 2007 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia nr. 120 din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin nerecurare).

Prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta SC C. SA și s-a dispus casarea în parte a Deciziei civile nr. 715/2005 a Curții de Apel Ploiești, în sensul că a fost admis și apelul declarat de partea indicată împotriva Sentinței civile nr. 677 din 21 iunie 2004 a Tribunalului Prahova, ce a fost desființată în partea referitoare la soluția dată cererii de chemare în garanție. Prin aceeași decizie cauza a fost trimisă la Tribunalul Prahova pentru judecarea cererii de chemare în garanție, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței. Înalta Curte de Casație și Justiție a respins celelalte recursuri declarate în cauză ca fiind nefondate.

Recursul declarat de reclamanți a fost considerat nefondat, în condițiile în care aceștia au pretins ca pentru o parte din imobilul restituit în natură, respectiv aceea "demolată", restituirea să se facă în echivalent, prin acordarea de despăgubiri. Formulând o asemenea critică, s-a apreciat că recurenții ignoră dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "imobilele se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini". Or, sub acest aspect, al stării imobilului, valorificând concluziile raportului de expertiză, instanța de apel a reținut că față de vechimea de peste 90 de ani a imobilului, starea tehnică a acestuia este satisfăcătoare, cu "excepția unei zone de construcție, de cca.

88 mp arie construită la sol, care este în ruină, cu pereții și planșeele prăbușite, pentru care uzura este 100%". Așadar, nu este vorba de o demolare a construcției, ci de o stare avansată de ruină și degradare, corespunzătoare vechimii imobilului, împrejurare care nu se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 care exceptează bunurile de la măsura reparatorie a restituirii în natură. S-a conchis că în speță s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 10/2001, reclamanții nefiind îndreptățiți la despăgubiri prin echivalent, ci la restituirea în natură a imobilului în starea fizică în care acesta se află. Și recursul declarat de chemata în garanție A.V.A.S., a fost găsit nefondat întrucât, invocând necompetența instanței și susținând că litigiul are natură comercială, s-a arătat că această recurentă ignoră cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata, determinat de o contestație formulată în condițiile Legii nr. 10/2001.

Or, potrivit art. 26 alin. (3) din acest act normativ, judecata în primă instanță se face la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare. Împrejurarea că A.V.A.S. a fost atrasă în proces pe calea cererii de chemare în garanție, nu este de natură să modifice în vreun fel competența, având în vedere dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., potrivit cărora "cererile accesorii și cele incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală". Pentru același considerent, al naturii litigiului în care se valorifică drepturile împotriva A.V.A.S., s-a reținut că cererea formulată de societatea pârâtă nu este supusă timbrării [potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "cererile sau acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru"]. De aceea a fost apreciată ca lipsită de suport legal critica recurentei conform căreia acțiunea ar fi trebuit anulată ca netimbrată, în aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Nefondată a fost calificată și critica vizând prematuritatea cererii de chemare în garanție. Astfel, referitor la dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. și la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile a concilierii, pretinsă de recurentă ca fiind incidentă în cauză, critica a fost văzută ca străină judecății, întemeiată pe aceeași confuzie a părții vizând natura litigiului. Argumentele legate de dovada prejudiciului suferit de societate prin diminuarea patrimoniului și inexistența unei hotărâri irevocabile de restituire a bunului nu se circumscriu unei excepții de prematuritate, ci sunt aspecte care țin de fondul cererii de chemare în garanție. Invocate ca aspecte de nelegalitate a soluției, s-a arătat că ele sunt oricum eronate, întrucât dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată prezumă existența prejudiciului localizat în patrimoniul societății obligate la restituirea imobilului - dovezile urmând să fie făcute asupra întinderii prejudiciului și nu asupra existenței acestuia. În ce privește hotărârea de restituire a imobilului, aceasta este chiar cea pronunțată în cauză, particularitatea fiind dată de faptul că cererea de chemare în garanție a fost formulată pe cale incidentală, iar nu principală (în această din urmă situație punându-se problema existenței unei hotărâri anterioare irevocabile, în temeiul căreia pârâta să fi căzut în pretenții față de reclamanți).

Tot astfel, referirea la modalitatea în care trebuia stabilită despăgubirea, cu luarea în considerare a valorii contabile a imobilului la momentul privatizării, s-a apreciat că este lipsită de pertinență și nu se poate constitui într-o critică împotriva deciziei din apel, având în vedere că aceasta - la fel ca și sentința de primă instanță - nu au stabilit un cuantum al despăgubirilor (acest aspect constituindu-se de altfel, în obiect de critică în recursul pârâtei). Recursul pârâtei SC C. SA a dedus judecății, în principal, critici nefondate, cu o unică excepție. Susținerea că preluarea imobilului s-ar fi făcut cu titlu valabil, întrucât naționalizarea era reglementată ca modalitate constituțională de dobândire a proprietății de stat, conform Constituției de la 1948, nu a fost primită deoarece naționalizarea trebuia realizată în condițiile prevăzute de lege, care în speță, nu au fost respectate.

Instanța de apel a reținut corect că, potrivit art. 1 pct. 36 din Legea nr. 119/1948, era prevăzută naționalizarea "tuturor tăbăcăriilor având o instalație de forță motrice de cel puțin 20 HP". Or, fabrica de tăbăcărie a autorului reclamanților, cu o forță motrice mai mică de 20 HP și având angajați 5 muncitori, nu se încadra în categoria fabricilor supuse naționalizării. În plus, imobilul cu destinația casă de locuit nu intra în sfera de reglementare a Legii naționalizării nr. 119/1948, astfel încât, atât imobilul locuință, cât și fabrica de tăbăcărie, împreună cu terenul aferent, au fost preluate în temeiul unui act normativ ale cărui dispoziții, chiar dacă aveau o bază constituțională, nu au fost respectate, ceea ce a dus la consecința, corect reținută de instanța de apel, a preluării fără titlu valabil.

A fost apreciată eronată și susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia, în ipoteza în care preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, restituirea în natură ar fi condiționată de anularea, în prealabil, a actului de înstrăinare, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Faptul că autorul său nu a avut un titlu valabil asupra imobilului face ca, în aplicarea regulii nemo dat quod non habet (sau nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet - nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept decât are el însuși), societatea să nu fi putut dobândi un drept de proprietate în patrimoniul său. Împrejurarea că acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, ca și cea în anularea certificatului de atestare, au fost respinse de instanțe, nu poate conduce la validarea titlului societății.

Pe de o parte, hotărârea vizând certificatul de atestare nu a tranșat o chestiune de fond în ce privește valabilitatea acestui act, ci a rezolvat cauza reținând incidența prescripției extinctive, ceea ce înseamnă că într-o cerere ulterioară în care se dispută dreptul de proprietate asupra imobilului, certificatul de atestare, ca titlu de care se prevalează partea, este supus evaluării instanței, din punct de vedere al forței probante a dreptului. Or, dată fiind valoarea declarativă a acestui certificat (apt să "ateste" un drept de proprietate în patrimoniul societății, în măsura în care autorul însuși l-ar fi deținut în prealabil), rezultă că el nu putea "constitui" un asemenea drept, în condițiile preluării fără titlu realizată de către stat.

Pe de altă parte, în privința contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, soarta acestuia - validat sau invalidat pe calea cererii în nulitate - nu poate influența valabilitatea titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere obiectul unui asemenea contract, care nu a constat în active privite ut singuli, pentru a se putea susține că în ipoteza respingerii cererii, s-a consolidat titlul de proprietate. Actul juridic de care se prevalează recurenta-pârâtă nu a vizat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, ci doar dreptul asupra capitalului societății (cu posibilitatea încasării dividendelor corespunzătoare), ceea ce nu poate avea însă semnificația unui titlu de proprietate asupra bunului în litigiu, pentru a se putea pretinde deținerea acestuia cu titlu de către societate.

Tot astfel, s-a apreciat că este eronată și lipsită de temei legal susținerea potrivit căreia, pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului, ar fi trebuit ca în prealabil să se obțină anularea actului de privatizare și a certificatului de atestare. Dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, au reglementat, pentru ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, de către instituția publică implicată în privatizare. Așadar, textul viza exceptarea de la restituirea în natură a imobilelor preluate cu titlu valabil. Textul menționat a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 (pct. 60 Titlul I), în sensul că nu s-a mai făcut distincție între modalitatea de preluare, fiind suficientă ca ipoteză, evidențierea imobilelor în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.

Această modificare legislativă a fost însă declarată neconstituțională prin Decizia C.C. nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 559/24.07.2008 [conform căreia s-a reținut că prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție]. Ca atare, s-a revenit la forma inițială a textului, ceea ce înseamnă că în sfera de reglementare a art. 27 (devenit art. 29, la renumerotare), susceptibile așadar, de măsuri reparatorii prin echivalent, au rămas doar imobilele preluate cu titlu valabil. Pentru cealaltă categorie de imobile, devine incidentă regula restituirii în natură, societatea nejustificând niciun temei pentru deținerea în continuare a unui imobil preluat fără titlu valabil.

Prevederile art. 46 (actualmente, art. 45) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care face referire recurenta, ca fiind nesocotite prin soluția adoptată, nu sunt incidente cauzei și ca atare, s-a conchis că este lipsită de suport critica formulată, deoarece textul menționat are în vedere situația actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil. Este vorba așadar, potrivit dispoziției legale, de imobile privite ca active, ca bunuri individual determinate, care să fi făcut obiectul actelor juridice (cu titlu particular) de înstrăinare, iar nu de înstrăinarea acțiunilor (adică, de un drept de proprietate incorporală asupra părții din capitalul social deținut de stat).

Aceasta, întrucât contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a realizat transferul dreptului de proprietate asupra acțiunilor aparținând statului, iar nu asupra bunurilor imobile ca atare aflate în patrimoniul societății comerciale. Este și motivul pentru care, contrar susținerii recurentei, nu interesează atitudinea subiectivă (buna-credință) la momentul încheierii unor asemenea contracte, întrucât ipoteza normei, de exceptare de la sancțiunea nulității pentru existența bunei-credințe, are în vedere acte de înstrăinare referitoare la imobile privite individual.

Tot nefondată a fost apreciată și critica potrivit căreia prin restituirea imobilului, instanța a lăsat nerezolvată problema construcțiilor edificate de recurenta-pârâtă pe teren, în condițiile în care pe de o parte, ceea ce a făcut obiectul litigiului și obiect al restituirii, a fost imobilul preluat de la autorul reclamanților (determinat ca atare, prin expertizele efectuate), iar pe de altă parte, pârâta nu a învestit instanța cu o cerere reconvențională privind asemenea construcții. În ce privește pretinsa blocare a căii de acces la un alt teren al recurentei (prin restituirea imobilului), s-a reținut că aceasta poate constitui eventual, obiect al unei pretenții vizând o servitute de trecere, nereprezentând, în sensul Legii nr. 10/2001, un impediment pentru adoptarea măsurii reparatorii directe.

Instanța de recurs a considerat că are însă caracter fondat critica recurentei referitoare la faptul că instanțele de fond au lăsat nerezolvată pretenția de despăgubiri, formulată pe calea cererii de chemare în garanție îndreptată împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare. Aceasta întrucât, deși a pronunțat o soluție de admitere a cererii de chemare în garanție, tribunalul a dispus doar "obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin restituirea imobilului", fără să arate, în concret, în ce constă această reparație, iar hotărârea de primă instanță a rămas nemodificată în apel pe acest aspect, nefiind primite criticile formulate de către pârâtă. O asemenea modalitate de a soluționa o pretenție dedusă judecății a fost echivalată cu o necercetare a fondului ei, în condițiile în care dispozitivul, cel care conține soluția adoptată, reprezintă titlul susceptibil de executare silită în ipoteza în care nu are loc o executare de bunăvoie.

De aceea el trebuie să cuprindă, în concret, obligația de executat, pentru situația admiterii acțiunii. În speță însă, dispozitivul hotărârii, deși conține soluția de admitere a cererii de chemare în garanție, nu arată în concret, în ce constă obligația de despăgubire, ceea ce înseamnă în realitate, o necercetare a fondului pretenției. S-a observat că nici considerentele care justifică soluția din dispozitiv nu sunt lămuritoare sub acest aspect, instanța limitându-se la a face referire la dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997, care obligă instituția implicată în privatizare să asigure repararea prejudiciilor create prin restituirea imobilelor evidențiate în patrimoniul societăților privatizate, fără să realizeze însă o analiză concretă și o particularizare la speță a dispozițiilor menționate.

Cum instanța este obligată să spună dreptul (juris dictio) situațiilor concrete ce îi sunt deduse judecății, pentru că numai astfel dă dezlegare litigiilor ce au învestit-o și cum acest lucru nu s-a întâmplat cu referire la cererea de chemare în garanție, aspect de natură să atragă incidența art. 304 pct. 5 și, respectiv, art. 297 C. proc. civ., recursul pârâtei a fost admis, a fost casată în parte decizia atacată și, urmare a admiterii apelului pârâtei, desființată sentința tribunalului în partea referitoare la soluția asupra cererii de chemare în garanție, cu trimiterea cauzei spre reluarea judecății asupra acestei cereri, la prima instanță.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 7032/42/2004, la data de 10 iulie 2012, iar la termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2012, constatând decesul reclamantei M.S.C., instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei acesteia, A.A.S., conform certificatului de moștenitor nr. x/2012, eliberat de B.N.P. T.A.C. La solicitarea pârâtei și în dovedirea cererii de chemare în garanție, tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare, raportul de expertiză fiind întocmit de expert O.C., cu privire la care părțile nu au formulat obiecțiuni. Pe baza probelor administrate, rejudecând în limitele fixate prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 3024 din 5 decembrie 2013, Tribunalul Prahova a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA și a obligat chemata în garanție A.V.A.S.

la plata sumei de 2.538.146 RON, către pârâta SC C. SA, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către reclamanți a imobilului situat în Ploiești, str. C., jud. Prahova, compus din casă de locuit, imobil "tăbăcărie" și teren cu suprafața de 2.570 mp, conform raportului de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare întocmit de expert O.C. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Tribunalul a reținut temeinicia cererii de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare, în raport de dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, potrivit cărora, instituțiile publice implicate (în privatizare) asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. S-a arătat că, în acord cu dezlegările irevocabile ale instanței de recurs din Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, textul legal prezumă existența prejudiciului localizat în patrimoniul societății obligate la restituirea imobilului, dovezile urmând să fie făcute doar asupra întinderii prejudiciului, iar nu asupra existenței acestuia.

În plus, prin Sentința civilă nr. 677 din 21 iunie 2004 a Tribunalului Prahova s-a dispus restituirea în natură de către pârâtă, în favoarea reclamanților, a imobilului casă de locuit, situat în Ploiești, str. C., jud. Prahova, iar prin Decizia civilă nr. 715/2005 a Curții de Apel Ploiești (prin care a fost schimbată în parte hotărârea primei instanțe) a fost restituit în natură și imobilul "tăbăcărie", cu terenul aferent de 2.570 mp, identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert G.E. Față de împrejurarea că măsura dispusă de cele două instanțe, a restituirii în natură a imobilelor solicitate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, a fost menținută cu putere de lucru judecat de instanța de recurs, tribunalul a observat că pârâta se află în ipoteza reglementată de art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999. Determinarea cuantumului prejudiciului suportat de SC C. SA a fost realizată prin raportul de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare întocmit de expert O.C. care a stabilit valoarea imobilelor restituite în natură reclamanților prin raportare la prețurile pieței libere, starea tehnică, anul edificării și dotările - în cazul construcțiilor, respectiv categoria de folosință și amplasamentul - în cazul terenului, după cum urmează: pentru casa de locuit = 242.566,9 RON, pentru imobilul "tăbăcărie" = 378.522,9 RON, iar pentru terenul de 2.570 mp = 1.917.056,2 RON. Dând eficiență principiului acoperirii integrale și efective a prejudiciului suportat și în baza dispozițiilor legale indicate, tribunalul a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, obligând A.V.A.S.

la plata sumei de 2.538.146 RON, către pârâtă, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură către reclamanți a imobilului situat în Ploiești, str. C., jud. Prahova, compus din casă de locuit, imobil "tăbăcărie" și teren cu suprafața de 2.570 mp, conform raportului de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare întocmit de expert O.C., luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în această procedură. Apelul declarat de chemata în garanție împotriva acestei sentințe, a fost admis prin Decizia civilă nr. 636 din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, care a schimbat în parte hotărârea, în sensul că a obligat-o pe chemata în garanție A.V.A.S.

la plata către pârâta SC C. SA, pentru imobilele situate în Ploiești, str. C., jud. Prahova, respectiv casă de locuit, tăbăcărie și teren în suprafață de 2.570 mp, a unei despăgubiri stabilită la nivelul valorii contabile a acestora, astfel cum este aceasta reflectată în bilanțul societății pârâte la momentul ieșirii efective a fiecăruia dintre imobilele respective din patrimoniul societății, valoare ce se actualizează cu indicele de inflație de la data plății despăgubirii. Instanța de apel a menținut restul dispozițiilor din sentință.

Pentru a decide în acest sens, s-a arătat, cu referire la excepția de necompetență materială și teritorială a Tribunalului Prahova în judecarea cererii de chemare în garanție (susținându-se de către apelantă că raportat la prevederile legale invocate în apel, competența de judecare a cererii de chemare în garanția ar aparține, în primă instanță, Tribunalului București, secția a VI-a civilă, instanță competentă să judece litigiile între profesioniști, fiind vorba de un litigiu comercial, care ar fi fost soluționat în mod greșit, în primă instanță, de Tribunalul Prahova) că aceeași critică a fost adusă de chemata în garanție și în recursul propriu declarat împotriva Deciziei civile nr. 715 din 23 mai 2005 a Curții de Apel Ploiești, soluționat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, decizie ce a respins ca nefondat recursul chematei în garanție.

Prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, instanța supremă a înlăturat critica identică susținută și prin actualul apel arătând că, invocând necompetența instanței și susținând că litigiul are natură comercială, recurenta - chemată în garanție ignoră cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata, determinat de o contestație formulată în condițiile Legii nr. 10/2001. Or, a reținut instanța de control judiciar, potrivit art. 26 alin. (3) din acest act normativ, judecata în primă instanță se face la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare. S-a mai arătat că atragerea în proces, pe calea cererii de chemare în garanție, a A.V.A.S. nu este de natură să modifice în vreun fel competența, având în vedere dispozițiile art. 17 C. proc.

civ., potrivit cărora "cererile accesorii și cele incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală". Instanța de apel a reținut că, cu acea ocazie, s-a statuat în mod irevocabil prin decizia de recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că Tribunalul Prahova, secția civilă, era competent să judece în primă instanță și cererea de chemare în garanție, fiind vorba de o problemă de drept dezlegată, obligatorie pentru judecătorii fondului, astfel cum statuează în mod expres disp. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., problemă de drept ce nu mai poate fi repusă în discuție în apelul de față. Și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată de către apelantă pe motiv că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată admițând cererea înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, a beneficiat de o dezlegare irevocabilă din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, reținându-se că sunt aspecte care țin, de fapt, de fondul cererii de chemare în garanție. Invocate ca aspecte de nelegalitate a soluției, s-a arătat că ele sunt oricum eronate, întrucât dispozițiile art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prezumă existența prejudiciului localizat în patrimoniul societății obligate la restituirea imobilului - dovezile urmând să fie făcute asupra întinderii prejudiciului și nu asupra existenței acestuia.

În ce privește hotărârea de restituire a imobilului, instanța supremă a indicat că aceasta este chiar cea pronunțată în cauză, particularitatea fiind dată de faptul că cererea de chemare în garanție a fost formulată pe cale incidentală, iar nu principală (în această din urmă situație punându-se problema existenței unei hotărâri anterioare irevocabile, în temeiul căreia pârâta să fi căzut în pretenții față de reclamanți). Referitor la dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. și la obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile a concilierii, pretinsă de recurenta-chemată în garanție ca fiind incidentă în cauză, a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție tot prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, că o atare critică este străină judecății, întemeindu-se pe aceeași confuzie a părții vizând natura litigiului.

În conformitate cu disp. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Instanța de apel a apreciat că, raportat la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 și la considerentele ce au stat la baza pronunțării acesteia, niciuna din susținerile apelantei-chemate în garanție, din apelul de față, legate de inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, nu poate fi primită, având în vedere dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Au fost găsite parțial întemeiate însă criticile ce vizează modalitatea de soluționare pe fond a cauzei, arătându-se că soluția pronunțată de tribunal prin sentința atacată este nelegală deoarece obligația stabilită în sarcina chematei în garanție, de a despăgubi societatea comercială evinsă de foștii proprietari la nivelul valorii de piață a imobilelor restituite acestora, contravine celor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, prin care s-a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii. Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, este obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., în forma în vigoare la momentul pronunțării respectivei decizii, adică de la data publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I. Chiar dacă în fața primei instanțe, cu ocazia rejudecării pricinii conform celor dispuse prin Decizia nr. civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, chemata în garanție nu a formulat obiecțiuni cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză de către expertul O.C., atare împrejurare nu poate constitui un argument pentru menținerea soluției pronunțate de tribunal prin sentința atacată, câtă vreme aceasta contravine celor statuate de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011, dată în interesul legii, dezlegarea dată prin respectiva decizie, problemelor de drept judecate, fiind obligatorie pentru instanțe, astfel încât, și tribunalul trebuia să țină cont la pronunțarea sentinței apelate de această decizie.

Instanța de apel a mai arătat că, în mod contrar susținerilor intimatei-pârâte din cuprinsul concluziilor scrise depuse la dosar în apel, prin Decizia de casare nr. 3364 din 16 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a stabilit că despăgubirile ce trebuie acordate pârâtei se raportează la valoarea de circulație a imobilelor pentru care s-a dispus restituirea în natură.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul declarat de chemata în garanție, pe care l-a respins ca nefondat, a reținut numai împrejurarea că referirea la recurentei-chemate în garanție la modalitatea în care trebuia stabilită despăgubirea, cu luarea în considerare a valorii contabile a imobilului la momentul privatizării, este lipsită de pertinență și nu se poate constitui într-o critică împotriva deciziei din apel, având în vedere că aceasta - la fel ca și sentința de primă instanță - nu au stabilit un cuantum al despăgubirilor (acest aspect constituindu-se de altfel, în obiect de critică în recursul pârâtei). De asemenea, nici în recursul pârâtei nu s-a reținut de către instanța supremă că despăgubirile ce trebuie acordate pârâtei de către chemata în garanție ar trebui stabilite în funcție de valoarea de circulație a imobilelor restituite în natură.

Nici susținerea potrivit căreia în mod greșit tribunalul nu a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 (potrivit cărora, în toate cazurile valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul efectiv primit de cumpărător) nu a fost considerată întemeiată. În cuprinsul Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a reținut în mod expres că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalități diferite de plată a despăgubirilor: cea inițială, din O.U.G. nr. 88/1997, care stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, și cea ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, care stabilește plata despăgubirilor către cumpărătorul acțiunilor din cadrul procesului de privatizare.

Prima reglementare nu conține norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate societății comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare, raportându-se la cumpărătorul acțiunilor, limitează cuantumul maxim al despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din prețul efectiv plătit pe acțiuni. Printr-o dispoziție expresă a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, s-a prevăzut faptul că textul art. 32 4 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a legii, ceea ce înseamnă că pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile dispozițiile art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, nu există norme de limitare a despăgubirilor, neputându-se face raportarea la prevederile legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit de cumpărătorul acțiunilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare. Întrucât în speța este vorba de un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, despăgubirile ce se cuvin intimatei-pârâte se acordă conform dispozițiilor art. 32 4 din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 și cu respectarea celor stabilite prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii. În privința aplicării dreptului comunitar, instanța de apel a recunoscut că acesta are aplicabilitate directă în dreptul intern, iar conform art. 148 alin. (2) din Constituția României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.

Însă, în cauză, nu este vorba de acordarea unui ajutor de stat, câtă vreme măsura are în vedere o prevedere legală, respectiv dispoziția art. 32 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, prin care se statuează că instituțiile publice implicate (în privatizare) asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat. Prin urmare, potrivit legii, măsura se aplică tuturor societăților comerciale ce se regăsesc în situațiile prevăzute expres de textul de lege, recunoscându-se producerea unui prejudiciu cauzat prin restituirea în natură a imobilelor - deținute de societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare - către foștii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, nu este vorba de o măsură selectivă, adoptată doar în favoarea unui beneficiar și nu se poate reține nici distorsionarea concurenței, respectiv existența unui beneficiu al societății comerciale în discuție, de vreme ce măsura este dispusă exclusiv pentru acoperirea prejudiciului cauzat respectivei societăți comerciale ca efect al restituirii în natură a imobilelor, neurmărindu-se, sub nicio formă, acordarea unui beneficiu respectivei societăți comerciale, ci doar acoperirea prejudiciului cauzat, în mod incontestabil, acesteia. Pentru aceste motive, găsind apelul întemeiat, instanța de apel l-a admis, schimbând în parte sentința, în sensul obligării chematei în garanție A.V.A.S.

la plata către pârâta SC C. SA, pentru imobilele situate în Ploiești, str. C., județul Prahova, respectiv casă de locuit, "tăbăcărie" și teren în suprafață de 2.570 mp, a unei despăgubiri stabilită la nivelul valorii contabile a acestora, astfel cum aceasta este reflectată în bilanțul societății pârâte, la momentul ieșirii efective a fiecăruia din imobilele respective din patrimoniul societății, valoare actualizată cu indicele de inflație de la data plății despăgubirii.

Instanța de apel a mai precizat că există suficiente elemente pe baza cărora să fie determinat în concret, cu ocazia executării, cuantumul despăgubirii cuvenite intimatei-pârâte, observându-se că, potrivit procesului-verbal din data de 26 ianuarie 2006, întocmit în Dosarul de executare nr. 589/2005, depus la dosarul instanței supreme, s-a procedat la punerea în posesie a reclamanților cu parte din imobilul situat în Ploiești, str. C., astfel cum a fost identificat în mod expres în finalul procesului-verbal respectiv, întocmit de executorul judecătoresc. De asemenea, potrivit precizărilor intimatei-pârâte de la termenul de judecată din data de 10 iunie 2014, există o contestație la executare ce a fost suspendată prin acordul părților, urmând ca părțile să ajungă la o înțelegere și cu privire la restituirea restului imobilelor - teren și tăbăcărie - împrejurare necontestată de intimații-reclamanți, prin apărător.

Faptul că prin cererea de chemare în garanție formulată la prima instanță, fundamentată în drept pe disp. art. 32 4 alin. (1), (2) și alin. ultim din O.U.G. nr. 88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, intimata-pârâtă a solicitat obligarea chematei în garanție la plata către intimata-pârâtă a unei despăgubiri egale cu contravaloarea întregului imobil în discuție, pe când, în realitate, despăgubirile cuvenite intimatei-pârâte în temeiul acestui text de lege nu se stabilesc în funcție de valoarea de circulație, ci în sensul celor sus-arătate, prin raportate la Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, nu poate conduce la concluzia că cererea de chemare în garanție ar trebui respinsă, astfel cum a pretins, neîntemeiat, apelanta.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta (reclamantă în cererea de chemare în garanție) SC C. SA Ploiești și chemata în garanție (pârâtă în cererea de chemare în garanție) A.V.A.S. 1. Prin recursul declarat de SC C. SA Ploiești, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei atacate: - Prin decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești au fost încălcate dispozițiile imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. față de împrejurarea că, apelanta, deși legal citată, nu s-a prezentat în fața instanței de fond, nu a formulat întâmpinare și niciun fel de apărări, nu a solicitat probatorii, nu a propus dovezi în apărare, nu s-a prezentat cu ocazia efectuării raportului de expertiză și nu a formulat obiecțiuni la acesta.

Prin urmare, toate motivele și mijloacele de apărare ce au făcut obiectul cererii de apel, au fost invocate de apelanta-pârâta A.V.A.S. direct în fața instanței de apel, încălcând astfel dispozițiilor imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ., iar analiza instanței de apel a fost realizată cu înfrângerea principiului contradictorialității, a principiului dublului grad de jurisdicție și cu încălcarea drepturilor procesuale ale celorlalte părți din proces care au fost lipsite de posibilitatea de a formula apărări în contradictoriu cu apelanta-pârâtă, în fața instanței de fond. Așa cum s-a reținut și în considerentele Deciziei nr. 169/2002 a Curții Constituționale, "art. 292 alin. (1) C. proc.

civ. nu face decât să sancționeze lipsa de diligență a părții care nu și-a exercitat apărările sau a făcut-o necorespunzător ori incomplet în fata primei instanțe. Prevederea ce obligă instanța să se pronunțe, totuși, în fond, pe baza celor invocate la prima-instanță constituie o garanție suplimentară." - Hotărârea din apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., prin nesocotirea Deciziei de