ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3098/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3098/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Prahova la data de 19 martie 2002, reclamanții I.B.C., M.S.,

I.B.I.P. și I.R. au chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Ploiești, solicitând

instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să le lase

în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Municipiul Ploiești, str.

C., compus din casă de locuit, fabrica de tăbăcărie și aproximativ 3.000 mp

teren aferent.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

susținut că sunt moștenitorii fostului proprietar N.I.B., care a dobândit

imobilul la data de 3 aprilie 1915, prin actul de vânzare transcris în 1915.

Potrivit Legii nr. 10/2001, au solicitat restituirea în natură a imobilului

însă Primăria Ploiești, prin adresa nr. 1597/2001, le-a făcut cunoscut că

imobilul se află în administrarea SC C. SA.

Au mai arătat

reclamanții că deși au solicitat în mod expres restituirea în natură, pârâta în

mod nejustificat le-a respins cererea, fără să emită decizia sau dispoziție

motivată, cu toate că imobilul poate fi restituit în natură, în condițiile în

care una din construcții avea destinația de locuință la data naționalizării,

iar în cealaltă casă etajul îl constituia locuința muncitorilor.

În drept, au fost

invocate disp. art. 9 din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 480 - 481 C. civ.

Pârâta a formulat

întâmpinare și cerere de chemare în garanție a A.V.A.S. Prin întâmpinare a

solicitat respingerea acțiunii susținând că întregul imobil este proprietatea

pârâtei, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra

terenurilor, ce a fost indicat, transcris de Judecătoria Ploiești,

imobilul-teren și construcții fiind înscris și în C.F. nr. x a localității

Ploiești, cu nr. cadastral x, proprietate a SC C. SA. Imobilul a devenit

proprietatea statului prin naționalizare în baza Legii nr. 119/1948, context în

care operează restituirea prin măsuri reparatorii enumerate de art. 9 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

S-a mai arătat că

societatea pârâtă a fost privatizată de către A.P.A.P.S., prin contractul de

vânzare-cumpărare din 2 decembrie 1998, iar reclamanții au dreptul de a

solicita despăgubiri A.P.A.P.S.

Pe calea cererii de

chemare în garanție, a solicitat ca, în cazul admiterii acțiunii reclamanților,

să fie obligată A.V.A.S. București la restituirea contravalorii imobilului

revendicat și la suportarea despăgubirilor acordate în temeiul Legii nr.

10/2001, deoarece aceasta este instituția publică implicată în procesul de

privatizare, iar potrivit art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată

și completată prin Legea nr. 99/1999, chematei în garanție îi revine obligația

de a repara prejudiciile cauzate societăților privatizate sau în curs de

privatizare, prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile

preluate de stat.

Prin precizarea la

acțiune formulată la data de 29 martie 2004, reclamanții au arătat că solicită

anularea Deciziei nr. 1 din 9 ianuarie 2004 emisă de SC C. SA Ploiești și

restituirea în natură a celor două imobile - construcție de locuit și

tăbăcărie, ambele situate pe terenul din Ploiești, str. C., acestea fiind

preluate în mod abuziv de la autorul lor.

Pe baza probelor

administrate în cauză, prin Sentința civilă nr. 677 din 21 iunie 2004,

Tribunalul Prahova a admis contestația și cererea de chemare în garanție, a

anulat Decizia nr. 1 din 9 ianuarie 2004 emisă de către SC C. SA Ploiești și a

dispus restituirea în natură a imobilului, casă de locuit, situat în Ploiești,

str. C., județul Prahova, constatând dreptul la despăgubiri pentru terenul

aferent și fabrica de tăbăcărie.

Prin aceeași sentință

a fost obligată chemata în garanție la repararea prejudiciului cauzat pârâtei

prin restituirea imobilului.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că imobilul situat în Ploiești,

str. C., ce a aparținut autorului reclamanților I.B.N., potrivit contractului

de vânzare-cumpărare transcris la 1915, a fost preluat de stat în baza Legii

nr. 119/1948.

Imobilul a fost

identificat de expert R.G., suprafața terenului fiind stabilită la 2.570 mp,

iar construcțiile au reprezentat fosta locuință și tăbăcărie.

Instanța a reținut că

sunt îndeplinite condițiile de restituire în natură a construcției ce a

reprezentat casa de locuit, preluată abuziv, contrar Legii nr. 119/1948,

neputându-se prelua de către stat în baza acestei legi imobilele locuință.

S-a constatat astfel

că, în mod greșit pârâta a respins cererea de restituire în natură a

construcției casă de locuit, iar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr.

10/2001 a fost constatat dreptul la despăgubiri pentru terenul identificat prin

expertiza topo și pentru fabrica de tăbăcărie.

Întrucât obligația de

despăgubire, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001 revine instituției

implicate în procesul de privatizare, a fost admisă cererea de chemare în

garanție, iar chemata în garanție a fost obligată să repare prejudiciul creat

pârâtei în urma acordării măsurilor reparatorii.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apeluri toate părțile din proces.

Prin Decizia civilă

nr. 715 din 23 mai 2005, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat de

reclamanți și a schimbat în parte sentința în sensul că a dispus restituirea în

natură și a imobilului "tăbăcărie", cu terenul aferent casei de

locuit și tăbăcăriei, în suprafața totală de 2.570 mp, din Ploiești, str. C.,

marcat pe planul de situație anexă la raportul de expertiză topo G.E. în conturul

expres indicat.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței și au fost respinse ca nefondate apelurile

declarate de pârâta SC C. SA și de chemata în garanție A.V.A.S.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat, cu privire la apelul reclamanților, că

aceștia au făcut dovada că autorul lor (N.I.B.) a dobândit imobilul din

Ploiești, str. C. - compus din casă de locuit P + 1, fabrică de tăbăcărie P + 1

și terenul în suprafață de 3.000 mp - prin actul de vânzare din 3 aprilie 1915.

Imobilul - tăbăcărie

a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948, iar această preluare a avut

caracter abuziv (prima instanță reținând greșit că numai naționalizarea casei

de locuit trebuie considerată astfel).

S-a constatat, pe

acest aspect, că art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 enumeră cazurile de

imobile preluate abuziv, printre care și imobilele naționalizate prin Legea nr.

119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de

asigurări miniere și de transporturi, precum și cele naționalizate fără titlu

valabil și orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum

este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Deși Legea nr.

119/1948 a fost adoptată sub imperiul Constituției din 1948, care prevedea în

art. 11, naționalizarea, ca modalitate de dobândire a proprietății de stat,

totuși aceasta era operantă în anumite condiții legale, a căror nerespectare

atrage consecința preluării nevalabile.

De aceea, raportat la

datele speței, s-a constatat că atât casa, cât și tăbăcăria și terenul aferent

au fost naționalizate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 119/1948,

întrucât casa de locuit și terenul nu făceau parte din categoria de imobile

prevăzute în lege a fi naționalizate, iar în ce privește tăbăcăria, aceasta nu îndeplinea

criteriile din lege pentru a fi naționalizată.

Aceasta, întrucât

conform certificatului de înmatriculare, societatea avea ca obiect industrie

mică de tăbăcărie și vânzarea acestor produse en gros și en detail pe cont

propriu, având numai 5 muncitori și o instalație de forță motrice de mai puțin

de 20 HP.

Fiind o preluare fără

titlu valabil, ea este o preluare abuzivă, situație în care sunt aplicabile

dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora

"imobilele preluate în mod abuziv indiferent în posesia cui se află în

prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de

restituire și libere de orice sarcini".

Imobilele din litigiu

au fost identificate prin rapoartele de expertiză tehnică de specialitate efectuate

la instanța de fond și în apel, respectiv a fost identificat terenul în

suprafață totală de 2.570 mp, precum și casa de locuit - construcție, parter,

având 13 camere, o mansardă cu 3 încăperi și două beciuri, având aceeași

alcătuire ca la data naționalizării, starea tehnică actuală fiind

satisfăcătoare, cu excepția acoperișului care are uzură foarte avansată,

estimată de expert la 80%.

A fost identificată

și construcția "tăbăcărie" - parter și etaj, care în prezent nu mai

are destinația de tăbăcărie, fiind folosită pentru birouri, arhivă, atelier de

întreținere, vestiare și la etaj 2 săli mari, imobilul având aceeași alcătuire

ca la data naționalizării, nesuferind niciun fel de extindere, consolidare sau

adăugire.

Expertul a constatat

că starea tehnică actuală este satisfăcătoare, corespunzătoare pentru o vechime

de peste 90 de ani, cu excepția unei zone de construcție de circa 88 mp arie

construită la sol, care este în ruină.

S-a reținut, în

privința acestei părți din imobil, că reclamanții, prin notele scrise, au

solicitat acordarea de despăgubiri, cerere care nu a fost primită, deoarece a

fost formulată după închiderea dezbaterilor și în principal, pentru că nu se

încadrează în dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nefiind

demolată de organele statului sau de către pârâtă, prăbușirea acelei părți din

construcție fiind cauzată de vechimea și degradarea în timp a construcției.

Cu privire la apelul

declarat de pârâta SC C. Ploiești, instanța a reținut caracterul nefondat al

criticilor, întrucât preluarea imobilului de către stat, în temeiul Legii nr.

119/1948, s-a făcut fără un titlu valabil, cu nerespectarea chiar a

dispozițiilor legii de naționalizare.

De aceea, s-a

constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, invocate de apelantă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent, întrucât textul menționat are în vedere situația imobilelor

preluate cu titlu valabil.

În același timp, s-a

reținut că dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu condiționează

restituirea imobilelor care cad sub incidența legii, de promovarea acțiunii de

constatarea nulității absolute a actelor ce privesc înstrăinarea imobilelor și

actele de privatizare.

În privința apelului

declarat de chemata în garanție A.V.A.S., s-a arătat că instanța de fond a

admis corect cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA

Ploiești, dispunând obligarea la repararea prejudiciului cauzat pârâtei prin

restituirea imobilului.

S-a apreciat că

soluția este legală, față de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr.

88/1997 modificată care stabilesc în sarcina instituțiilor publice implicate în

privatizare obligația de a asigura repararea prejudiciilor cauzate societăților

comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii

proprietari a bunurilor preluate de stat.

Cum imobilul din

litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, iar petenții sunt persoane

îndreptățite la restituirea în natură a imobilelor deținute de o societate

comercială privatizată, chemata în garanție are obligația prevăzută de lege

pentru repararea prejudiciilor determinate de restituirea în natură a

imobilelor.

Împotriva deciziei

instanței de apel au declarat recurs reclamanții, chemata în garanție A.V.A.S.

și pârâta SC C. SA.

Judecata recursurilor

a fost suspendată până la soluționarea acțiunilor promovate de reclamanți,

vizând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și a

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni (conform Sentinței civile nr. 20 din

22 ianuarie 2008 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin Decizia nr. 3056

din 3 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și respectiv, Sentinței

nr. 547 din 27 iunie 2007 a Tribunalului Prahova, definitivă prin Decizia nr.

120 din 11 noiembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, irevocabilă prin

nerecurare).

Prin Decizia civilă

nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă, a fost admis recursul declarat de pârâta SC C. SA și s-a dispus casarea

în parte a Deciziei civile nr. 715/2005 a Curții de Apel Ploiești, în sensul că

a fost admis și apelul declarat de partea indicată împotriva Sentinței civile

nr. 677 din 21 iunie 2004 a Tribunalului Prahova, ce a fost desființată în

partea referitoare la soluția dată cererii de chemare în garanție.

Prin aceeași decizie

cauza a fost trimisă la Tribunalul Prahova pentru judecarea cererii de chemare

în garanție, fiind menținute celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a respins celelalte recursuri declarate în cauză ca fiind

nefondate.

Recursul declarat de

reclamanți a fost considerat nefondat, în condițiile în care aceștia au pretins

ca pentru o parte din imobilul restituit în natură, respectiv aceea

"demolată", restituirea să se facă în echivalent, prin acordarea de

despăgubiri.

Formulând o asemenea

critică, s-a apreciat că recurenții ignoră dispozițiile art. 9 din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora "imobilele se restituie în natură în starea în

care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini".

Or, sub acest aspect,

al stării imobilului, valorificând concluziile raportului de expertiză,

instanța de apel a reținut că față de vechimea de peste 90 de ani a imobilului,

starea tehnică a acestuia este satisfăcătoare, cu "excepția unei zone de

construcție, de cca. 88 mp arie construită la sol, care este în ruină, cu

pereții și planșeele prăbușite, pentru care uzura este 100%".

Așadar, nu este vorba

de o demolare a construcției, ci de o stare avansată de ruină și degradare,

corespunzătoare vechimii imobilului, împrejurare care nu se încadrează în

prevederile Legii nr. 10/2001 care exceptează bunurile de la măsura reparatorie

a restituirii în natură.

S-a conchis că în

speță s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 9 din Legea nr.

10/2001, reclamanții nefiind îndreptățiți la despăgubiri prin echivalent, ci la

restituirea în natură a imobilului în starea fizică în care acesta se află.

Și recursul declarat

de chemata în garanție A.V.A.S., a fost găsit nefondat întrucât, invocând

necompetența instanței și susținând că litigiul are natură comercială, s-a

arătat că această recurentă ignoră cadrul procesual în care s-a desfășurat

judecata, determinat de o contestație formulată în condițiile Legii nr.

10/2001. Or, potrivit art. 26 alin. (3) din acest act normativ, judecata în

primă instanță se face la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare.

Împrejurarea că

A.V.A.S. a fost atrasă în proces pe calea cererii de chemare în garanție, nu este

de natură să modifice în vreun fel competența, având în vedere dispozițiile

art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora "cererile accesorii și cele

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală".

Pentru același

considerent, al naturii litigiului în care se valorifică drepturile împotriva

A.V.A.S., s-a reținut că cererea formulată de societatea pârâtă nu este supusă

timbrării [potrivit art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: "cererile sau

acțiunile în justiție, precum și transcrierea sau intabularea titlurilor de

proprietate, legate de aplicarea prevederilor prezentei legi și de bunurile

care fac obiectul acesteia, sunt scutite de taxe de timbru"].

De aceea a fost

apreciată ca lipsită de suport legal critica recurentei conform căreia acțiunea

ar fi trebuit anulată ca netimbrată, în aplicarea dispozițiilor art. 20 din

Legea nr. 146/1997.

Nefondată a fost

calificată și critica vizând prematuritatea cererii de chemare în garanție.

Astfel, referitor la dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. și la

obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile a concilierii, pretinsă de

recurentă ca fiind incidentă în cauză, critica a fost văzută ca străină

judecății, întemeiată pe aceeași confuzie a părții vizând natura litigiului.

Argumentele legate de

dovada prejudiciului suferit de societate prin diminuarea patrimoniului și

inexistența unei hotărâri irevocabile de restituire a bunului nu se circumscriu

unei excepții de prematuritate, ci sunt aspecte care țin de fondul cererii de

chemare în garanție.

Invocate ca aspecte

de nelegalitate a soluției, s-a arătat că ele sunt oricum eronate, întrucât

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prezumă

existența prejudiciului localizat în patrimoniul societății obligate la

restituirea imobilului - dovezile urmând să fie făcute asupra întinderii

prejudiciului și nu asupra existenței acestuia.

În ce privește

hotărârea de restituire a imobilului, aceasta este chiar cea pronunțată în

cauză, particularitatea fiind dată de faptul că cererea de chemare în garanție

a fost formulată pe cale incidentală, iar nu principală (în această din urmă

situație punându-se problema existenței unei hotărâri anterioare irevocabile,

în temeiul căreia pârâta să fi căzut în pretenții față de reclamanți).

Tot astfel, referirea

la modalitatea în care trebuia stabilită despăgubirea, cu luarea în considerare

a valorii contabile a imobilului la momentul privatizării, s-a apreciat că este

lipsită de pertinență și nu se poate constitui într-o critică împotriva

deciziei din apel, având în vedere că aceasta - la fel ca și sentința de primă

instanță - nu au stabilit un cuantum al despăgubirilor (acest aspect

constituindu-se de altfel, în obiect de critică în recursul pârâtei).

Recursul pârâtei SC

C. SA a dedus judecății, în principal, critici nefondate, cu o unică excepție.

Susținerea că

preluarea imobilului s-ar fi făcut cu titlu valabil, întrucât naționalizarea

era reglementată ca modalitate constituțională de dobândire a proprietății de

stat, conform Constituției de la 1948, nu a fost primită deoarece

naționalizarea trebuia realizată în condițiile prevăzute de lege, care în

speță, nu au fost respectate. Instanța de apel a reținut corect că, potrivit

art. 1 pct. 36 din Legea nr. 119/1948, era prevăzută naționalizarea

"tuturor tăbăcăriilor având o instalație de forță motrice de cel puțin 20

HP".

Or, fabrica de

tăbăcărie a autorului reclamanților, cu o forță motrice mai mică de 20 HP și

având angajați 5 muncitori, nu se încadra în categoria fabricilor supuse

naționalizării.

În plus, imobilul cu

destinația casă de locuit nu intra în sfera de reglementare a Legii

naționalizării nr. 119/1948, astfel încât, atât imobilul locuință, cât și

fabrica de tăbăcărie, împreună cu terenul aferent, au fost preluate în temeiul

unui act normativ ale cărui dispoziții, chiar dacă aveau o bază

constituțională, nu au fost respectate, ceea ce a dus la consecința, corect

reținută de instanța de apel, a preluării fără titlu valabil.

A fost apreciată

eronată și susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia, în ipoteza în care

preluarea imobilului s-a făcut fără titlu, restituirea în natură ar fi

condiționată de anularea, în prealabil, a actului de înstrăinare, respectiv a

contractului de vânzare-cumpărare acțiuni și a certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

Faptul că autorul său

nu a avut un titlu valabil asupra imobilului face ca, în aplicarea regulii nemo

dat quod non habet (sau nemo plus juris ad alium transferre

potest quam ipse habet - nimeni nu poate transmite altuia mai mult drept decât

are el însuși), societatea să nu fi putut dobândi un drept de proprietate în

patrimoniul său.

Împrejurarea că

acțiunea în anularea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, ca și cea în

anularea certificatului de atestare, au fost respinse de instanțe, nu poate conduce

la validarea titlului societății. Pe de o parte, hotărârea vizând certificatul

de atestare nu a tranșat o chestiune de fond în ce privește valabilitatea

acestui act, ci a rezolvat cauza reținând incidența prescripției extinctive,

ceea ce înseamnă că într-o cerere ulterioară în care se dispută dreptul de

proprietate asupra imobilului, certificatul de atestare, ca titlu de care se

prevalează partea, este supus evaluării instanței, din punct de vedere al

forței probante a dreptului.

Or, dată fiind valoarea

declarativă a acestui certificat (apt să "ateste" un drept de

proprietate în patrimoniul societății, în măsura în care autorul însuși l-ar fi

deținut în prealabil), rezultă că el nu putea "constitui" un asemenea

drept, în condițiile preluării fără titlu realizată de către stat.

Pe de altă parte, în

privința contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, soarta acestuia - validat

sau invalidat pe calea cererii în nulitate - nu poate influența valabilitatea

titlului de proprietate asupra imobilului în litigiu, având în vedere obiectul

unui asemenea contract, care nu a constat în active privite ut singuli, pentru

a se putea susține că în ipoteza respingerii cererii, s-a consolidat titlul de

proprietate. Actul juridic de care se prevalează recurenta-pârâtă nu a vizat

transferul dreptului de proprietate asupra imobilului, ci doar dreptul asupra

capitalului societății (cu posibilitatea încasării dividendelor

corespunzătoare), ceea ce nu poate avea însă semnificația unui titlu de

proprietate asupra bunului în litigiu, pentru a se putea pretinde deținerea

acestuia cu titlu de către societate.

Tot astfel, s-a

apreciat că este eronată și lipsită de temei legal susținerea potrivit căreia,

pentru a se dispune restituirea în natură a imobilului, ar fi trebuit ca în

prealabil să se obțină anularea actului de privatizare și a certificatului de

atestare.

Dispozițiile art. 27

din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, au reglementat, pentru ipoteza

imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul societăților

comerciale privatizate, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, de către

instituția publică implicată în privatizare. Așadar, textul viza exceptarea de

la restituirea în natură a imobilelor preluate cu titlu valabil.

Textul menționat a

fost modificat prin Legea nr. 247/2005 (pct. 60 Titlul I), în sensul că nu s-a

mai făcut distincție între modalitatea de preluare, fiind suficientă ca

ipoteză, evidențierea imobilelor în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate. Această modificare legislativă a fost însă declarată

neconstituțională prin Decizia C.C. nr. 830 din 8 iulie 2008, publicată în M.

Of. nr. 559/24.07.2008 [conform căreia s-a reținut că prin abrogarea sintagmei

"imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001 se încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16

alin. (1) din Constituție].

Ca atare, s-a revenit

la forma inițială a textului, ceea ce înseamnă că în sfera de reglementare a

art. 27 (devenit art. 29, la renumerotare), susceptibile așadar, de măsuri

reparatorii prin echivalent, au rămas doar imobilele preluate cu titlu valabil.

Pentru cealaltă

categorie de imobile, devine incidentă regula restituirii în natură, societatea

nejustificând niciun temei pentru deținerea în continuare a unui imobil preluat

fără titlu valabil.

Prevederile art. 46

(actualmente, art. 45) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, la care face referire

recurenta, ca fiind nesocotite prin soluția adoptată, nu sunt incidente cauzei

și ca atare, s-a conchis că este lipsită de suport critica formulată, deoarece

textul menționat are în vedere situația actelor juridice de înstrăinare,

inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect

imobile preluate fără titlu valabil.

Este vorba așadar,

potrivit dispoziției legale, de imobile privite ca active, ca bunuri individual

determinate, care să fi făcut obiectul actelor juridice (cu titlu particular)

de înstrăinare, iar nu de înstrăinarea acțiunilor (adică, de un drept de

proprietate incorporală asupra părții din capitalul social deținut de stat).

Aceasta, întrucât

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni a realizat transferul dreptului de

proprietate asupra acțiunilor aparținând statului, iar nu asupra bunurilor

imobile ca atare aflate în patrimoniul societății comerciale.

Este și motivul

pentru care, contrar susținerii recurentei, nu interesează atitudinea

subiectivă (buna-credință) la momentul încheierii unor asemenea contracte,

întrucât ipoteza normei, de exceptare de la sancțiunea nulității pentru

existența bunei-credințe, are în vedere acte de înstrăinare referitoare la

imobile privite individual.

Tot nefondată a fost

apreciată și critica potrivit căreia prin restituirea imobilului, instanța a

lăsat nerezolvată problema construcțiilor edificate de recurenta-pârâtă pe

teren, în condițiile în care pe de o parte, ceea ce a făcut obiectul litigiului

și obiect al restituirii, a fost imobilul preluat de la autorul reclamanților

(determinat ca atare, prin expertizele efectuate), iar pe de altă parte, pârâta

nu a învestit instanța cu o cerere reconvențională privind asemenea

construcții.

În ce privește

pretinsa blocare a căii de acces la un alt teren al recurentei (prin

restituirea imobilului), s-a reținut că aceasta poate constitui eventual,

obiect al unei pretenții vizând o servitute de trecere, nereprezentând, în

sensul Legii nr. 10/2001, un impediment pentru adoptarea măsurii reparatorii

directe.

Instanța de recurs a

considerat că are însă caracter fondat critica recurentei referitoare la faptul

că instanțele de fond au lăsat nerezolvată pretenția de despăgubiri, formulată

pe calea cererii de chemare în garanție îndreptată împotriva A.V.A.S., ca

instituție publică implicată în privatizare.

Aceasta întrucât,

deși a pronunțat o soluție de admitere a cererii de chemare în garanție,

tribunalul a dispus doar "obligarea la repararea prejudiciului cauzat prin

restituirea imobilului", fără să arate, în concret, în ce constă această

reparație, iar hotărârea de primă instanță a rămas nemodificată în apel pe

acest aspect, nefiind primite criticile formulate de către pârâtă.

O asemenea modalitate

de a soluționa o pretenție dedusă judecății a fost echivalată cu o necercetare

a fondului ei, în condițiile în care dispozitivul, cel care conține soluția

adoptată, reprezintă titlul susceptibil de executare silită în ipoteza în care

nu are loc o executare de bunăvoie. De aceea el trebuie să cuprindă, în

concret, obligația de executat, pentru situația admiterii acțiunii.

În speță însă,

dispozitivul hotărârii, deși conține soluția de admitere a cererii de chemare

în garanție, nu arată în concret, în ce constă obligația de despăgubire, ceea

ce înseamnă în realitate, o necercetare a fondului pretenției.

S-a observat că nici

considerentele care justifică soluția din dispozitiv nu sunt lămuritoare sub

acest aspect, instanța limitându-se la a face referire la dispozițiile O.U.G.

nr. 88/1997, care obligă instituția implicată în privatizare să asigure

repararea prejudiciilor create prin restituirea imobilelor evidențiate în

patrimoniul societăților privatizate, fără să realizeze însă o analiză concretă

și o particularizare la speță a dispozițiilor menționate.

Cum instanța este

obligată să spună dreptul (juris dictio) situațiilor concrete ce îi sunt deduse

judecății, pentru că numai astfel dă dezlegare litigiilor ce au învestit-o și

cum acest lucru nu s-a întâmplat cu referire la cererea de chemare în garanție,

aspect de natură să atragă incidența art. 304 pct. 5 și, respectiv, art. 297 C.

proc. civ., recursul pârâtei a fost admis, a fost casată în parte decizia

atacată și, urmare a admiterii apelului pârâtei, desființată sentința

tribunalului în partea referitoare la soluția asupra cererii de chemare în

garanție, cu trimiterea cauzei spre reluarea judecății asupra acestei cereri,

la prima instanță.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. 7032/42/2004, la data de

10 iulie 2012, iar la termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2012,

constatând decesul reclamantei M.S.C., instanța a dispus introducerea în cauză

a moștenitoarei acesteia, A.A.S., conform certificatului de moștenitor nr.

x/2012, eliberat de B.N.P. T.A.C.

La solicitarea

pârâtei și în dovedirea cererii de chemare în garanție, tribunalul a

încuviințat efectuarea unei expertize în specialitatea evaluarea proprietății

imobiliare, raportul de expertiză fiind întocmit de expert O.C., cu privire la

care părțile nu au formulat obiecțiuni.

Pe baza probelor

administrate, rejudecând în limitele fixate prin Decizia civilă nr. 3364 din 16

mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Sentința

civilă nr. 3024 din 5 decembrie 2013, Tribunalul Prahova a admis cererea de

chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA și a obligat chemata în

garanție A.V.A.S. la plata sumei de 2.538.146 RON, către pârâta SC C. SA, cu

titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin restituirea în natură

către reclamanți a imobilului situat în Ploiești, str. C., jud. Prahova, compus

din casă de locuit, imobil "tăbăcărie" și teren cu suprafața de 2.570

mp, conform raportului de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății

imobiliare întocmit de expert O.C. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli

de judecată.

Tribunalul a reținut

temeinicia cererii de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA

împotriva A.V.A.S., ca instituție publică implicată în privatizare, în raport

de dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997, așa cum a fost

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, potrivit cărora, instituțiile

publice implicate (în privatizare) asigură repararea prejudiciilor cauzate

societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea

către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

S-a arătat că, în

acord cu dezlegările irevocabile ale instanței de recurs din Decizia civilă nr.

3364 din 16 mai 2012, textul legal prezumă existența prejudiciului localizat în

patrimoniul societății obligate la restituirea imobilului, dovezile urmând să

fie făcute doar asupra întinderii prejudiciului, iar nu asupra existenței

acestuia.

În plus, prin

Sentința civilă nr. 677 din 21 iunie 2004 a Tribunalului Prahova s-a dispus

restituirea în natură de către pârâtă, în favoarea reclamanților, a imobilului

casă de locuit, situat în Ploiești, str. C., jud. Prahova, iar prin Decizia

civilă nr. 715/2005 a Curții de Apel Ploiești (prin care a fost schimbată în

parte hotărârea primei instanțe) a fost restituit în natură și imobilul

"tăbăcărie", cu terenul aferent de 2.570 mp, identificat prin

raportul de expertiză întocmit de expert G.E.

Față de împrejurarea

că măsura dispusă de cele două instanțe, a restituirii în natură a imobilelor

solicitate de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, a fost menținută cu putere

de lucru judecat de instanța de recurs, tribunalul a observat că pârâta se află

în ipoteza reglementată de art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997

modificată, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999.

Determinarea

cuantumului prejudiciului suportat de SC C. SA a fost realizată prin raportul

de expertiză în specialitatea evaluarea proprietății imobiliare întocmit de

expert O.C. care a stabilit valoarea imobilelor restituite în natură

reclamanților prin raportare la prețurile pieței libere, starea tehnică, anul

edificării și dotările - în cazul construcțiilor, respectiv categoria de folosință

și amplasamentul - în cazul terenului, după cum urmează: pentru casa de locuit

= 242.566,9 RON, pentru imobilul "tăbăcărie" = 378.522,9 RON, iar

pentru terenul de 2.570 mp = 1.917.056,2 RON.

Dând eficiență

principiului acoperirii integrale și efective a prejudiciului suportat și în

baza dispozițiilor legale indicate, tribunalul a admis cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă, obligând A.V.A.S. la plata sumei de 2.538.146

RON, către pârâtă, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat prin

restituirea în natură către reclamanți a imobilului situat în Ploiești, str.

C., jud. Prahova, compus din casă de locuit, imobil "tăbăcărie" și

teren cu suprafața de 2.570 mp, conform raportului de expertiză în

specialitatea evaluarea proprietății imobiliare întocmit de expert O.C., luând

act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în această procedură.

Apelul declarat de

chemata în garanție împotriva acestei sentințe, a fost admis prin Decizia

civilă nr. 636 din 10 iunie 2014 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă,

care a schimbat în parte hotărârea, în sensul că a obligat-o pe chemata în

garanție A.V.A.S. la plata către pârâta SC C. SA, pentru imobilele situate în

Ploiești, str. C., jud. Prahova, respectiv casă de locuit, tăbăcărie și teren

în suprafață de 2.570 mp, a unei despăgubiri stabilită la nivelul valorii

contabile a acestora, astfel cum este aceasta reflectată în bilanțul societății

pârâte la momentul ieșirii efective a fiecăruia dintre imobilele respective din

patrimoniul societății, valoare ce se actualizează cu indicele de inflație de

la data plății despăgubirii. Instanța de apel a menținut restul dispozițiilor

din sentință.

Pentru a decide în

acest sens, s-a arătat, cu referire la excepția de necompetență materială și

teritorială a Tribunalului Prahova în judecarea cererii de chemare în garanție

(susținându-se de către apelantă că raportat la prevederile legale invocate în

apel, competența de judecare a cererii de chemare în garanția ar aparține, în

primă instanță, Tribunalului București, secția a VI-a civilă, instanță

competentă să judece litigiile între profesioniști, fiind vorba de un litigiu

comercial, care ar fi fost soluționat în mod greșit, în primă instanță, de

Tribunalul Prahova) că aceeași critică a fost adusă de chemata în garanție și

în recursul propriu declarat împotriva Deciziei civile nr. 715 din 23 mai 2005

a Curții de Apel Ploiești, soluționat de către Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, decizie ce a respins ca

nefondat recursul chematei în garanție.

Prin Decizia civilă

nr. 3364 din 16 mai 2012, instanța supremă a înlăturat critica identică

susținută și prin actualul apel arătând că, invocând necompetența instanței și

susținând că litigiul are natură comercială, recurenta - chemată în garanție

ignoră cadrul procesual în care s-a desfășurat judecata, determinat de o

contestație formulată în condițiile Legii nr. 10/2001. Or, a reținut instanța

de control judiciar, potrivit art. 26 alin. (3) din acest act normativ,

judecata în primă instanță se face la secția civilă a tribunalului în a cărui

circumscripție se află sediul unității deținătoare.

S-a mai arătat că

atragerea în proces, pe calea cererii de chemare în garanție, a A.V.A.S. nu

este de natură să modifice în vreun fel competența, având în vedere

dispozițiile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora "cererile accesorii și

cele incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală".

Instanța de apel a

reținut că, cu acea ocazie, s-a statuat în mod irevocabil prin decizia de

recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că Tribunalul Prahova, secția

civilă, era competent să judece în primă instanță și cererea de chemare în

garanție, fiind vorba de o problemă de drept dezlegată, obligatorie pentru

judecătorii fondului, astfel cum statuează în mod expres disp. art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., problemă de drept ce nu mai poate fi repusă în discuție în

apelul de față.

Și excepția

inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată de către apelantă pe

motiv că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată admițând cererea înainte de a exista o

hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, a beneficiat de o dezlegare

irevocabilă din partea Înaltei Curți de Casație și Justiție prin Decizia civilă

nr. 3364 din 16 mai 2012, reținându-se că sunt aspecte care țin, de fapt, de

fondul cererii de chemare în garanție.

Invocate ca aspecte

de nelegalitate a soluției, s-a arătat că ele sunt oricum eronate, întrucât dispozițiile

art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prezumă existența

prejudiciului localizat în patrimoniul societății obligate la restituirea

imobilului - dovezile urmând să fie făcute asupra întinderii prejudiciului și

nu asupra existenței acestuia.

În ce privește

hotărârea de restituire a imobilului, instanța supremă a indicat că aceasta

este chiar cea pronunțată în cauză, particularitatea fiind dată de faptul că

cererea de chemare în garanție a fost formulată pe cale incidentală, iar nu

principală (în această din urmă situație punându-se problema existenței unei

hotărâri anterioare irevocabile, în temeiul căreia pârâta să fi căzut în

pretenții față de reclamanți).

Referitor la

dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. și la obligativitatea

parcurgerii procedurii prealabile a concilierii, pretinsă de recurenta-chemată

în garanție ca fiind incidentă în cauză, a reținut Înalta Curte de Casație și

Justiție tot prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012, că o atare critică

este străină judecății, întemeindu-se pe aceeași confuzie a părții vizând

natura litigiului.

În conformitate cu

disp. art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței

de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Instanța de apel a

apreciat că, raportat la soluția pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin Decizia civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 și la considerentele ce

au stat la baza pronunțării acesteia, niciuna din susținerile apelantei-chemate

în garanție, din apelul de față, legate de inadmisibilitatea cererii de chemare

în garanție, nu poate fi primită, având în vedere dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ.

Au fost găsite

parțial întemeiate însă criticile ce vizează modalitatea de soluționare pe fond

a cauzei, arătându-se că soluția pronunțată de tribunal prin sentința atacată

este nelegală deoarece obligația stabilită în sarcina chematei în garanție, de

a despăgubi societatea comercială evinsă de foștii proprietari la nivelul

valorii de piață a imobilelor restituite acestora, contravine celor statuate de

către Înalta Curte de Casație și Justiție - completul competent să judece

recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011,

publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, prin care s-a stabilit că, în aplicarea

dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată privind

privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998,

modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate

societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de

privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea

contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la

momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce

trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Decizia nr. 18 din 17

octombrie 2011, publicată în M. Of. nr. 892/16.12.2011, este obligatorie pentru

instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ., în forma în

vigoare la momentul pronunțării respectivei decizii, adică de la data

publicării deciziei în M. Of. al României, Partea I.

Chiar dacă în fața

primei instanțe, cu ocazia rejudecării pricinii conform celor dispuse prin

Decizia nr. civilă nr. 3364 din 16 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, chemata în garanție nu a formulat obiecțiuni cu privire la raportul

de expertiză întocmit în cauză de către expertul O.C., atare împrejurare nu

poate constitui un argument pentru menținerea soluției pronunțate de tribunal

prin sentința atacată, câtă vreme aceasta contravine celor statuate de către

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011,

dată în interesul legii, dezlegarea dată prin respectiva decizie, problemelor

de drept judecate, fiind obligatorie pentru instanțe, astfel încât, și

tribunalul trebuia să țină cont la pronunțarea sentinței apelate de această

decizie.

Instanța de apel a

mai arătat că, în mod contrar susținerilor intimatei-pârâte din cuprinsul

concluziilor scrise depuse la dosar în apel, prin Decizia de casare nr. 3364

din 16 mai 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nu s-a

stabilit că despăgubirile ce trebuie acordate pârâtei se raportează la valoarea

de circulație a imobilelor pentru care s-a dispus restituirea în natură.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând recursul declarat de chemata în garanție, pe

care l-a respins ca nefondat, a reținut numai împrejurarea că referirea la

recurentei-chemate în garanție la modalitatea în care trebuia stabilită

despăgubirea, cu luarea în considerare a valorii contabile a imobilului la

momentul privatizării, este lipsită de pertinență și nu se poate constitui

într-o critică împotriva deciziei din apel, având în vedere că aceasta - la fel

ca și sentința de primă instanță - nu au stabilit un cuantum al despăgubirilor

(acest aspect constituindu-se de altfel, în obiect de critică în recursul

pârâtei). De asemenea, nici în recursul pârâtei nu s-a reținut de către

instanța supremă că despăgubirile ce trebuie acordate pârâtei de către chemata

în garanție ar trebui stabilite în funcție de valoarea de circulație a

imobilelor restituite în natură.

Nici susținerea

potrivit căreia în mod greșit tribunalul nu a reținut ca fiind aplicabile

dispozițiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 (potrivit cărora, în toate cazurile

valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăși cumulat 50% din prețul

efectiv primit de cumpărător) nu a fost considerată întemeiată. În cuprinsul

Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

s-a reținut în mod expres că legiuitorul a prevăzut, succesiv, două modalități

diferite de plată a despăgubirilor: cea inițială, din O.U.G. nr. 88/1997, care

stabilea plata despăgubirilor către societatea comercială privatizată, și cea

ulterioară, din Legea nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare,

care stabilește plata despăgubirilor către cumpărătorul acțiunilor din cadrul

procesului de privatizare.

Prima reglementare nu

conține norme de limitare a cuantumului despăgubirilor ce pot fi achitate

societății comerciale prejudiciate, în timp ce a doua reglementare,

raportându-se la cumpărătorul acțiunilor, limitează cuantumul maxim al

despăgubirilor ce pot fi achitate la 50% din prețul efectiv plătit pe acțiuni.

Printr-o dispoziție expresă a Legii nr. 137/2002, cu modificările și

completările ulterioare, s-a prevăzut faptul că textul art. 32

4

din

O.U.G. nr. 88/1997 modificată, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările

și completările ulterioare, rămâne aplicabil contractelor încheiate anterior

intrării în vigoare a legii, ceea ce înseamnă că pentru contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.

137/2002, cu modificările și completările ulterioare, fiind aplicabile

dispozițiile art. 32

4

din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, aprobată

prin Legea nr. 44/1998, cu modificările și completările ulterioare, nu există

norme de limitare a despăgubirilor, neputându-se face raportarea la prevederile

legale ce stabilesc cuantumul maxim la nivelul de 50% din prețul efectiv plătit

de cumpărătorul acțiunilor, aceste limitări intervenind doar pentru contractele

de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate sub imperiul Legii nr. 137/2002, cu

modificările și completările ulterioare.

Întrucât în speța

este vorba de un contract de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, despăgubirile ce se cuvin

intimatei-pârâte se acordă conform dispozițiilor art. 32

4

din O.U.G.

nr. 88/1997 modificată privind privatizarea societăților comerciale, aprobată

prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 și cu

respectarea celor stabilite prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii.

În privința aplicării

dreptului comunitar, instanța de apel a recunoscut că acesta are aplicabilitate

directă în dreptul intern, iar conform art. 148 alin. (2) din Constituția

României, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii

Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu,

au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea

prevederilor actului de aderare. Însă, în cauză, nu este vorba de acordarea

unui ajutor de stat, câtă vreme măsura are în vedere o prevedere legală,

respectiv dispoziția art. 32

4

alin. (1) din O.U.G. nr. 88/1997, așa

cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, prin care se

statuează că instituțiile publice implicate (în privatizare) asigură repararea

prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de

privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile

preluate de stat.

Prin urmare, potrivit

legii, măsura se aplică tuturor societăților comerciale ce se regăsesc în

situațiile prevăzute expres de textul de lege, recunoscându-se producerea unui

prejudiciu cauzat prin restituirea în natură a imobilelor - deținute de

societatea comercială privatizată sau în curs de privatizare - către foștii

proprietari prin efectul unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, nu

este vorba de o măsură selectivă, adoptată doar în favoarea unui beneficiar și

nu se poate reține nici distorsionarea concurenței, respectiv existența unui

beneficiu al societății comerciale în discuție, de vreme ce măsura este dispusă

exclusiv pentru acoperirea prejudiciului cauzat respectivei societăți

comerciale ca efect al restituirii în natură a imobilelor, neurmărindu-se, sub

nicio formă, acordarea unui beneficiu respectivei societăți comerciale, ci doar

acoperirea prejudiciului cauzat, în mod incontestabil, acesteia.

Pentru aceste motive,

găsind apelul întemeiat, instanța de apel l-a admis, schimbând în parte

sentința, în sensul obligării chematei în garanție A.V.A.S. la plata către

pârâta SC C. SA, pentru imobilele situate în Ploiești, str. C., județul

Prahova, respectiv casă de locuit, "tăbăcărie" și teren în suprafață

de 2.570 mp, a unei despăgubiri stabilită la nivelul valorii contabile a

acestora, astfel cum aceasta este reflectată în bilanțul societății pârâte, la

momentul ieșirii efective a fiecăruia din imobilele respective din patrimoniul

societății, valoare actualizată cu indicele de inflație de la data plății

despăgubirii.

Instanța de apel a

mai precizat că există suficiente elemente pe baza cărora să fie determinat în

concret, cu ocazia executării, cuantumul despăgubirii cuvenite

intimatei-pârâte, observându-se că, potrivit procesului-verbal din data de 26

ianuarie 2006, întocmit în Dosarul de executare nr. 589/2005, depus la dosarul

instanței supreme, s-a procedat la punerea în posesie a reclamanților cu parte

din imobilul situat în Ploiești, str. C., astfel cum a fost identificat în mod expres

în finalul procesului-verbal respectiv, întocmit de executorul judecătoresc.

De asemenea, potrivit

precizărilor intimatei-pârâte de la termenul de judecată din data de 10 iunie

2014, există o contestație la executare ce a fost suspendată prin acordul părților,

urmând ca părțile să ajungă la o înțelegere și cu privire la restituirea

restului imobilelor - teren și tăbăcărie - împrejurare necontestată de

intimații-reclamanți, prin apărător.

Faptul că prin

cererea de chemare în garanție formulată la prima instanță, fundamentată în

drept pe disp. art. 32

4

alin. (1), (2) și alin. ultim din O.U.G. nr.

88/1997, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, intimata-pârâtă a

solicitat obligarea chematei în garanție la plata către intimata-pârâtă a unei

despăgubiri egale cu contravaloarea întregului imobil în discuție, pe când, în

realitate, despăgubirile cuvenite intimatei-pârâte în temeiul acestui text de

lege nu se stabilesc în funcție de valoarea de circulație, ci în sensul celor

sus-arătate, prin raportate la Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, dată în interesul legii, nu poate conduce la

concluzia că cererea de chemare în garanție ar trebui respinsă, astfel cum a

pretins, neîntemeiat, apelanta.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, au declarat recurs pârâta (reclamantă în cererea de chemare în

garanție) SC C. SA Ploiești și chemata în garanție (pârâtă în cererea de

chemare în garanție) A.V.A.S.

declarat de SC C. SA Ploiești, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., s-au invocat următoarele critici de nelegalitate a deciziei

atacate:

- Prin decizia

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești au fost încălcate dispozițiile imperative

ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. față de

împrejurarea că, apelanta, deși legal citată, nu s-a prezentat în fața

instanței de fond, nu a formulat întâmpinare și niciun fel de apărări, nu a

solicitat probatorii, nu a propus dovezi în apărare, nu s-a prezentat cu ocazia

efectuării raportului de expertiză și nu a formulat obiecțiuni la acesta.

Prin urmare, toate

motivele și mijloacele de apărare ce au făcut obiectul cererii de apel, au fost

invocate de apelanta-pârâta A.V.A.S. direct în fața instanței de apel, încălcând

astfel dispozițiilor imperative ale art. 292 alin. (1) C. proc. civ. raportat

la art. 294 C. proc. civ., iar analiza instanței de apel a fost realizată cu

înfrângerea principiului contradictorialității, a principiului dublului grad de

jurisdicție și cu încălcarea drepturilor procesuale ale celorlalte părți din

proces care au fost lipsite de posibilitatea de a formula apărări în

contradictoriu cu apelanta-pârâtă, în fața instanței de fond. Așa cum s-a

reținut și în considerentele Deciziei nr. 169/2002 a Curții Constituționale,

"art. 292 alin. (1) C. proc. civ. nu face decât să sancționeze lipsa de

diligență a părții care nu și-a exercitat apărările sau a făcut-o

necorespunzător ori incomplet în fata primei instanțe. Prevederea ce obligă

instanța să se pronunțe, totuși, în fond, pe baza celor invocate la

prima-instanță constituie o garanție suplimentară."

- Hotărârea din apel

a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., prin

nesocotirea Deciziei de