ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 661/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

prin sentința civilă nr. 678/2004,

pronunțată în dosarul nr. 12089/2003, Tribunalul Prahova a admis contestația

formulată de contestatorul T.Ș.M. în contradictoriu cu intimata SC P. SA

Ciorani, a anulat decizia nr. 91 din 13 noiembrie 2003, emisă de intimată în

baza Legii nr. 10/2001 și a dispus restituirea în natură către contestator a

imobilului situat în comuna Teișani, punct G., județul Prahova, compus din

teren și construcții identificate conform rapoartelor de expertiză efectuate în

cauză.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea ca nefondat a apelului declarat de intimata SC P. SA, potrivit

deciziei civile nr. 2722 din 27 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești în dosarul nr. 7021/2004.

Pentru a adopta această soluție, instanțele

au reținut următoarele:

Prin notificările nr. 1616,

2607/2001 și 504/2002, contestatorul a solicitat intimatei restituirea în

natură a imobilului (construcție și teren) situat în comuna Teișani, punct G.,

cerere respinsă de intimată cu motivarea că dreptul de proprietate al autoarei

contestatorului, B.M. și identitatea imobilului revendicat cu cel evidențiat în

patrimoniul intimatei nu au fost dovedite precum și datorită faptului că, în

conformitate cu art. 27 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele preluate cu

titlu valabile, deținute de societăți comerciale privatizate, persoana

îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.

Din înscrisurile depuse la dosar

(certificatul nr. 1164/1974 eliberat de Arhivele Naționale, procesele-verbale

de preluare, filele 31, 42, 43-48 din dosarul tribunalului) rezultă că în anul

1949, în baza Decretului nr. 83/1949, autoarea contestatorului, M.A.B., a fost

expropriată inclusiv cu un conac și teren aferent care, potrivit adresei nr. 930/2004

a Primăriei comunei Teișani și declarațiilor autentificate ale numiților T.R. și

D.G., este unul și același cu cel deținut de SC P. SA.

De asemenea, din expertizele tehnice

efectuate în cauză rezultă că imobilul expropriat în anul 1949 este unul și

același cu cel deținut de apelanta intimată.

Apărările acestei părți, în sensul

că restituirea în natură este inadmisibilă față de dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001, au fost înlăturate, argumentat de faptul că preluarea

imobilului s-a făcut fără titlu valabil (Constituția din 1948, în vigoare la

data preluării, prevedea la art. 10 că pot fi făcute exproprieri numai cu plata

unei drepte despăgubiri) și că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

apelanta intimată era o societate comercială cu capital de stat, în cauză fiind

aplicabile dispozițiile art. 20.

Împotriva deciziei pronunțată de

instanța de apel și a „sentinței” tribunalului a declarat recurs apelanta

intimată SC P. SA, criticând-o ca fiind nelegală, în raport cu cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., (indicat cu ocazia

dezbaterilor) pentru motive prin care se reiterează criticile invocate în apel,

în sensul că reclamantul nu și-a dovedit dreptul de proprietate, din actele

depuse la dosar nerezultând vecinătățile imobilului moștenit cu cel revendicat,

expertizele efectuate în cauză neputând să precizeze dacă bunul este unul și

același cu cel moștenit având în vedere că nu există nici o schiță sau acte în

acest sens.

Se mai susține că imobilul a fost

preluat în baza Decretului nr. 83/1945, prin care s-a făcut reforma agrară

consfințită de Constituția din 1948, deci cu titlu valabil și că este

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea

dispozițiilor legale, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 27 din

Legea nr. 10/2001, în sensul că reclamantul are dreptul numai la măsuri

reparatorii prin echivalent și nu la restituirea în natură.

Recursul este nefondat.

Este de remarcat, în primul rând, că

aprecierea instanțelor anterioare privind identitatea dintre imobilul pentru

care a fost înregistrată notificarea și imobilul deținut de recurenta apelantă,

constituie o chestiune de fapt și se bazează pe interpretarea probelor

administrate (înscrisuri, declarații de martori, expertize), care nu mai poate

face obiectul analizei instanței de recurs, după abrogarea cazului de casare

prevăzut la pct. 11 în vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.

O eventuală reevaluare a

probatoriilor în faza procesuală a recursului, ar fi fost posibilă numai în

măsura în care recurenta, în temeiul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ., ar

fi administrat proba cu înscrisuri care să contrazică situația de fapt reținută

în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Dimpotrivă, în recurs intimatul

contestator a depus planșe foto executate anterior exproprierii și în prezent,

din a căror examinare comparativă rezultă că, într-adevăr, concluzia curții de

apel în sensul identității imobilelor este justificată.

Susținerea privind lipsa dovezii

titlului de proprietate, respectiv a titlului în baza căruia autoarea

intimatului contestator deținea imobilul la data preluării de către stat, deși

reală, nu poate conduce la soluția preconizată de recurentă.

Este de necontestat faptul că,

potrivit înscrisurilor administrate (certificat eliberat de Arhivele Naționale,

adrese ale Primăriei Teișani, procese-verbale de preluare întocmite în anul

1949) autoarei contestatorului, B.M., imobilul în litigiu i-a fost expropriat

în baza Decretului nr. 83/1949.

Conform dispozițiilor art. 22

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, persona

individualizată în actele de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în

executare măsura preluării abuzive „este presupusă că deține imobilul sub nume

de proprietar”, „în absența unor probe contrare”, iar în prezenta cauză

prezumția instituită de dispoziția legală analizată nu a fost răsturnată în

nici un mod.

În fine, și ultimul motiv invocat de

recurentă este neîntemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 20 alin.

(1) din legea specială de reparație, imobilele preluate abuziv se restituie în

natură persoanei îndreptățite, dacă erau deținute la data intrării în vigoare a

legii „de o societate comercială la care statul (...) era acționar ori asociat

majoritar”.

Regula restituirii în natură a

imobilelor care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 este

consacrată, de principii, în textul general cuprins de art. 7 alin. (1) din

actul normativ, excepțiile privind restituirea prin echivalent fiind limitativ

prevăzute și de strictă interpretare.

Situația de excepție invocată de

recurentă, prevăzută de dispozițiile art. 27 alin. (1) din lege privește

exclusiv societățile comerciale privatizate anterior adoptării Legii nr. 10/2001,

în condițiile în care, conform art. 20 alin. (1) imobilele deținute (la data

intrării în vigoare) de societăți comerciale cu capital majoritar de sta se

restituie în natură, art. 20 alin. (1) având și semnificația indisponibilizării

totale a imobilelor pentru care s-au depus notificări de restituire, consacrată

expres de pct. 20.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001

și de art. 20 alin. (4

1

) (dispoziție interpretativă introdusă prin

Legea nr. 247/2005).

Cum, conform propriilor afirmații,

recurenta a fost privatizată ulterior intrării în vigoare a legii și

înregistrării de către intimatul contestator a notificării, hotărârile

instanțelor anterioare sunt pronunțate în interpretarea și aplicarea corectă a

legii, nefiind incident în cauză cazul de modificare pronunțat de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Văzând și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta

SC P. SA Ciorani împotriva deciziei civile 2722 din 27 octombrie 2004, a Curții

de Apel Ploiești, secția civilă.

Obligă recurenta la 11.320.000 ROL

către intimatul T.Ș.M.S.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 20 ianuarie 2006.