ÎCCJ, Decizia nr. 120/2005

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 19 martie 2004, I.E.,

în calitate de soție a inculpatului I.I., care atunci se afla arestat, a depus

plângere prealabilă la Curtea de Apel Craiova, prin care a solicitat judecarea

și condamnarea procurorului Ș.C., pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de

încredere prevăzută de art. 213 C. pen.

S-a susținut, prin plângere,

că Ș.C., procuror în cadrul Parchetului Național Anticorupție, a dispus, în

ziua de 13 aprilie 2003, arestarea preventivă a inculpatului I.I., pentru

săvârșirea infracțiunii de luare de mită, după care, efectuând o percheziție la

sediul Fundației R.T. din Băile Herculane, a ridicat sumele de 42.350 Euro și

de 54.200 dolari SUA.

S-a învederat că procurorul

Ș.C. a depus sumele menționate la B.C.R., sucursala Mehedinți, într-o casetă de

valori închiriată de acesta pe numele său, după care cercetările au fost

efectuate de un alt procuror.

S-a mai relevat că, deși

inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni ce

nu au legătură cu sumele ridicate la percheziție, iar atât acest inculpat, cât

și soția sa, au cerut în repetate rânduri să le fie restituite sumele

respective, procurorul Ș.C. a refuzat să le restituie.

Curtea de Apel Craiova, prin

încheierea din 14 aprilie 2004, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și

trimiterea dosarului, la Înalta Curte de Casație și Justiție, motivând că, în

raport cu dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc. pen., acestei instanțe

îi revine competența de a soluționa procesul, deoarece la data când se pretinde

că a fost săvârșită infracțiunea, Ș.C. era procuror în structura centrală a

Parchetului Național Anticorupție.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin sentința nr. 213 din 24 septembrie 2004, a trimis

cauza la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea

soluționării, conform art. 209 și art. 29 pct. 1 C. proc. pen.

S-a motivat că, potrivit

dispozițiilor art. 289 alin. (3) și (4) C. proc. pen., în cazul infracțiunilor

săvârșite de persoanele menționate la art. 2 pct. 1 din același cod, între care

și procurorii Parchetului Național Anticorupție, este obligatorie efectuarea

urmăririi penale de către procurorul de la parchetul corespunzător instanței

căreia i-ar reveni competența de a judeca, în primă instanță, cauza.

Conchizându-se, s-a

învederat că, din moment ce plângerea prealabilă a fost greșit îndreptată

direct la instanță, urmează să fie trimisă Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, în vederea efectuării urmăririi penale pentru

infracțiunea de abuz de încredere.

Petiționarul I.I. a declarat

recurs împotriva sentinței, susținând, prin memoriul depus la dosar, că

instanța, primind plângerea prealabilă, trebuia să sesizeze Ministerul

Justiției și Ministerul Public, pentru a se dispune suspendarea inculpatului

din funcție, în vederea cercetării și judecării sale în condiții de egalitate

cu orice cetățean al României.

Recursul nu este fondat.

În adevăr, potrivit art. 209

alin. (3) C. proc. pen., invocat de prima instanță, în cazul infracțiunilor

săvârșite de persoanele la care se referă art. 29 pct. 1 din același cod, între

care și procurorii Parchetului Național Anticorupție [menționați la lit. f)],

este obligatorie efectuarea urmăririi penale de către procuror.

Așa fiind, prin trimiterea

cauzei privind plângerea penală îndreptată împotriva procurorului Ș.C., la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, căreia îi revine competența de a o

soluționa în raport cu dispozițiile art. 209 alin. (4) C. proc. pen., prima

instanță s-a conformat prevederilor legale aplicabile.

Sub acest aspect, este

lipsită de suport legal susținerea formulată de recurent, în sensul că în

momentul primirii plângerii prealabile, trebuia inițiată procedura de

suspendare din funcție a persoanei vizate, pentru a fi judecată potrivit

regulilor de competență cu caracter general.

Din moment ce prin

dispozițiile procedurale cu caracter imperativ, înscrise în art. 209 alin. (3)

și (4) C. proc. pen., se prevede că în cazul infracțiunilor săvârșite de

persoanele la care se referă art. 29 pct. 1 lit. f) din același cod, se

efectuează în mod obligatoriu, urmărirea penală de către procurorul de la

parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă

instanță cauza, prima instanță a procedat corect, trimițând dosarul, pentru

soluționare, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În consecință, urmează ca

recursul să fie respins, ca nefondat, cu obligarea petiționarului I.I. să

plătească statului, cheltuielile judiciare ce s-au efectuat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petiționarul I.I. împotriva sentinței nr. 213 din 24

septembrie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Obligă pe petiționar să

plătească statului, suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din

care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu,

vor fi avansați din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2005.