ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6425/2004

Asupra recursului în anulare

de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1599

din 21 octombrie 1959 a fostului Tribunal Popular al Raionului Brăila,

definitivă prin decizia penală nr. 37 din 8 ianuarie 1960 a fostului Tribunal

Regional Galați, inculpații S.Ș. și S.V. au fost condamnați fiecare la câte un

an închisoare corecțională pentru infracțiunea de deținere ilegală de metale

prețioase prevăzută de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947, cu aplicarea art.

157 C. pen. (text anterior). Totodată, s-a dispus în temeiul art. 80 C. pen.

(text anterior), confiscarea în favoarea statului a unui număr de 8 bucăți

monezi de aur.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut în esență că inculpații au deținut la

domiciliul lor până la data de 29 iulie 1959, contrar dispozițiilor legale, 8

monede de aur.

Fostul Tribunal Regional

Galați a respins recursurile declarate.

Împotriva acestor hotărâri

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare pe motiv că hotărârile instanțelor au

fost pronunțate cu încălcarea legii.

Sub acest aspect s-a reținut

că dispozițiile art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, art. 80

pct. 3 C. pen. anterior, erau în contradicție atât cu art. 15 și 17 din

Constituția României din 1923, cu art. 8 și art. 9 din Constituția României

adoptată în anul 1948, art. 12 din Constituția din anul 1952, art. 17 din

Declarația Universală a Drepturilor omului, proclamată la 10 decembrie 1948

prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U., deoarece cetățenii români erau

lipsiți în mod abuziv de proprietățile lor, contravenind cu legea fundamentală

română în vigoare atât la data încriminării obligației de cedare a valorilor

arătate cât și la data condamnării.

Mai mult, pedeapsa

confiscării, ca măsură de siguranță pe lângă pedeapsa închisorii era menită să

aducă atingere dreptului de proprietate.

Ca atare, Legea nr. 284/1947

contravine principiilor și normelor legii fundamentale având caracter

neconstituțional.

Întrucât scopul urmărit a

fost cel de protejare a propriei averi împotriva efectelor legii nr. 284/1947

esențialmente neconstituțională prin suprimarea dreptului fundamental de

proprietate, fapta respectivă nefiind prevăzută de legea penală, se impune

aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen. și

înlăturarea măsurii de siguranță a confiscării monedelor respective.

Pentru aceste motive,

procurorul a pus concluzii de admitere a recursului în anulare.

Recursul în anulare este

fondat.

Examinând hotărârea atacată

în raport de motivele invocate se constată următoarele:

Potrivit art. 1 și 2 din

Legea nr. 284 din 15 august 1947 persoanele fizice sau juridice, având în

proprietate aur sub orice formă, valute efective, C.E.C. - uri și ordine de

plată, disponibil în conturi și creanțe în valută străină în țară și străinătate

erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să

le predea B.N.R. contra plată în lei la cursul oficial.

Aceeași obligație revenea,

potrivit art. 5 și celor care dobândeau astfel de valori pe altă cale decât în

baza unei autorizații și după intrarea în vigoare a legii.

Nerespectarea acestor

dispoziții era considerată infracțiune și se pedepsea, conform art. 14, cu

închisoare de la 5 la 25 ani și amendă egală cu încâtitul valorilor confiscate

fără a se putea acorda circumstanțe atenuante.

Aceste dispoziții

incriminatorii și care prevăd măsura de siguranță a confiscării monedelor de

aur ce constituiau proprietatea inculpaților, contraveneau dispozițiilor

menționate mai sus și anume prevederile constituționale în vigoare la data

adoptării și aplicării acelor acte normative precum și declarației universale a

Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948.

În acest sens prin art. 15

și 17 din Constituția României din 1923, repusă în vigoare prin Decretul Regal nr.

1849 din 31 august 1944, privind drepturile românilor, s-a statuat că

„proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât printr-o

cauză de utilitate publică”.

În același sens, art. 8 din

Constituția din 1948 prevedea că „proprietatea particulară agonisită prin muncă

și economisire se bucură de protecție specială și că pot fi făcute exproprieri

pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire

stabilită de justiție”.

Ulterior Constituția din

1952 a prevăzut și ea prin art. 12 că „dreptul de proprietate personală asupra

veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și

gospodăriei utilitare de pe lângă casă, asupra obiectelor casnice de uz

personal cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a

cetățenilor sunt ocrotite de lege”.

Totodată, potrivit art. 17

din Declarația universală a Drepturilor Omului proclamată la 10 decembrie 1948,

prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. s-a statuat că „orice persoană are

dreptul la proprietate” și că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de

proprietatea sa”.

Față de caracterul imperativ

al dispozițiilor constituționale, așa cum au evoluat în timp și de forța

juridică a principiului consfințit de normele dreptului internațional se

constată că dispozițiile susmenționate ale Legii nr. 284/1947 erau menite să

lipsească cetățeanul român de proprietatea sa, fiind astfel neconstituționale

în raport cu însăși legea fundamentală română în vigoare, atât la data

încriminării obligației de cedare a valorilor arătate cât și la data

condamnării.

În consecință, Legea nr. 284/1947

prin care s-a suprimat un drept fundamental, cel de proprietate era de

neacceptat într-o ordine juridică firească și nu putea produce efectele pentru

care a fost edictată.

Examinarea concordanței

acestei legi penale (în prezent abrogată) cu legea fundamentală sub imperiul

căreia a fost adoptată și aplicată revine Înaltei Curți de Casație și Justiție

sesizată cu prezentul recurs în anulare. Această prerogativă este consfințită

de Constituția României și de cadrul procesual actual.

Într-adevăr conform

dispozițiilor art. 146 din Constituția României așa cum a fost modificată și art.

10 și 11 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională nu este

competentă să examineze concordanța legilor anterioare cu prevederile

constituționale existente la data adoptării lor și nici să verifice modul în

care au fost aplicate reglementările legale anterioare, cum este cazul Legii nr.

284/1947, abrogată, în prezent.

Aceasta duce la concluzi că

instanța judecătorească soluționând conflictul de drept penal dedus judecății,

inclusiv într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul în anulare de

față, este îndreptățită să constate, caracterul neconstituțional al Legii nr. 284/1947,

act normativ ce incriminează fapta de nepredare, necedare ori nedeclarare a

aurului și a altor valori.

Din examinarea actelor

dosarului se constată că inculpatul a fost comerciant și a realizat venituri,

printre care monede de aur în scop de tezaurizare, pe care le-a păstrat la

domiciliul său. Deoarece scopul urmărit de el a fost cel de protejare a averii

proprii, împotriva Legii nr. 284/1947 esențialmente neconstituțională prin

suprimarea dreptului său de proprietate, Curtea urmează a constata că fapta sa

nu era prevăzută de legea penală.

Pe de altă parte, din dosar

rezultă că inculpații au achiziționat 8 monede din aur între care și 2 ducați

mici austrieci găuriți, care erau exceptați de la obligația predării prevăzută

de art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947.

Față de aceste considerente

instanța, constatând că sunt întrunite cerințele art. 410 alin. (1) pct. 3 C.

proc. pen., în baza art. 414

1

cu referire la art. 385

15

pct.

2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile

atacate cu privire la greșita condamnare a inculpaților pentru infracțiunea

prevăzută de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947, cu aplicarea art. 157 C.

pen.; va face aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C.

pen. și se va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 80 C. pen., anterior

referitoare la măsura de siguranță a confiscării.

Onorariul cuvenit

apărătorului din oficiu va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 1599 din 21 octombrie 1959 a

fostului Tribunal Popular al Raionului Brăila și a deciziei penale nr. 37 din 8

ianuarie 1960 a fostului Tribunal Regional Galați, privind pe inculpatul S.Ș.

Casează hotărârile atacate

cu privire la greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută

de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947, combinat cu art. 157 C. pen.,

anterior și la măsura de siguranță a confiscării.

În baza art. 11 pct. 2 lit.

a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul S.Ș. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947 combinat cu

art. 157 C. pen. anterior.

Înlătură măsura de siguranță

a confiscării corpurilor delicte prevăzută de art. 80 C. pen. anterior.

Onorariul apărătorului din

oficiu în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 2 decembrie 2004.