ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3001/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3

ianuarie 1996 la Tribunalul București, secția comercială, reclamantul Muzeul

Național de Artă al României a chemat în judecată SC T.L.I.I. SRL, pentru

nerespectarea obligațiilor contractuale ce decurg din contractul nr. 2170 din 18

august 1992 și actul adițional nr. 1 din 15 decembrie 1994, arătând că pârâta a

încasat de la reclamant în avans suma totală de 419.000.000 lei, pentru

achiziționarea echipamentelor din import, pentru „sistemul integral de

securitate avertizare incendiu, efracție”.

Prin notele scrise depuse în dosar,

reclamantul a precizat că totalul debitului este de 1.472.700.000 lei, care

cuprinde: 100.900.000 lei avans, 525.487.000 lei penalități de întârziere în

decontare, 846.339.000 lei valoare echipament necorespunzător.

Pârâta a formulat cerere

reconvențională, prin care a solicitat, astfel cum a fost precizată, plata

sumei de 197.800.000 lei, contravaloare proiect, 197.800.000 lei, penalități de

întârziere în decontare.

Tribunalul București a pronunțat

sentința nr. 255 din 19 ianuarie 1999, a respins acțiunea principală precizată

formulată de reclamant precum și cererea reconvențională precizată, ca

nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că pretențiile reclamantului din acțiunea principală precizată sunt nefondate,

deoarece, conform convenției părților, avansul reprezintă asigurarea executării

a 20% din volumul lucrărilor.

Expertiza tehnică efectuată în cauză

a concluzionat că lucrările efectuate de pârâtă reprezintă 40% din volumul de

construcții contractate, lucrările corespund din punct de vedere calitativ,

fiind conform cu caietul de sarcini întocmit, astfel încât plățile efectuate în

avans sunt justificate.

Din raportul de expertiză contabilă,

rezultă că valoarea prestațiilor efectiv realizate este de 508.840.225 lei.

În ceea ce privește cererea

reconvențională precizată, instanța a reținut că reclamanta pârâtă nu a motivat

pretențiile de 89.840.225 lei, nu a precizat ce reprezintă.

Reclamantul a formulat apel,

susținând următoarele: instanța a greșit când a considerat că pretențiile

părților se compensează, suma de 419.000.000 lei a fost dată ca avans pârâtei

pentru procurarea echipamentelor din import, pentru suma de 58,4 milioane lei,

care reprezintă rest de valoare echipamente necorespunzătoare, instanța nu s-a

pronunțat, capătul de cerere, privind daune ce derivau din pretențiile cerute

prin acțiunea principală, a fost respins, în mod greșit, sentința nu este

suficient motivată în fapt și în drept.

Curtea de Apel București, secția comercială,

a respins apelul formulat de Muzeul Național de Artă al României, prin decizia nr.

2246 din 8 octombrie 1999, reținând că obligațiile părților s-au compensat,

deoarece raporturile contractuale ale părților au încetat înaintea introducerii

cererii de chemare în judecată, iar concluziile expertizei tehnice apreciază că

s-au executat lucrări în proporție de 40%.

În ceea ce privește majorarea

cuantumului pretențiilor reclamantei, acestea nu se puteau face prin note

scrise, fără a se putea proba existența lor în raport cu probele administrate.

Reclamantul a declarat recurs,

susținând că instanța de apel nu a examinat toate motivele formulate de

reclamant, ceea ce echivalează cu o nepronunțare, hotărârile pronunțate sunt

netemeinice, deoarece nu s-au verificat toate plățile efectuate în executarea

contractului, impunându-se efectuarea unei noi expertize.

Curtea Supremă de Justiție, secția comercială,

a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe, pronunțând decizia nr. 7021 din 28 noiembrie 2001, în care

a reținut că, prin motivele de apel, reclamantul a formulat cinci critici și că

au fost analizate succint doar două din motive.

Prin decizia nr. 45 din 2 iulie

2003, Curtea de Apel București a respins apelul declarat de reclamantul Muzeul

Național de Artă al României, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de apel nu poate fi

reținut, deoarece, din cuprinsul hotărârii instanței de fond, nu rezultă că

pretențiile părților se compensează și nici că această instanță a omis să se

pronunțe asupra unor capete de cerere, de vreme ce au fost respinse în

totalitate acțiunea principală și cererea reconvențională.

Nici următoarele două motive de apel

nu pot fi reținute, deoarece, din rapoartele de expertiză efectuate la fond și

în apel, rezultă că pârâta și-a respectat obligațiile contractuale în limita

sumelor avansate de către reclamant și a executat lucrări cu o valoare mult mai

mare.

De asemenea, ambii experți au

conchis că nu au putut fi stabilite întârzieri în execuție, nu s-a produs un

prejudiciu reclamantului.

În ceea ce privește al patrulea

motiv de apel, se reține că tribunalul, în mod corect, a respins, ca tardivă,

cererea completatoare a acțiunii principale, în cauză nefiind o majorare a

câtimii pretențiilor, ci un nou capăt de cerere făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Ultimul motiv de apel nu poate fi

reținut, motivarea instanței de fond cuprinde întreaga situație de fapt și de

drept avută în vedere la pronunțarea hotărârii.

Reclamantul a declarat recurs,

împotriva deciziei nr. 45 din 2 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a

VI-a comercială, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în

esență, următoarele:

- hotărârea cuprinde motive

contradictorii și străine de natura pricinii, raportul Curții de Conturi nu a

fost avut în vedere de către experți, instanța de apel nu a aprofundat

obligațiile contractuale ale părților;

- instanța a interpretat greșit

actul juridic dedus judecății, schimbând natura și înțelesul acestuia, intimata

nu a respectat nici una din clauzele contractului, a depășit termenele

contractuale și pe cele de achiziție a componentelor;

- instanța de apel a nesocotit

înțelegerea părților, neintrând în analiza contractului încheiat, SC T.L.I.I.

SRL avea obligația de a executa lucrarea;

- instanța de apel nu a încuviințat

efectuarea unei noi expertize care să lămurească situația de fapt, privitor la

termene de execuție, calitatea și competitivitatea pieselor folosite, cât și

împrejurarea referitoare la folosirea avansului;

- cererea de complinire apreciată a

fi tardiv introdusă, în realitate este o cerere de majorare a câtimii, care nu

se socotește a fi o modificare a acțiunii sau o nouă pretenție;

- instanța a apreciat greșit actul

juridic dedus judecății, anume contractul și actul adițional, că intimata nu a

respectat obligațiile din Cap. 5 al Actului adițional.

Recursul este nefondat  pentru

următoarele considerente:

- în cauză s-a dispus efectuarea unor

expertize judiciare, astfel că nu au fost luate în considerare concluziile din

raportul de Control al Curții de Conturi, acesta fiind o probă extrajudiciară;

- instanța a interpretat corect

clauzele contractului, din rapoartele de expertiză tehnică și contabilă,

efectuate atât la instanța de fond cât și în fața instanței de apel, rezultă că

pârâta și-a respectat obligațiile contractuale, executând lucrări peste limita

sumelor avansate de reclamantă;

- hotărârea instanței de apel nu

este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, s-a avut în vedere

înțelegerea părților, și anume, contractul și actul adițional, reținându-se că

pârâta a executat lucrări în proporție de 42,90 %, la finele anului 1995;

- din cuprinsul deciziei nr. 7021

din 28 noiembrie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, nu

rezultă o dispoziție privind obligativitatea efectuării altei expertize, astfel

că nu au fost încălcate prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.;

- față de prevederile art. 132 C.

proc. civ., cererea de complinire corect a fost respinsă ca tardivă, fiind o

modificare a acțiunii inițiale, deoarece se solicitau sume care se refereau la

valoarea echipamentului, a salariilor necesare supravegherii și pazei, foloase

nerealizate de la bugetul statului;

- prevederile contractului și ale

actului adițional au fost corect interpretate, reclamanta a achitat un avans de

419.000.000 lei, reprezentând 20% din totalul lucrărilor efectuate de pârâtă,

care a executat 40% din valoarea contractului.

Față de cele de mai sus, criticile

făcute de reclamantă nu pot fi reținute, recursul este nefondat și urmează a fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamantul Muzeul Național de Artă al României, împotriva deciziei

nr. 45 din 2 iulie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 28 septembrie 2004.