ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2362/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2362/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21

iulie 1998 pe rolul Tribunalului București, reclamanții E.V.D. și Ș.V.D. au

chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București,

pentru obligarea acestuia să le predea în deplină proprietate și folosință

imobilul situat în București.

Imobilul este compus din teren în

suprafață de 1005 mp și construcție formată din subsol, parter, etaj I,

mansardă, garaj și anexele ce se află pe teren, în suprafață de 460 mp, spațiu

locativ.

Reclamanții au formulat și în

subsidiar, în sensul obligării pârâtului la o despăgubire de 3.000.000.000 lei

sub rezerva majorării prin expertiză, în cazul în care pârâtul nu le predă

liber imobilul.

În motivare reclamanții au arătat că

acțiunea în revendicare le-a fost admisă prin sentința civilă nr. 170 din 9

februarie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, iar prin decizia civilă

nr. 1471 din 27 septembrie 1994 a rămas definitivă. Curtea Supremă de Justiție

prin decizia nr. 2104 din 25 iunie 1996 a desființat hotărârile mai sus

amintite și a respins acțiunea cu motivarea că instanțele de judecată au

încălcat principiul separării puterilor în stat și că nu aveau dreptul să

judece asemenea pricini, soluție nelegală în raport de dispozițiile art. 20 din

Constituție.

După intervenția deciziei Curții

Supreme de Justiție, Primarul General al Capitalei a emis dispoziția nr. 1503

din 17 octombrie 1996 prin care se anulează dispoziția nr. 724 din 11 mai 1995,

iar imobilul în discuție reintră în proprietatea statului.

Reclamanții au precizat că, întrucât

Curtea Supremă de Justiție nu a statuat asupra fondului cauzei, au pornit o

nouă acțiune de revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C.

civ.

La 2 aprilie 1999 reclamanții au

formulat o cerere de intervenție forțată prin care au chemat în judecată pe

noii proprietari ai imobilului revendicat și anume: D.C.(proprietara de la

demisol), H.F.(proprietarul de la mezanin), L.E.(proprietarul de la etaj) și

C.L.(proprietara corpului de clădire separat, situat în fundul curții).

Reclamanții prin această cerere au solicitat declararea nulității contractelor

de vânzare-cumpărare și obligarea intervenienților la restituirea imobilului.

În motivarea acestei cereri

reclamanții au arătat că statul nefiind proprietar nu putea înstrăina imobilul

iar prețul plătit de dobânditori este derizoriu în raport de valoarea

imobilului. S-a invocat apoi cauza ilicită și reaua–credință a intervenienților

la încheierea contractelor.

Tribunalul București, secția a IV –

a civilă, prin sentința civilă nr. 1696 din 12 noiembrie 1999 a admis în parte

acțiunea și cererea de intervenție forțată. Au fost obligați pârâtul și

intervenienții D., H. și L. să lase reclamanților în proprietate imobilul

compus din subsol, parter, etaj și mansardă.

A fost respinsă ca neîntemeiată

cererea privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu intervenienții, pentru că nu s-a constatat că aceștia au fost de

rea-credință iar prețul vânzărilor a fost stabilit potrivit normelor legale în

vigoare impuse de Legea nr. 112/1995.

Comparându-se titlurile, s-a dat

preferință titlului reclamanților și au fost obligați intervenienții la

restituirea imobilului.

S-a respins ca neîntemeiată cererea

de intervenție formulată de reclamanți împotriva intervenientei L.C. Au fost

obligați pârâtul și intervenienții, în solidar, la plata cheltuielilor de

judecată către reclamanți în valoare de 1.000.000 lei.

Curtea de Apel București, secția a

IV – a civilă, prin adresa nr. 371 din 31 iunie 2000 a respins ca nefondat apelul

pârâtului Consiliul General al Municipiului București precum și apelul

intervenienților H., L, și D. A fost admis apelul reclamanților și a fost

schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost obligată intervenienta

C.L. să lase în deplină proprietate apartamentul ocupat de aceasta. Au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligați pârâtul și

intervenienții în solidar, la plata sumei de 14.000.000 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată către reclamanți.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs intervenienții C.L., L.E. și V., H.F. și C., Municipiul

București și reclamanții V.D.

Curtea Supremă de Justiție prin

decizia nr. 3180 din 25 martie 2001 a respins ca nefondat recursul

reclamanților. A admis recursul pârâtului Municipiul București și a înlăturat

dispoziția privind obligarea acestuia la plata în solidar a cheltuielilor de

judecată.

Au fost admise recursul

intervenienților C.L. (a cărei acțiune a fost continuată în proces de

moștenitorii ei C.D. și A.A.)., L.E.M. și V., D.C. și H.F. și C.

Decizia nr. 1696 din 12 noiembrie

1999 a fost casată în parte și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași

tribunal.

În motivarea acestei soluții s-au

reținut următoarele:

Efectul principiului

resoluto

jure dantis resolvitur jus accipientis

este afectat de incidența în cauză a

principiului care privește ocrotirea bunei-credințe, principiu consacrat de

practica judiciară iar în prezent expres prevăzut și în acte normative (Legea

nr. 10/2001).

În mod egal s-a reținut că

instanțele au soluționat corect capătul de cerere din acțiunea reclamanților

când au constatat că intervenienții au fost de bună-credință la momentul

încheierii contractelor, moment plasat după reintrarea bunului în patrimoniul

statului și înainte de 21 iulie 1998, data introducerii prezentei acțiuni.

Prin aceeași decizie a fost admis

recursul Municipiului București. S-a constatat că această parte, în apel, nu a

determinat prin conduita sa procesuală cheltuieli din partea reclamanților. Au

fost considerate întemeiate recursurile declarate de intervenienți. În acest

sens s-a reținut că instanțele nu s-au preocupat să lămurească în concret

împrejurarea legată de adopția reclamanților de către I.P. (momentul și

efectele acesteia), pentru a se putea stabili dacă reclamanții „au

posibilitatea de a exercita drepturile procesuale pentru întregul imobil și ca

succesori în drepturi ai celorlalți coproprietari.

S-a mai constatat că nici cu privire

la identificarea imobilului pretins de reclamanți prin acțiune nu s-au

administrat suficiente probe. Expertiza tehnică efectuată în cauză a cuprins

simple afirmații nesusținute de alte elemente și nu s-au verificat susținerile

intervenienților privind o posibilă confuzie făcută de reclamanți între

imobilele cu numere administrative vechi (41, respectiv 43), față de

împrejurarea că reclamanții nu au avut vreodată în posesie imobilul pe care îl

revendică.

În egală măsură instanța a mai

constatat că nu s-a lămurit evoluția imobilului, cu referire la corpul B în

raport cu cererile reclamanților și apărările intervenientei C.L.

Toate aceste constatări au fost

incluse în îndrumarea formulată de instanța de recurs către instanța de

trimitere.

Curtea Supremă de Justiție a reținut

totodată că este neîntemeiată critica reclamanților potrivit căreia în cauză

operează autoritatea de lucru judecat cu privire la modul de trecere a

imobilului în patrimoniul statului.

Astfel s-a constatat că în cauză nu

sunt întrunite condițiile art. 1201 C. civ., Curtea Supremă de Justiție

soluționând prima acțiune pe cale de excepție.

În fond după casare Tribunalul

București, prin sentința civilă nr. 1463 din 30 septembrie 2002 a admis în

parte acțiunea și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București

și intervenienții D.C., H.F. și C. și L.E. și V. să lase reclamanților, în

deplină proprietate imobilul compus din teren 1005 mp și construcție – subsol,

parter, etaj și mansardă. A fost respins capătul de cerere în constatarea

nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria

București și intervenienți și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere din

acțiune îndreptată împotriva intervenienților C.D. și A.A. Au fost obligați

pârâtul Municipiul București și ceilalți intervenienți la plata sumei de

3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți.

Tribunalul, rejudecând cauza,

constată că adopția celor trei copii ai defunctului N.V. a avut loc prin

încuviințarea înfierii dată de comitetul executiv al fostului Sfat popular al

raionului Stalin (deciziile 1027 – 1029/1 noiembrie 1954 în persoana

înfietorului I.P.D., înfiere cu efecte depline).

Cât privește identitatea imobilului

revendicat cu cel existent astăzi s-a considerat a fi fost dovedită.

S-a reținut, de asemenea, că s-a

stabilit de către Curtea Supremă de Justiție că instanțele au soluționat

corect, în primul ciclu procesual, capătul de cerere privind anularea

contractelor de vânzare-cumpărare.

Soluția Tribunalului a fost atacată

cu apel de toate părțile, cu excepția intervenților C.D. și A.A. împotriva

cărora se respinsese cererea reclamanților.

Curtea de apel București, secția a

IV –a civilă, prin decizia nr. 277 din 4 iunie 2003 a admis apelul

reclamanților și a schimbat în tot sentința tribunalului, admițând acțiunea

reclamanților, în totalitate.

Curtea a făcut din nou o trecere în

revistă a situației de fapt, considerând complet materialul probator. A fost

reanalizată buna-credință a intervenienților. S-a considerat imposibil de

executat o hotărâre care admite acțiunea în revendicare dar care constată valabile

contractele de cumpărare ale subdobânditorilor, ceea ce impunea și admiterea

capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare.

A fost respins apelul celorlalte

părți, instanța considerând de prisos analiza criticilor formulate în celelalte

apeluri în raport de soluția de admitere a apelului reclamanților.

Au fost respinse excepțiile

invocate, a fost admis apelul reclamanților în contradictoriu și cu C.D. și

A.A. Au fost obligați pârâtul și intervenienții să lase în proprietate

reclamanților imobilul compus din teren 1005 mp și construcție formată din

subsol, parter, etaj, mansardă, garaj și anexele aflate pe teren. A fost admisă

și cererea de intervenție forțată și a fost constatată nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria București și intervenienți.

Împotriva acestei decizii 277/2003

au declarat recurs toate părțile din proces iar intervenienții H. au declarat

recurs și împotriva încheierii de rectificare a dispozitivului deciziei nr.

277/2003 pronunțată de Curtea de Apel București în camera de consiliu la 15

septembrie 2004. Critica s-a referit la faptul că în mod nelegal a fost admisă

în temeiul art. 281

1

C. proc. civ. o cerere formulată la 31 august

2004 peste termenul legal prevăzut de lege, de 15 zile de la comunicare, care a

avut loc la 19 august 2003.

În recursul lor părțile au criticat

decizia nr. 277/2003, în esență, sub următoarele aspecte:

Reclamanții s-au referit la greșita

soluționare a cererii de cheltuieli de judecată, în sensul că li s-a acordat

mai puțin decât au cheltuit, sume care nu au fost contestate, cu excepție

Municipiul București. Au solicitat includerea de cheltuieli de judecată și a

sumelor plătite de ei în fond după rejudecare și în apel. Au mai invocat

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 10, instanța nepronunțându-se asupra cererilor

lor și nici asupra întâmpinărilor formulate la apelul Consiliului General al

Municipiului București ca inadmisibil.

Pârâtul Municipiul București a

criticat decizia invocând faptul că imobilul a intrat legal în proprietatea

statului, precum și lipsa calității sale procesuale pasive bazată pe faptul că

în prezent proprietatea imobilului aparține intervenienților.

Intervenienții C.D., A.A., L.E.,

L.V., D.C., H.F. și H.C. au criticat decizia pentru motivele prevăzute de art.

304 pct. 6, 7, 9 și 10 C. proc. civ. invocând în esență grava încălcare a legii

în primul rând sub aspectul prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. al

nerespectării îndrumărilor instanței de recurs, cu privire la problemele de

drept considerate a fi deja rezolvate. Sub acest aspect s-a arătat că în mod

nelegal, în disprețul deciziei de casare și al Legii nr. 10/2001, s-a

considerat că intervenienții sunt dobânditori de rea-credință, soluția de

anulare a contractelor de vânzare-cumpărare bazându-se pe o situație de fapt

irelevantă, fără să se invoce cauze de nulitate absolută sau relativă.

S-a mai arătat că s-au nesocotit

îndrumările instanței și sub aspectul clarificării contradicțiilor ce poartă

asupra identificării, în compunere și situație juridică, a imobilului.

Astfel au fost invocate lipsa

desemnării imobilului în actul prezentat de reclamanți, concluziile ambigui ale

raportului de expertiză, incertitudini cât privește corpul B din clădire,

ocupat de intervenienții C.D. și A.A. precum și dacă dreptul pretins de

reclamanți asupra imobilului mai este sau nu afectat de sarcini.

S-a mai invocat, în recursul

intervenienților L.E., L.V. și D.C., că în mod greșit intervenienții au fost

obligați la restituirea imobilului, ignorându-se faptul că pentru anularea

contractelor de vânzare-cumpărare, cu consecința repunerii în situația

anterioară, aceștia devin chiriași cărora li se aplică dispozițiile O.U.G. nr.

40/1999.

Recursurile intervenienților sunt

întemeiate și se vor admite pentru următoarele considerente:

Prin soluția dată cauzei instanța de

apel a depășit limitele casării impuse cu caracter obligatoriu de instanța de

recurs prin decizia nr. 3180 din 25 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz

de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate,

precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului.

Articolul citat conține o regulă

procedurală obligatorie.

Instanța de recurs (Curtea Supremă

de Justiție) care a admis recursurile intervenienților și a trimis cauza spre

rejudecare tribunalului numai cu privire la stabilirea situației de fapt și de

drept a imobilului revendicat precum și la calitatea procesuală activă a reclamanților.

Capătul de cerere privind nulitatea

contractelor de vânzare a fost considerat de către instanța de recurs corect

soluționat și ca urmare nu a format obiect de rejudecare. S-a considerat așadar

că asupra imobilului revendicat intervenienții au un titlu valabil.

În al doilea ciclu procesual,

determinat de casarea cu trimitere, instanța de apel a dat o altă rezolvare a

capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor încheiate cu

intervenienții cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Se constată așadar că au fost

încălcate dispozițiile mai sus citate deoarece instanța de apel examinând cauza

urmare trimiterii, a procedat la rejudecarea unor probleme de drept deja

soluționate în mod definitiv de Curtea Supremă de Justiție și a neglijat să

analizeze dacă instanța de rejudecare și-a îndeplinit sarcina de a identifica

imobilul revendicat sub aspectele indicate de instanța de recurs și dacă s-a

făcut o corectă apreciere a calității procesuale active a reclamanților.

Se constată de asemenea că instanța

de apel în mod nelegal a considerat ineficientă analizarea criticilor formulate

prin apelul intervenienților în raport de constatarea nulității contractelor de

vânzare-cumpărare.

Câtă vreme instanța de control

judiciar a dat o altă orientare verificărilor decât cea determinată de instanța

de recurs a pronunțat o soluție greșită cu încălcarea dispozițiilor normative

mai sus arătate.

Constatând că se impune reluarea

judecării apelurilor se vor admite recursurile formulate de intervenienți. Instanța

trimițând cauza va admite și recursurile formulate de reclamanți și primarul

Consiliului General al Municipiului București, pentru ca instanța, rejudecând

apelurile, să examineze și criticile formulate de aceștia.

Încheierea din 15 septembrie 2004 de

rectificare a deciziei nr. 277/2003 a Curții de apel București este, ca efect

al casării deciziei nr. 277/2003 pentru motivele mai sus arătate, la rândul ei

desființată. Aceasta face ca examinarea recursului formulat de intervenienții

H.F. și C. împotriva acestei încheieri să devină superfluă.

Pentru considerentele expuse se va

casa decizia 277/2003 a Curții de Apel București și se va trimite cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamanții D.V.E. și D.V.Ș., de intervenienții A.A. și C.D., de L.E.M., L.V.

și D.C., de H.F. și H.C., precum și de pârâtul Consiliul General al

Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 277 din 4

iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, pe care o

casează.

Trimite cauza aceleiași instanțe

pentru rejudecarea apelurilor împotriva sentinței civile nr. 1463 din 30

septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.