ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2362/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 iulie 1998 pe rolul Tribunalului București, reclamanții E.V.D. și Ș.V.D. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, pentru obligarea acestuia să le predea în deplină proprietate și folosință imobilul situat în București. Imobilul este compus din teren în suprafață de 1005 mp și construcție formată din subsol, parter, etaj I, mansardă, garaj și anexele ce se află pe teren, în suprafață de 460 mp, spațiu locativ. Reclamanții au formulat și în subsidiar, în sensul obligării pârâtului la o despăgubire de 3.000.000.000 lei sub rezerva majorării prin expertiză, în cazul în care pârâtul nu le predă liber imobilul.

În motivare reclamanții au arătat că acțiunea în revendicare le-a fost admisă prin sentința civilă nr. 170 din 9 februarie 1994 a Judecătoriei sectorului 2 București, iar prin decizia civilă nr. 1471 din 27 septembrie 1994 a rămas definitivă. Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 2104 din 25 iunie 1996 a desființat hotărârile mai sus amintite și a respins acțiunea cu motivarea că instanțele de judecată au încălcat principiul separării puterilor în stat și că nu aveau dreptul să judece asemenea pricini, soluție nelegală în raport de dispozițiile art. 20 din Constituție. După intervenția deciziei Curții Supreme de Justiție, Primarul General al Capitalei a emis dispoziția nr. 1503 din 17 octombrie 1996 prin care se anulează dispoziția nr. 724 din 11 mai 1995, iar imobilul în discuție reintră în proprietatea statului.

Reclamanții au precizat că, întrucât Curtea Supremă de Justiție nu a statuat asupra fondului cauzei, au pornit o nouă acțiune de revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. La 2 aprilie 1999 reclamanții au formulat o cerere de intervenție forțată prin care au chemat în judecată pe noii proprietari ai imobilului revendicat și anume: D.C.(proprietara de la demisol), H.F.(proprietarul de la mezanin), L.E.(proprietarul de la etaj) și C.L.(proprietara corpului de clădire separat, situat în fundul curții). Reclamanții prin această cerere au solicitat declararea nulității contractelor de vânzare-cumpărare și obligarea intervenienților la restituirea imobilului. În motivarea acestei cereri reclamanții au arătat că statul nefiind proprietar nu putea înstrăina imobilul iar prețul plătit de dobânditori este derizoriu în raport de valoarea imobilului.

S-a invocat apoi cauza ilicită și reaua–credință a intervenienților la încheierea contractelor. Tribunalul București, secția a IV – a civilă, prin sentința civilă nr. 1696 din 12 noiembrie 1999 a admis în parte acțiunea și cererea de intervenție forțată. Au fost obligați pârâtul și intervenienții D., H. și L. să lase reclamanților în proprietate imobilul compus din subsol, parter, etaj și mansardă. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu intervenienții, pentru că nu s-a constatat că aceștia au fost de rea-credință iar prețul vânzărilor a fost stabilit potrivit normelor legale în vigoare impuse de Legea nr. 112/1995.

Comparându-se titlurile, s-a dat preferință titlului reclamanților și au fost obligați intervenienții la restituirea imobilului. S-a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție formulată de reclamanți împotriva intervenientei L.C. Au fost obligați pârâtul și intervenienții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în valoare de 1.000.000 lei. Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin adresa nr. 371 din 31 iunie 2000 a respins ca nefondat apelul pârâtului Consiliul General al Municipiului București precum și apelul intervenienților H., L, și D. A fost admis apelul reclamanților și a fost schimbată în parte sentința atacată în sensul că a fost obligată intervenienta C.L.

să lase în deplină proprietate apartamentul ocupat de aceasta. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Au fost obligați pârâtul și intervenienții în solidar, la plata sumei de 14.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs intervenienții C.L., L.E. și V., H.F. și C., Municipiul București și reclamanții V.D. Curtea Supremă de Justiție prin decizia nr. 3180 din 25 martie 2001 a respins ca nefondat recursul reclamanților. A admis recursul pârâtului Municipiul București și a înlăturat dispoziția privind obligarea acestuia la plata în solidar a cheltuielilor de judecată. Au fost admise recursul intervenienților C.L.

(a cărei acțiune a fost continuată în proces de moștenitorii ei C.D. și A.A.)., L.E.M. și V., D.C. și H.F. și C. Decizia nr. 1696 din 12 noiembrie 1999 a fost casată în parte și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași tribunal. În motivarea acestei soluții s-au reținut următoarele: Efectul principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis este afectat de incidența în cauză a principiului care privește ocrotirea bunei-credințe, principiu consacrat de practica judiciară iar în prezent expres prevăzut și în acte normative (Legea nr. 10/2001). În mod egal s-a reținut că instanțele au soluționat corect capătul de cerere din acțiunea reclamanților când au constatat că intervenienții au fost de bună-credință la momentul încheierii contractelor, moment plasat după reintrarea bunului în patrimoniul statului și înainte de 21 iulie 1998, data introducerii prezentei acțiuni.

Prin aceeași decizie a fost admis recursul Municipiului București. S-a constatat că această parte, în apel, nu a determinat prin conduita sa procesuală cheltuieli din partea reclamanților. Au fost considerate întemeiate recursurile declarate de intervenienți. În acest sens s-a reținut că instanțele nu s-au preocupat să lămurească în concret împrejurarea legată de adopția reclamanților de către I.P. (momentul și efectele acesteia), pentru a se putea stabili dacă reclamanții „au posibilitatea de a exercita drepturile procesuale pentru întregul imobil și ca succesori în drepturi ai celorlalți coproprietari. S-a mai constatat că nici cu privire la identificarea imobilului pretins de reclamanți prin acțiune nu s-au administrat suficiente probe.

Expertiza tehnică efectuată în cauză a cuprins simple afirmații nesusținute de alte elemente și nu s-au verificat susținerile intervenienților privind o posibilă confuzie făcută de reclamanți între imobilele cu numere administrative vechi (41, respectiv 43), față de împrejurarea că reclamanții nu au avut vreodată în posesie imobilul pe care îl revendică. În egală măsură instanța a mai constatat că nu s-a lămurit evoluția imobilului, cu referire la corpul B în raport cu cererile reclamanților și apărările intervenientei C.L. Toate aceste constatări au fost incluse în îndrumarea formulată de instanța de recurs către instanța de trimitere. Curtea Supremă de Justiție a reținut totodată că este neîntemeiată critica reclamanților potrivit căreia în cauză operează autoritatea de lucru judecat cu privire la modul de trecere a imobilului în patrimoniul statului.

Astfel s-a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 1201 C. civ., Curtea Supremă de Justiție soluționând prima acțiune pe cale de excepție. În fond după casare Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1463 din 30 septembrie 2002 a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului București și intervenienții D.C., H.F. și C. și L.E. și V. să lase reclamanților, în deplină proprietate imobilul compus din teren 1005 mp și construcție – subsol, parter, etaj și mansardă. A fost respins capătul de cerere în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria București și intervenienți și s-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere din acțiune îndreptată împotriva intervenienților C.D.

și A.A. Au fost obligați pârâtul Municipiul București și ceilalți intervenienți la plata sumei de 3.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanți. Tribunalul, rejudecând cauza, constată că adopția celor trei copii ai defunctului N.V. a avut loc prin încuviințarea înfierii dată de comitetul executiv al fostului Sfat popular al raionului Stalin (deciziile 1027 – 1029/1 noiembrie 1954 în persoana înfietorului I.P.D., înfiere cu efecte depline). Cât privește identitatea imobilului revendicat cu cel existent astăzi s-a considerat a fi fost dovedită. S-a reținut, de asemenea, că s-a stabilit de către Curtea Supremă de Justiție că instanțele au soluționat corect, în primul ciclu procesual, capătul de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare.

Soluția Tribunalului a fost atacată cu apel de toate părțile, cu excepția intervenților C.D. și A.A. împotriva cărora se respinsese cererea reclamanților. Curtea de apel București, secția a IV –a civilă, prin decizia nr. 277 din 4 iunie 2003 a admis apelul reclamanților și a schimbat în tot sentința tribunalului, admițând acțiunea reclamanților, în totalitate. Curtea a făcut din nou o trecere în revistă a situației de fapt, considerând complet materialul probator. A fost reanalizată buna-credință a intervenienților. S-a considerat imposibil de executat o hotărâre care admite acțiunea în revendicare dar care constată valabile contractele de cumpărare ale subdobânditorilor, ceea ce impunea și admiterea capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare.

A fost respins apelul celorlalte părți, instanța considerând de prisos analiza criticilor formulate în celelalte apeluri în raport de soluția de admitere a apelului reclamanților. Au fost respinse excepțiile invocate, a fost admis apelul reclamanților în contradictoriu și cu C.D. și A.A. Au fost obligați pârâtul și intervenienții să lase în proprietate reclamanților imobilul compus din teren 1005 mp și construcție formată din subsol, parter, etaj, mansardă, garaj și anexele aflate pe teren. A fost admisă și cererea de intervenție forțată și a fost constatată nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria București și intervenienți.

Împotriva acestei decizii 277/2003 au declarat recurs toate părțile din proces iar intervenienții H. au declarat recurs și împotriva încheierii de rectificare a dispozitivului deciziei nr. 277/2003 pronunțată de Curtea de Apel București în camera de consiliu la 15 septembrie 2004. Critica s-a referit la faptul că în mod nelegal a fost admisă în temeiul art. 281 1 C. proc. civ. o cerere formulată la 31 august 2004 peste termenul legal prevăzut de lege, de 15 zile de la comunicare, care a avut loc la 19 august 2003. În recursul lor părțile au criticat decizia nr. 277/2003, în esență, sub următoarele aspecte: Reclamanții s-au referit la greșita soluționare a cererii de cheltuieli de judecată, în sensul că li s-a acordat mai puțin decât au cheltuit, sume care nu au fost contestate, cu excepție Municipiul București.

Au solicitat includerea de cheltuieli de judecată și a sumelor plătite de ei în fond după rejudecare și în apel. Au mai invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 10, instanța nepronunțându-se asupra cererilor lor și nici asupra întâmpinărilor formulate la apelul Consiliului General al Municipiului București ca inadmisibil. Pârâtul Municipiul București a criticat decizia invocând faptul că imobilul a intrat legal în proprietatea statului, precum și lipsa calității sale procesuale pasive bazată pe faptul că în prezent proprietatea imobilului aparține intervenienților. Intervenienții C.D., A.A., L.E., L.V., D.C., H.F. și H.C. au criticat decizia pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 9 și 10 C. proc.

civ. invocând în esență grava încălcare a legii în primul rând sub aspectul prevăzut de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. al nerespectării îndrumărilor instanței de recurs, cu privire la problemele de drept considerate a fi deja rezolvate. Sub acest aspect s-a arătat că în mod nelegal, în disprețul deciziei de casare și al Legii nr. 10/2001, s-a considerat că intervenienții sunt dobânditori de rea-credință, soluția de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare bazându-se pe o situație de fapt irelevantă, fără să se invoce cauze de nulitate absolută sau relativă. S-a mai arătat că s-au nesocotit îndrumările instanței și sub aspectul clarificării contradicțiilor ce poartă asupra identificării, în compunere și situație juridică, a imobilului.

Astfel au fost invocate lipsa desemnării imobilului în actul prezentat de reclamanți, concluziile ambigui ale raportului de expertiză, incertitudini cât privește corpul B din clădire, ocupat de intervenienții C.D. și A.A. precum și dacă dreptul pretins de reclamanți asupra imobilului mai este sau nu afectat de sarcini. S-a mai invocat, în recursul intervenienților L.E., L.V. și D.C., că în mod greșit intervenienții au fost obligați la restituirea imobilului, ignorându-se faptul că pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare, cu consecința repunerii în situația anterioară, aceștia devin chiriași cărora li se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999. Recursurile intervenienților sunt întemeiate și se vor admite pentru următoarele considerente: Prin soluția dată cauzei instanța de apel a depășit limitele casării impuse cu caracter obligatoriu de instanța de recurs prin decizia nr. 3180 din 25 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție.

Potrivit art. 315 C. proc. civ. în caz de casare hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Articolul citat conține o regulă procedurală obligatorie. Instanța de recurs (Curtea Supremă de Justiție) care a admis recursurile intervenienților și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului numai cu privire la stabilirea situației de fapt și de drept a imobilului revendicat precum și la calitatea procesuală activă a reclamanților. Capătul de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare a fost considerat de către instanța de recurs corect soluționat și ca urmare nu a format obiect de rejudecare.

S-a considerat așadar că asupra imobilului revendicat intervenienții au un titlu valabil. În al doilea ciclu procesual, determinat de casarea cu trimitere, instanța de apel a dat o altă rezolvare a capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor încheiate cu intervenienții cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. Se constată așadar că au fost încălcate dispozițiile mai sus citate deoarece instanța de apel examinând cauza urmare trimiterii, a procedat la rejudecarea unor probleme de drept deja soluționate în mod definitiv de Curtea Supremă de Justiție și a neglijat să analizeze dacă instanța de rejudecare și-a îndeplinit sarcina de a identifica imobilul revendicat sub aspectele indicate de instanța de recurs și dacă s-a făcut o corectă apreciere a calității procesuale active a reclamanților.

Se constată de asemenea că instanța de apel în mod nelegal a considerat ineficientă analizarea criticilor formulate prin apelul intervenienților în raport de constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Câtă vreme instanța de control judiciar a dat o altă orientare verificărilor decât cea determinată de instanța de recurs a pronunțat o soluție greșită cu încălcarea dispozițiilor normative mai sus arătate. Constatând că se impune reluarea judecării apelurilor se vor admite recursurile formulate de intervenienți. Instanța trimițând cauza va admite și recursurile formulate de reclamanți și primarul Consiliului General al Municipiului București, pentru ca instanța, rejudecând apelurile, să examineze și criticile formulate de aceștia.

Încheierea din 15 septembrie 2004 de rectificare a deciziei nr. 277/2003 a Curții de apel București este, ca efect al casării deciziei nr. 277/2003 pentru motivele mai sus arătate, la rândul ei desființată. Aceasta face ca examinarea recursului formulat de intervenienții H.F. și C. împotriva acestei încheieri să devină superfluă. Pentru considerentele expuse se va casa decizia 277/2003 a Curții de Apel București și se va trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de reclamanții D.V.E. și D.V.Ș., de intervenienții A.A. și C.D., de L.E.M., L.V. și D.C., de H.F. și H.C., precum și de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 277 din 4 iunie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, pe care o casează. Trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor împotriva sentinței civile nr. 1463 din 30 septembrie 2002 a Tribunalului București, secția a IV – a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2005.