ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 8863/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 37

din 20 martie 2002, Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios

administrativ, a admis contestația formulată de reclamanta SC P.P. SRL Bacău,

în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și

Locuinței, București și Direcția Regională Drumuri și Poduri Iași și a anulat decizia

nr. 146 din 21 ianuarie 2002, a Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor

și Locuinței. Prin aceeași sentință au fost admise obiecțiunile SC P.P. SRL

Bacău, împotriva procesului-verbal de control nr. 20553 din 21 decembrie 2001,

întocmit de Direcția Regională Drumuri și Poduri Iași, care a fost anulat

integral.

Pentru a se pronunța în

acest fel, instanța de fond a reținut că reclamanta, cumpărând carburanți de la

o societate comercială, care la rândul său le-a achiziționat de la producător,

nu a folosit carburanții pentru alimentarea vehiculelor auto care folosesc

drumurile publice și nici pentru consum în alte scopuri, ci le-a vândut mai

departe, altor comercianți. Astfel, în mod greșit organul de control, respectiv

Direcția Regională Drumuri și Poduri Iași, a constatat prin procesul-verbal nr.

20553 din 21 decembrie 2001, că societatea ar datora pentru Fondul special al drumurilor

publice, sumele de 1.798.989.259 lei, cu titlu de debite restante și, respectiv,

868.707.876 lei, cu titlu de majorări de întârziere aferente.

Referitor la scopul

legiuitorului privind constituirea Fondul special al drumurilor publice, astfel

cum rezultă el din Legea nr. 118/1996, republicată, instanța de fond a apreciat

că s-a urmărit asigurarea, din alte surse, decât cele directe ale bugetului, a

completării surselor de finanțare necesare construcției, modernizării,

administrării, întreținerii și reparării drumurilor publice, Normele

metodologice nr. 4815 din 21 decembrie 1998 și nr. 4566 din 13 decembrie 1998,

de aplicare a legii, fiind emise în același spirit și prevăzând că producătorii

și importatorii de carburanți auto, au obligația de a înscrie în documentele de

livrare și în evidențele lor, în mod distinct, carburanții vânduți pentru

alimentarea vehiculelor auto care folosesc drumurile publice și cei vânduți

pentru folosirea în comun, în scopul desfășurării altor activități.

Astfel, instanța a reținut

că este rațional și echitabil ca cel ce folosește carburanții în alt scop,

decât pentru deplasarea autovehiculelor pe drumurile publice, să nu fie

îndatorat la cota prevăzută de Legea nr. 118/1996, și cum legea nu prevede expres

că s-ar aplica cota respectivă, și în ipoteza revânzării carburanților, această

situație fiind nereglementată, organele de control nu puteau interpreta normele

aplicabile, extensiv și prin adăugarea la lege.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal a declarat recurs, recurentul-pârât Ministerul Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței, criticându-o pentru nelegalitate și

netemeinicie și pentru a fi fost pronunțată cu aplicarea greșită și ignorarea a

prevederilor cuprinse în Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 118/1996,

emise tocmai pentru a face posibilă punerea în executare a legii.

În dezvoltarea motivului de recurs,

recurentul a arătat că potrivit reglementărilor legale menționate, rezultă că

numai importatorii și producătorii pot deține declarații privind vânzarea fără cotă

a combustibililor, că doar aceștia au obligația ținerii evidenței unor astfel

de operațiuni, ca și pe cea a constituirii și virării sumelor aferente fondului

special. Faptul că reclamanta-intimată s-a asigurat că societățile cărora le-a

vândut carburanți, există și le-a și solicitat declarații privind destinația

carburanților, este irelevantă și nu este de natură a o exonera de obligația de

a plăti cota aferentă Fondului special al drumurilor publice.

Examinând sentința atacată,

prin prisma motivului de recurs invocat, în raport cu probele administrate, ca

și cu prevederile legale incidente în cauză, inclusiv ale art. 304

1

C.

proc. civ., se constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce

vor fi în continuare expuse.

Rezultă din actele și lucrările

dosarului, că intimata-reclamantă nu a folosit cantitatea de carburanți achiziționată

direct de la producători, pentru consumul propriu, fiind aprovizionată fără cota

Fondului special al drumurilor publice, ci a revândut-o către alți comercianți,

obligându-se, însă, la momentul achiziționării, prin declarație dată pe proprie

răspundere, că nu va folosi motorina, pentru alimentarea autovehiculelor care

circulă pe drumurile publice.

Cum Normele metodologice de

punere în aplicare a Legii nr. 118/1996, cu nr. 4815/1998 și respectiv, nr. 15476/1999,

în variantele în vigoare la data achizițiilor efectuate de intimata-reclamantă,

corespunzător perioadei supuse controlului, respectiv 1 ianuarie 1997 -

septembrie 2001, prevedeau expres în art. 2 lit. b), că motorina fără cota Fondului

special al drumurilor publice poate fi folosită de cumpărători, pentru consum

și în scopul desfășurării altor activități, rezultă, astfel cum a fost, de altfel,

corect reținut și de instanța de fond, că ipoteza revânzării carburanților nu a

fost în mod distinct reglementată.

Ca atare, independent de

rațiunile pentru care această ipoteză nu a fost avută în vedere, interpretarea

normei legale sus menționate nu poate fi decât în sensul aplicării ei, numai

față de categoriile de contribuabili pe care le prevede în mod expres.

În fine, împrejurarea că

începând cu data de 19 septembrie 2001 a intrat în vigoare un amendament la Normele metodologice sus-indicate, nr. 3705 din 31 iulie 2001, potrivit cu care nu se mai

face nici o distincție între producători-importatori și persoanele care

folosesc carburanții auto în alte scopuri, fiind, astfel, incluși și comercianții

care cumpără în scop de revânzare, demonstrează o dată în plus, că anterior

acestei date, în lipsa unei reglementări exprese, organele de control nu erau îndreptățite

să efectueze o interpretare extensivă, nesusținută de textele legale

aplicabile.

Pentru toate cele

sus-arătate și reținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și

temeinică, recursul de față promovat de recurentul Ministerul Lucrărilor

Publice, Transporturilor și Locuinței, urmează a fi respins ca nefondat,

conform art. 312 C. proc. civ., reținându-se că nu există nici alte aspecte de nelegalitate

de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței, în prezent Ministerul

Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, împotriva sentinței civile nr. 37

din 20 martie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de

contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 decembrie 2004.