ÎCCJ, Decizia nr. 340/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia penală nr. 2473 din 1 august 1950, Curtea București, secția III-a penală, a condamnat pe inculpatul P.I., la 5 ani temniță grea și 10 ani degradare civică, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 1 lit. d), combinat cu art. 4 din Decretul nr. 207/1948, cu aplicarea art. 157 C. pen. anterior. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în anul 1941, folosindu-se de relațiile de prietenie cu persoane având situații oficiale, inculpatul a obținut arendarea unui atelier de fabricare a capacelor de ceasornice și bijuterii din aur, situat în orașul Cernăuți, pe care ulterior l-a mutat la București.

Totodată, a dobândit foloase materiale de la mai mulți cetățeni evrei, în scopul de a nu-i deporta în Transnistria. Recursul declarat de inculpat împotriva acestei decizii a fost respins, ca nefondat, de secția penală a Curții Supreme, prin decizia nr. 2229 din 27 septembrie 1950. Împotriva celor două hotărâri pronunțate în cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 2 teza I C. proc. pen. S-a susținut că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea legii, în cauză nefiind întrunite elementele constitutive ale unei infracțiuni. Astfel, din probatoriul administrat nu rezultă că inculpatul și-ar fi însușit ilicit vreun bun.

Totodată, din probele dosarului a rezultat că inculpatul, la data primirii în arendă a fabricii, nu avea nici o calitate oficială și nici nu s-a folosit de persoane cu astfel de calități, în acest scop. În fine, din actele dosarului a rezultat că inculpatul nu a realizat altă avere, în afara celei achiziționate anterior perioadei vizate, nu din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în astfel de condiții. Ca atare, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului. În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, rejudecând cauza, achitarea inculpatului și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin rechizitoriul nr. 254/C/1948, Parchetul Curții București a dispus trimiterea în judecată a numitului P.I., de 55 ani, industriaș, fost ofițer superior în aviație și comandant al Aeroportului Cernăuți, proprietar al unei ferme de 3 ha, cu locuință și pomi fructiferi, situată în comuna Tunari, județul Ilfov, pentru săvârșirea infracțiunii de crime de război prevăzută de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 207/1948. S-a reținut că, în anul 1941, odată cu ocuparea Bucovinei de Nord, inculpatul P.I. ca ofițer de aviație, a fost concentrat și numit comandantul Aeroportului Cernăuți. În această calitate, a avut în subordinea sa circa 120 cetățeni evrei, prestanți la muncă obligatorie.

Prieten bun cu colonelul S.M. (criminal de război), aghiotantul generalului C. - guvernator al Bucovinei, inculpatul a reușit să fie desconcentrat și să obțină arendarea unui atelier mare de fabricare a capacelor de ceasornice și bijuterii de aur fără pietre prețioase. Acest atelier aparținea statului sovietic care, până la invadarea Bucovinei, îl modernizase, transformându-l într-o fabrică. Neavând cunoștințele de specialitate necesare desfășurării activității fabricii, inculpatul a început să caute specialiști. În considerarea promisiunii că vor fi trecuți pe tabloul de lucrători necesari fabricii, cu consecința evitării în acest fel a deportării, muncitorii s-au angajat să lucreze pentru inculpat.

Astfel, inculpatul a cerut de la Guvernământ, ca specialiști, pe martorii L.I. și S.H. După aprobarea cererii, inculpatul a încheiat cu cei doi, un contract de asociere, obligându-se a aduce în asociație, ca aport, suma de 1.000.000 lei. Potrivit declarației martorului E.H., neavând suma menționată, inculpatul a ridicat-o de la italianul S.D., cel care mijlocise transporturi de evrei în vederea plecării în Palestina. Acesta, la rându-i, primise această sumă de la cei doi martori menționați, în scopul facilitării emigrării. După încheierea asociației cu cei doi martori, inculpatul a mai obținut de la Guvernământul Bucovinei, încă 12 lucrători specialiști, scoși din ghetou, după ce aceștia au dat diferite bunuri de valoare, urmând să fie menținuți la Cernăuți, în interesul întreprinderii sale.

În luna mai 1942, pe baza avizelor favorabile ale Guvernământului Bucovinei, inculpatul a mutat fabrica la București , fără a se mai preocupa de muncitorii menționați, rămași fără lucru la Cernăuți. Prima instanță a reținut această stare de fapt și a condamnatul inculpatul, în sensul arătat, prin sentința penală rămasă definitivă, ca urmare a respingerii recursului declarat de inculpat, împotriva acesteia. Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate prin recursul în anulare, se constată următoarele: Din probatoriul administrat în cauză, rezultă că, în 1941, pentru scurt timp, respectiv câteva luni, inculpatul P.I. a fost numit comandantul Aeroportului Cernăuți. În această calitate a avut, ca prestanți la muncă obligatorie, mai mulți cetățeni evrei care, în acea perioadă, erau deportați în Transnistria.

În aceste împrejurări , inculpatul a cunoscut martorii S.E., L.I. și S.H. La sugestia martorului S.E., inculpatul a solicitat și obținut în arendă, o întreprindere de producere a capacelor de ceasornic și a bijuteriilor de aur, fostă proprietate a martorilor S.H. și L.I., preluată de statul sovietic și aflată, la acea dată, în administrarea Directoratului Economiei Naționale din Guvernământul Bucovinei. Inculpatul a scos din ghetou martorii L.I. și S.H., pe care i-a angajat la fabrică, după care s-a asociat cu aceștia. Ulterior, în martie 1942, a obținut de la guvernatorul Bucovinei, aprobarea mutării fabricii la București, unde i-a adus și pe martorii menționați, împreună cu familiile lor. Între asociați au survenit unele neînțelegeri legate de afacerile comerciale, ceea ce a condus la chemarea inculpatului în judecată civilă, în 1945. La data de 5 octombrie 1945, martorul S.E.

a formulat un denunț penal împotriva inculpatului, susținând, între altele, că acesta „și-a însușit averi considerabile, constând în întreprinderi industriale, inventare tehnice, muncitori evrei ce lucrau la întreprinderile lui, fără a fi retribuiți, etc. ” Plângerea a fost clasată, din lipsă de probe. Printr-un rechizitoriu din 1945, L.I. și S.E. au fost trimiși în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals și uz de fals, cu referire la contractul de asociere. La data de 10 decembrie 1945, fabrica de capace de ceasornice a fost predată reprezentanților Comisiei Aliate de Control în România, potrivit art. 12 din Convenția de armistițiu. Prin ordonanța din 14 decembrie 1945, Tribunalul Poporului a propus scoaterea de sub urmărire penală, a inculpatului, deoarece faptele acestuia „nu se pot încadra în Legea nr. 312/1945 pentru urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării ori de crime de război”.

În baza probelor administrate, s-a reținut că inculpatul s-a comportat civilizat cu cetățenii evrei, fără a-i fi supus la munci efective și fără a le fi pretins acestora, bani sau obiecte prețioase. În prezenta cauză, cu referire la aceleași fapte reclamate, martorii T.P. și E.H. au declarat că inculpatul a reușit să-i scoată pe asociații săi din ghetou și să-i aducă la București, salvându-i, astfel, atât pe aceștia, cât și familiile lor, de la deportare. În fine, martorii T.P. și A.S. au declarat că inculpatul a salvat mai multe persoane, împiedicând deportarea acestora, în lagăre. Pe de altă parte, nu există nici o probă care să confirme susținerile martorilor L.I. și S.H., privind remiterea sumei de 1.000.000 lei.

Mai mult, chiar martorul E.H., indicat de cei doi denunțători, nu a confirmat susținerile acestora. De altfel, martorul L.S. a relatat că inculpatul nu și-a însușit bunuri aparținând cetățenilor evrei și că a vândut unele obiecte, cu consimțământul asociaților, iar sumele dobândite au fost folosite în interesul fabricii. Din actele dosarului a mai rezultat că inculpatul a cumpărat bunuri de la diverse persoane, prețurile fiind stabilite de comun acord. Din probele administrate, cu referire la înscrisuri, a mai rezultat că ferma și celelalte bunuri, situată în comuna Tunari, a fost dobândită de inculpat, prin cumpărare, în anii 1936 și 1937, anterior activității sale în Bucovina. Așadar, dacă instanțele ar fi examinat cu obiectivitate materialul probator administrat, ar fi constatat că nu s-a dovedit însușirea ilicită a vreunui bun, de către inculpat.

Actele dosarului relevă că inculpatul nu avea nici o calitate oficială la data primirii fabricii, în arendă și că nu s-a folosit de persoane cu astfel de calități, precum și că nu a realizat altă avere, în afara celei dobândite anterior perioadei vizate și nu din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în astfel de condiții. Or, potrivit art. 1 lit. b) din Decretul nr. 207/1948, sunt vinovați de a fi săvârșit, ordonat sau participat la săvârșirea de crime de război, cei care, printre altele, și-au însușit ilicit proprietatea de stat sau socială, ori bunuri private din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în aceleași condiții, au realizat averi, în mod ilicit, profitând de situația lor oficială sau de legăturile lor cu persoane având asemenea situații.

Așadar, cum ipoteza textului menționat nu se regăsește în cauză, instanța ar fi trebuit să constate, corespunzător materialului probator administrat în cauză, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii deduse judecății. Instanțele de judecată au pronunțat condamnarea inculpatului, exclusiv pe baza denunțului și declarațiilor martorilor S.E., L.I. și S.H., care relevă, însă, existența unui litigiu de natură civilă, cu referire la fapte imputate inculpatului, ce nu se circumscriu ilicitului penal. Așa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi întemeiate, hotărârile pronunțate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 alin. (1) pct. 12 teza I C. proc.

pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) pct. 2 teza I din același cod , invocat de Procurorul general. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate și, rejudecând, va dispune, conform dispozitivului, achitarea inculpatului și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei penale nr. 2473 din 1 august 1950, a Curții București, secția III-a penală și deciziei nr. 2229 din 27 septembrie 1950, a Curții Supreme, secția penală, privind pe inculpatul P.I. Casează hotărârile atacate. În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul P.I., pentru infracțiunea de crimă de război prevăzută de art. 1 pct. b, combinat cu art. 4 din Decretul nr. 207/1948, cu aplicarea art. 157 C. pen. anterior. Înlătură pedeapsa complementară a confiscării averii. Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea inculpatului P.I., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2004.