ÎCCJ, Decizia nr. 340/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 2473 din 1

august 1950, Curtea București, secția III-a penală, a condamnat pe inculpatul

P.I., la 5 ani temniță grea și 10

ani degradare civică, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 1 lit.

d), combinat cu art. 4 din Decretul nr. 207/1948, cu aplicarea art. 157 C. pen.

anterior.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că, în anul 1941, folosindu-se de relațiile de prietenie cu persoane

având situații oficiale, inculpatul a obținut arendarea unui atelier de

fabricare a capacelor de ceasornice și bijuterii din aur, situat în orașul

Cernăuți, pe care ulterior l-a mutat la București.

Totodată, a dobândit foloase

materiale de la mai mulți cetățeni evrei, în scopul de a nu-i deporta în

Transnistria.

Recursul declarat de inculpat împotriva

acestei decizii a fost respins, ca nefondat, de secția penală a Curții Supreme,

prin decizia nr. 2229 din 27 septembrie 1950.

Împotriva celor două hotărâri

pronunțate în cauză, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 2

teza I C. proc. pen.

S-a susținut că hotărârile atacate

au fost pronunțate cu încălcarea legii, în cauză nefiind întrunite elementele

constitutive ale unei infracțiuni.

Astfel, din probatoriul administrat

nu rezultă că inculpatul și-ar fi însușit ilicit vreun bun. Totodată, din

probele dosarului a rezultat că inculpatul, la data primirii în arendă a

fabricii, nu avea nici o calitate oficială și nici nu s-a folosit de persoane

cu astfel de calități, în acest scop. În fine, din actele dosarului a rezultat

că inculpatul nu a realizat altă avere, în afara celei achiziționate anterior

perioadei vizate, nu din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în astfel

de condiții. Ca atare, nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

În concluzie, procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și,

rejudecând cauza, achitarea inculpatului și înlăturarea pedepsei complementare

a confiscării totale a averii.

Recursul în anulare este fondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin rechizitoriul nr. 254/C/1948,

Parchetul Curții București a dispus trimiterea în judecată a numitului P.I., de

55 ani, industriaș, fost ofițer superior în aviație și comandant al

Aeroportului Cernăuți, proprietar al unei ferme de 3 ha, cu locuință și pomi

fructiferi, situată în comuna Tunari, județul Ilfov, pentru săvârșirea

infracțiunii de crime de război prevăzută de art. 1 lit. b) din Decretul nr. 207/1948.

S-a reținut că, în anul 1941, odată

cu ocuparea Bucovinei de Nord, inculpatul P.I. ca ofițer de aviație, a fost

concentrat și numit comandantul Aeroportului Cernăuți.

În această calitate, a avut în

subordinea sa circa 120 cetățeni evrei, prestanți la muncă obligatorie.

Prieten bun cu colonelul S.M.

(criminal de război), aghiotantul generalului C. - guvernator al Bucovinei,

inculpatul a reușit să fie desconcentrat și să obțină arendarea unui atelier mare

de fabricare a capacelor de ceasornice și bijuterii de aur fără pietre

prețioase.

Acest atelier aparținea statului

sovietic care, până la invadarea Bucovinei, îl modernizase, transformându-l

într-o fabrică.

Neavând cunoștințele de specialitate

necesare desfășurării activității fabricii, inculpatul a început să caute

specialiști.

În considerarea promisiunii că vor

fi trecuți pe tabloul de lucrători necesari fabricii, cu consecința evitării în

acest fel a deportării, muncitorii s-au angajat să lucreze pentru inculpat.

Astfel, inculpatul a cerut de la Guvernământ, ca specialiști, pe martorii L.I. și S.H.

După aprobarea cererii, inculpatul a

încheiat cu cei doi, un contract de asociere, obligându-se a aduce în asociație,

ca aport, suma de 1.000.000 lei.

Potrivit declarației martorului E.H.,

neavând suma menționată, inculpatul a ridicat-o de la italianul S.D., cel care

mijlocise transporturi de evrei în vederea plecării în Palestina.

Acesta, la rându-i, primise această

sumă de la cei doi martori menționați, în scopul facilitării emigrării.

După încheierea asociației cu cei

doi martori, inculpatul a mai obținut de la Guvernământul Bucovinei, încă 12 lucrători specialiști, scoși din ghetou, după ce aceștia au

dat diferite bunuri de valoare, urmând să fie menținuți la Cernăuți, în interesul întreprinderii sale.

În luna mai 1942, pe baza avizelor

favorabile ale Guvernământului Bucovinei, inculpatul a mutat fabrica la București , fără a se mai preocupa de muncitorii menționați, rămași fără lucru la Cernăuți.

Prima instanță a reținut această

stare de fapt și a condamnatul inculpatul, în sensul arătat, prin sentința

penală rămasă definitivă, ca urmare a respingerii recursului declarat de

inculpat, împotriva acesteia.

Examinând cauza, prin prisma

criticilor formulate prin recursul în anulare, se constată următoarele:

Din probatoriul administrat în cauză,

rezultă că, în 1941, pentru scurt timp, respectiv câteva luni, inculpatul P.I.

a fost numit comandantul Aeroportului Cernăuți.

În această calitate a avut, ca

prestanți la muncă obligatorie, mai mulți cetățeni evrei care, în acea perioadă,

erau deportați în Transnistria.

În aceste împrejurări , inculpatul a

cunoscut martorii S.E., L.I. și S.H.

La sugestia martorului S.E.,

inculpatul a solicitat și obținut în arendă, o întreprindere de producere a capacelor

de ceasornic și a bijuteriilor de aur, fostă proprietate a martorilor S.H. și L.I.,

preluată de statul sovietic și aflată, la acea dată, în administrarea

Directoratului Economiei Naționale din Guvernământul Bucovinei.

Inculpatul a scos din ghetou

martorii L.I. și S.H., pe care i-a angajat la fabrică, după care s-a asociat cu

aceștia.

Ulterior, în martie 1942, a obținut

de la guvernatorul Bucovinei, aprobarea mutării fabricii la București, unde i-a adus și pe martorii menționați, împreună cu familiile lor.

Între asociați au survenit unele

neînțelegeri legate de afacerile comerciale, ceea ce a condus la chemarea

inculpatului în judecată civilă, în 1945.

La data de 5 octombrie 1945,

martorul S.E. a formulat un denunț penal împotriva inculpatului, susținând,

între altele, că acesta „și-a însușit averi considerabile, constând în

întreprinderi industriale, inventare tehnice, muncitori evrei ce lucrau la

întreprinderile lui, fără a fi retribuiți, etc.

”

Plângerea a fost clasată, din lipsă

de probe.

Printr-un rechizitoriu din 1945, L.I.

și S.E. au fost trimiși în judecată, pentru săvârșirea infracțiunilor de fals

și uz de fals, cu referire la contractul de asociere.

La data de 10 decembrie 1945,

fabrica de capace de ceasornice a fost predată reprezentanților Comisiei Aliate

de Control în România, potrivit art. 12 din Convenția de armistițiu.

Prin ordonanța din 14 decembrie 1945,

Tribunalul Poporului a propus scoaterea de sub urmărire penală, a inculpatului,

deoarece faptele acestuia „nu se pot încadra în Legea nr. 312/1945 pentru

urmărirea și sancționarea celor vinovați de dezastrul țării ori de crime de

război”.

În baza probelor administrate, s-a

reținut că inculpatul s-a comportat civilizat cu cetățenii evrei, fără a-i fi

supus la munci efective și fără a le fi pretins acestora, bani sau obiecte

prețioase.

În prezenta cauză, cu referire la

aceleași fapte reclamate, martorii T.P. și E.H. au declarat că inculpatul a

reușit să-i scoată pe asociații săi din ghetou și să-i aducă la București, salvându-i, astfel, atât pe aceștia, cât și familiile lor, de la deportare.

În fine, martorii T.P. și A.S. au

declarat că inculpatul a salvat mai multe persoane, împiedicând deportarea

acestora, în lagăre.

Pe de altă parte, nu există nici o

probă care să confirme susținerile martorilor L.I. și S.H., privind remiterea

sumei de 1.000.000 lei.

Mai mult, chiar martorul E.H.,

indicat de cei doi denunțători, nu a confirmat susținerile acestora.

De altfel, martorul L.S. a relatat

că inculpatul nu și-a însușit bunuri aparținând cetățenilor evrei și că a

vândut unele obiecte, cu consimțământul asociaților, iar sumele dobândite au

fost folosite în interesul fabricii.

Din actele dosarului a mai rezultat

că inculpatul a cumpărat bunuri de la diverse persoane, prețurile fiind

stabilite de comun acord.

Din probele administrate, cu

referire la înscrisuri, a mai rezultat că ferma și celelalte bunuri, situată în

comuna Tunari, a fost dobândită de inculpat, prin cumpărare, în anii 1936 și

1937, anterior activității sale în Bucovina.

Așadar, dacă instanțele ar fi

examinat cu obiectivitate materialul probator administrat, ar fi constatat că nu

s-a dovedit însușirea ilicită a vreunui bun, de către inculpat.

Actele dosarului relevă că

inculpatul nu avea nici o calitate oficială la data primirii fabricii, în

arendă și că nu s-a folosit de persoane cu astfel de calități, precum și că nu

a realizat altă avere, în afara celei dobândite anterior perioadei vizate și nu

din teritoriul în care s-a purtat războiul sau în astfel de condiții.

Or, potrivit art. 1 lit. b) din

Decretul nr. 207/1948, sunt vinovați de a fi săvârșit, ordonat sau participat

la săvârșirea de crime de război, cei care, printre altele, și-au însușit

ilicit proprietatea de stat sau socială, ori bunuri private din teritoriul în

care s-a purtat războiul sau în aceleași condiții, au realizat averi, în mod

ilicit, profitând de situația lor oficială sau de legăturile lor cu persoane

având asemenea situații.

Așadar, cum ipoteza textului

menționat nu se regăsește în cauză, instanța ar fi trebuit să constate,

corespunzător materialului probator administrat în cauză, că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii deduse judecății.

Instanțele de judecată au pronunțat

condamnarea inculpatului, exclusiv pe baza denunțului și declarațiilor martorilor

S.E., L.I. și S.H., care relevă, însă, existența unui litigiu de natură civilă,

cu referire la fapte imputate inculpatului, ce nu se circumscriu ilicitului

penal.

Așa fiind, criticile formulate prin

recursul în anulare se constată a fi întemeiate, hotărârile pronunțate fiind

supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 12

teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) pct.

2 teza I din același cod , invocat de Procurorul general.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate și,

rejudecând, va dispune, conform dispozitivului, achitarea inculpatului și

înlăturarea pedepsei complementare a confiscării totale a averii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei penale nr. 2473 din 1 august 1950, a Curții

București, secția III-a penală și deciziei nr. 2229 din 27 septembrie 1950, a

Curții Supreme, secția penală, privind pe inculpatul P.I.

Casează hotărârile atacate.

În temeiul art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., achită pe inculpatul P.I., pentru

infracțiunea de crimă de război prevăzută de art. 1 pct. b, combinat cu art. 4

din Decretul nr. 207/1948, cu aplicarea art. 157 C. pen. anterior.

Înlătură pedeapsa complementară a

confiscării averii.

Onorariul de avocat, în sumă de

400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea

inculpatului P.I., se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 decembrie 2004.