ÎCCJ, Decizia nr. 106/2004

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 55 din 15 aprilie 1960, Tribunalul Militar al Regiunii a II - a Militară București a condamnat pe inculpatul

L.C.  la detențiune riguroasă pe viață și 10 ani degradare civică pentru săvârșirea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare, prevăzută de art. 193

1

alin. (1) C. pen. anterior.

Prin aceeași hotărâre, conform art. 25 alin. (6) din același cod, instanța de fond a dispus confiscarea totală a averii condamnatului.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în anii 1939-1945, în calitate de chestor al Poliției Ploiești, inculpatul a luat măsuri împotriva persoanelor ce desfășurau acțiuni cu caracter revoluționar ori activități de propagandă împotriva regimului politic existent în perioada menționată.

Împotriva acestei sentințe, inculpatul a declarat recurs, susținând că prima instanță a respins nemotivat probele în apărare, prin care urma a se stabili data precisă când a luat în primire serviciul la Chestura Ploiești, precum și împrejurarea că a fost mutat disciplinar, ca urmare a reținerii incapacității sale de a reprima mișcarea revoluționară.

Tribunalul Suprem – Colegiul Militar, prin decizia penală nr. 154 din 14 iunie 1960, a admis recursul și a redus pedeapsa aplicată inculpatului la 20 ani detențiune riguroasă.

În motivarea acestei decizii, instanța de control judiciar a reținut că faptele săvârșite de inculpat sunt deosebit de grave. Însă, vârsta înaintată și faptul că inculpatul este grav bolnav, pot constitui, în cauză, circumstanțe ușurătoare, în sensul dispozițiilor art. 157 C. pen.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 409 și art. 410 alin. (1) partea I pct. 2 teza I C. proc. pen.

S-a susținut că, prin conținutul lor concret, activitățile inculpatului s-au circumscris atribuțiilor sale de serviciu, neexistând date care să ateste desfășurarea unei activități intense contra clasei muncitoare.

Ca atare, în mod greșit s-a reținut că, în cauză, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și activității revoluționare.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Infracțiunea de activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare prevăzută de art. 193

1

C. pen. anterior a fost introdusă în Codul penal român prin Decretul nr. 62 din 6 martie 1954, modificat și completat prin Decretul nr. 358 din 20 august 1954.

Potrivit textului menționat, săvârșirea infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și activității revoluționare se pedepsea cu detențiune grea pe viață și confiscarea totală a averii sau cu detențiune grea de la 5 la 25 ani și confiscarea totală sau parțială a averii, după cum subiectul activ al infracțiunii, la data comiterii acesteia, deținea un post de răspundere în aparatul de stat sau într-un serviciu secret în timpul vechiului regim sau avea calitatea de persoană ce nu a deținut o funcție de răspundere.

Așadar, prin textul menționat s-a urmărit angajarea, în condiții determinate, a răspunderii penale, între alții, și a unor persoane care au făcut parte din structura organelor de poliție.

Pentru a reține săvârșirea infracțiunii menționate, în una din cele două forme prevăzute în alin. (1) sau (2) al art. 193

1

C. pen. anterior, era necesară stabilirea împrejurării că subiectul activ al infracțiunii a desfășurat o activitate intensă, sistematică și constantă contra clasei muncitoare și activității revoluționare.

Cu alte cuvinte, prin raportare la atribuțiile de serviciu, pentru reținerea acestei infracțiuni probele administrate trebuiau să dovedească că subiectul activ a comis abuzuri sau că a manifestat exces de zel.

Or, probatoriul administrat în cauză, cu referire la activitatea inculpatului, nu a demonstrat caracterul intens al acesteia, îndreptat împotriva clasei muncitoare și mișcării revoluționare.

Astfel, din probele dosarului rezultă că inculpatul a deținut funcția de chestor al Poliției Ploiești.

În această calitate a luat măsuri pentru asigurarea ordinii publice și a preîntâmpinării unor acțiuni îndreptate împotriva securității statului.

Din declarațiile martorilor F.N., M.M.L., P.R., C.I., F.Gh. și B.C., rezultă că organele de poliție din orașul Ploiești, în mai multe rânduri, cu ocazia zilelor de 1 mai și 7 noiembrie, au luat măsuri împotriva lor.

Totodată, din declarațiile martorilor rezultă că, în timpul anchetelor, s-au exercitat asupra lor acte de violență de către polițiști din subordinea inculpatului.

Nu există, însă, probe care să ateste că actele de violență au fost exercitate de anchetatori din ordinul inculpatului.

Dimpotrivă, martorii F.N., P.R. și F.Gh. nici l-au cunoscut pe inculpat, iar martorii M.M.L. și C.I. au susținut că inculpatul nu a participat la efectuarea anchetelor, amenințările și violențele reclamante fiind exercitate de alte persoane, respectiv, comisarul T. și șeful siguranței, S.

În sensul efectuării de anchete abuzive de către cei menționați, precum și de alți agenți, fără a se face referire la inculpatul L.C., sunt și declarațiile martorilor M.R., T.A. și P.Gh.

Așadar, măsurile luate de inculpat, conform atribuțiilor de serviciu, cu ocazia zilelor de 1 mai și 7 noiembrie, pentru asigurarea ordinii publice și preîntâmpinării manifestațiilor, nu au caracter de activități care să intre sub incidența ilicitului penal, în sensul dispozițiilor art. 193

1

C. pen. anterior.

Pe de altă parte, tot în sfera activităților licite se încadrează și măsurile luate de inculpat cu privire la transmiterea unor informații care vizau mișcarea comunistă, interzisă prin lege.

Astfel, prin Legea pentru organizarea poliției generale a statului din 21 iulie 1929, poliția de siguranță și informativă avea ca sarcină culegerea, instrumentarea și aducerea la cunoștința autorităților superioare a datelor și indiciilor referitoare la fapte sau stări de fapt contrare ordinii publice și siguranței statului.

Totodată, prin Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice din 19 decembrie 1924 erau drastic sancționate asocierea unor persoane „în scopul de a prepara sau de a executa crime în contra persoanelor sau proprietăților”, afilierea la astfel de asociații, provocarea, înlesnirea la asemenea asocieri, precum și orice manifestări în favoarea acestora.

Așadar, nedovedindu-se exercitarea de violențe de către inculpat sau de către alți agenți ai poliției de siguranță din ordinul acestuia și nici excesul de zel corespunzător sintagmei „activități intense” contra clasei muncitoare și activității revoluționare din norma încriminatoare, în mod corect s-a reținut, prin recursul în anulare, că acțiunile inculpatului s-au circumscris atribuțiilor de serviciu.

În concluzie, în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare și activității revoluționare prevăzută de art. 193

1

C. pen. anterior.

Ca atare, în aprecierea acțiunilor întreprinse de L.C., instanțele nu au avut în vedere starea de fapt, rezultând din materialul probator administrat în cauză, sfera de atribuții legal stabilită acestuia, inculpatul menționat fiind condamnat exclusiv în considerarea calității avute într-o anumită perioadă în aparatul de stat organizat de puterea înlăturată la 6 martie 1945.

Așa fiind, hotărârile criticate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 12 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 2 teza I din același cod, invocat de procurorul general.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte a admis recursul în anulare, a casat hotărârile atacate, a achitat pe inculpat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. și a înlăturat pedeapsa complimentară a confiscării averii, dispusă în temeiul art. 25 pct. 6 C. pen. anterior.

Totodată, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare, conform dispozitivului, au rămas în sarcina statului.