ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5781/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 765

din 23 iunie 2000, Tribunalul București, secția I penală, a condamnat

inculpatul M.M. la două pedepse de câte 12 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunilor de înșelăciune, prevăzute de art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5)

C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C. pen. și la 12

ani, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin.

(1), (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., a contopit

pedepsele și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 12 ani

închisoare.

A aplicat aceluiași inculpat

pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 5 ani a drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) și b) C. pen., precum și pedeapsa degradării militare.

În apel, prin decizia penală

nr. 152 din 21 martie 2001, Curtea de Apel București a redus de la câte 12 ani

închisoare la câte 6 ani închisoare, pedepsele stabilite pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (3), (4) și (5) C. pen., cu

aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. b) C. pen.

Această din urmă hotărâre a

rămas definitivă, prin decizia nr. 1595 din 26 martie 2002 a Curții Supreme de

Justiție, urmare respingerii recursului declarat de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București.

La data de 27 aprilie 2004,

condamnatul M.M. a formulat cerere de revizuire a hotărârii menționate,

invocând necitarea sa la judecarea cauzei, în toate etapele procesuale și,

drept urmare, nu a avut cunoștință de proces.

Revizuientul a susținut că,

datorită situației arătate, i-au fost încălcate dreptul la apărare și,

respectiv, dreptul de a fi prezent în instanță.

Prin sentința penală nr. 832

din 18 iunie 2004, Tribunalul București, secția penală, a respins cererea de

revizuire, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că nici unul din motivele invocate în susținerea

cererii nu se regăsesc în cazurile pentru care se poate cere revizuirea unei

hotărâri penale definitive, de strictă interpretare și limitativ prevăzute în

art. 394 C. proc. pen.

Curtea de Apel București,

secția I penală, prin decizia penală nr. 588 din 11 august 2004, a respins

apelul declarat de revizuientul-condamnat împotriva hotărârii primei instanțe,

ca nefondat.

S-a reținut că, atâta timp

cât prin cererea formulată, revizuientul nu invocă fapte și împrejurări noi,

necunoscute de instanțe la soluționarea cauzei, în mod legal prima instanță a

respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, revizuientul M.M. a declarat recurs, susținând că i-a fost încălcat

dreptul la apărare și că pedepsele au fost greșit individualizate.

În concluzie, acesta a

solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, admiterea cererii

de revizuire și rejudecarea cauzei penale.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor privind pronunțarea acestora cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui

principiu constituțional, legea procesuală penală a reglementat dreptul

examinării cauzei penale în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile

susceptibile a fi supuse controlului judecătoresc, căile de atac și titularii

acestora, precum și cazurile de casare.

Mai mult, hotărârile penale

definitive pot fi supuse căilor extraordinare de atac, cu îndeplinirea

acelorași condiții privitoare la exercitarea acestora exclusiv în cazurile și

în condițiile conceptualizate de legea procesuală penală.

Sistemul coerent stabilit prin

legea procesuală penală este de natură a asigura concomitent prestigiul

justiției, pronunțarea de hotărâri judecătorești corespunzătoare legii și

adevărului, precum și evitarea oricărei vătămări părților din proces, având

totodată aptitudinea de a răspunde exigențelor noii perspective asupra

justiției, generate de art. 21 din Constituția României, revizuită, art. 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Ca atare, admisibilitatea

unei căi de atac este examinată în raport de dispozițiile procesuale penale,

revenind părții interesate obligația de a alege calea procesuală și de a o

exercita în condițiile legii.

Or, constatând că

revizuientul nu a exercitat calea de atac în condițiile legii, cu referire la

neinvocarea de motive determinate prin art. 394 C. proc. pen., pentru care se

poate cere revizuirea unei hotărâri penale definitive, în mod legal prima

instanță a admis excepția și a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

În fine, constatând aceeași

situație, în raport de care hotărârea primei instanțe este legală și temeinică,

instanța de apel a menținut-o, respingând apelul declarat de către condamnat

împotriva acesteia.

Cum nici în acea etapă

procesuală, condamnatul nu a dovedit încadrarea cererii de revizuire în

cerințele legii procesuale penale, cu referire la cazurile prevăzute de art.

394 C. proc. pen. și finalității acestei căi extraordinare de atac, hotărârea

atacată cu recurs nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în

art. 385

9

din același cod.

Pe de altă parte, criticile

reiterate în recurs, cu referire la încălcarea drepturilor de apărare și

greșita individualizare a pedepselor aplicate, se constată a fi fost examinate

în apel și legal respinse cu motivarea că revizuientul nu a invocat fapte

probatorii necunoscute de instanțele care au soluționat cauza penală în ciclul

ordinar de judecată a acesteia, respectiv împrejurări care să ducă la achitarea

condamnatului ca urmare a reținerii altei situații de fapt ci situații vizând o

eventuală schimbare a pedepsei aplicate, ceea ce nu poate atrage incidența art.

403 C. proc. pen., cu referire la art. 394 din același cod.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul declarat de condamnatul M.M., ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, revizuientul-condamnat va fi obligat, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de revizuientul condamnat M.M. împotriva deciziei penale nr.

588 din 11 august 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurentul revizuient

la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de

200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 5 noiembrie 2004.