ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 21.04.2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3194/2005

HOTĂRÂRE
21.04.2005
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3194/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La 22 martie 2002 reclamantul Ministerul

de Interne a chemat în judecată pe pârâta Primăria Sinaia solicitând anularea

Dispoziției nr. 109 din 15 august 2001 emisă de Primarul orașului Sinaia, prin

care în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a dispus restituirea în natură către O.S.V.,

în calitate de moștenitoare a foștilor proprietari I.S. și I.P., a terenului în

suprafață de 428 mp situat în Sinaia.

În motivarea cererii s-a susținut că

dispoziția a fost emisă cu încălcarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

prin aceea că a dispus și asupra suprafeței de 127 mp care nu era deținută de

primărie, fiind în administrarea Poliției Sinaia.

Prin sentința civilă nr. 627 din 23 mai

2003 Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins cererea ca nefondată cu

motivarea că, în raport cu probele administrate, dispoziția de restituire în

natură este legală și temeinică, întrucât imobilul a aparținut autorilor

petentei O.S.V. și face parte din categoria imobilelor preluate abuziv definite

ca atare prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Apelul declarat de reclamant a fost

respins ca nefondat prin decizia nr. 206 din 7 octombrie 2003 pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, secția civilă.

Instanța de apel a reținut că, în contra

susținerilor reclamantului, prin dispoziția atacată s-a dispus restituirea în

natură a imobilului, imobil naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 și aflat în

domeniul privat al statului, iar nu restituirea imobilului care constituie

sediul Poliției Sinaia, și care a intrat în proprietatea statului prin

moștenire vacantă.

Prin recursul declarat în termen și

invocând cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.,

reclamantul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat casarea

deciziei date în apel, precum și a sentinței primei instanțe, iar pe fond

admiterea cererii sale și anularea dispoziției atacate.

Dezvoltând în fapt și în drept recursul,

reclamantul susține că folosește imobilul situat în Sinaia, format din clădire

și teren în suprafață de 1020 mp, care i-a fost transmis în administrare în

anul 1985 prin decizie a Biroului Permanent al Comitetului Executiv al

Consiliului Popular al județului Prahova și apoi prin H.G. nr. 178 din 13

martie 2000, iar suprafața de 127 mp din terenul de mai sus face parte din

terenul de 420 mp restituit în natură prin dispoziția atacată.

În aceste condiții, arată reclamantul,

s-a restituit în natură ceea ce nu se afla în deținerea primăriei, dispoziția

atacată fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (1) și alin. (2)

teza I din Legea nr. 10/2001 în sensul că dispoziția de restituire în natură

putea avea ca obiect numai imobilele deținute de primărie, instituție care, cu

privire la suprafața de 127 mp deținută de reclamant, avea numai obligația de a

comunica starea de fapt solicitantei, care trebuia să notifice pe deținător,

adică pe reclamant.

De asemenea, reclamantul impută instanței

de apel că a stabilit o situație de fapt greșită, consecință a împrejurării că

nu a ținut seama de planul anexă ștampilat și semnat de un expert autorizat și

a lipsei de rol activ rezultată din neîncuviințarea expertizei tehnice cerută

de reclamant, probe care ar fi făcut deplina dovadă că terenul de 127 mp

restituit în natură face parte din terenul de 1020 mp deținut de reclamant,

teren care face parte din domeniul public al statului potrivit art. 1 din Legea

nr. 213/1998 și pct. I.24 și I.29 din Anexa la lege, fiind inalienabil,

insesizabil și indivizibil conform art. 135 alin. (5) din Constituție și art. 11

din Legea nr. 213/1998.

Recursul nu este întemeiat.

Examinând cu prioritate criticile

încadrate în motivele de recurs invocate referitoare la nelegala statuare

asupra situației de fapt se constată că nu sunt fondate.

Astfel, nu este incident cazul de recurs

prevăzut prin art. 304 pct. 10 C. proc. civ., întrucât din motivarea deciziei

atacate rezultă cu certitudine că instanța de apel a verificat susținere din

apel a reclamantului referitoare la dovada dreptului său de administrare dată

de planul anexă la decizia nr. 364/1985, constatând că asemenea anexă nu

există, iar planul de situație aflat la dosarul de fond nu atestă susținerile

reclamantului.

Așadar, nu se poate imputa cu temei

instanței de apel că nu

s-ar fi pronunțat asupra unei dovezi administrate și

care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Nu poate fi primită nici critica

referitoare la refuzul încuviințării probei constând în expertiză tehnică ca

încălcare a rolului activ reglementat prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Potrivit art. 167 alin. (1) C. proc. civ.,

dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă

dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă

prin întârziere.

Or, în concret, cererea privind

încuviințarea expertizei formulată de reclamant a fost respinsă ca

neconcludentă, instanța de apel apreciind că probatoriul existent permite

soluționarea pricinii.

În aceste condiții, respingerea cererii

nu poate fi calificată ca fiind rezultatul încălcării legii.

Dar, instanța de apel a lămurit pe deplin

situația de fapt, întrucât terenul restituit în natură nu face parte din terenul

aflat în administrarea reclamantului, fiind situat la nr. 2 pe strada P., în

timp ce imobilul administrat de reclamant se află la nr. 4, pe aceeași stradă,

fiind astfel două imobile diferite.

De altfel, petenta a cerut să-i fie

restituite în natură amândouă imobilele, dar primarul a dispus numai cu privire

la cel deținut de oraș, transmițând reclamantului notificarea referitoare la

imobilul din administrarea acestuia.

Ca urmare, nici celelalte critici din

recurs nu sunt întemeiate, dispoziția atacată fiind dată cu respectarea Legii

nr. 10/2001.

Pentru toate cele ce preced recursul va

fi respins, ca nefondat, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei

civile nr. 206 din 7 octombrie 2003 a Curții de Apel Ploiești.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21

aprilie 2005.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2005-12-05
0,94
ÎCCJ, Decizia nr. 329/2005
Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 214 din 21 mai 2002, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta C.P., în contradictoriu cu Primăria orașului
ÎCCJ 2005-05-20
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4201/2005
susținând în esență că instanțele de fond și apel erau datoare să interpreteze tăcerea Primăriei, după expirarea termenului de 60 zile ca refuz de restituire a imobilului și să dea curs acțiunii în revendicare, deoarece temeiul acțiunii îl
ÎCCJ 2009-12-09
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9998/2009
a întregului imobil. Prin decizia nr. 113 din 9 aprilie 2008 Curtea de Apel Ploiești, căreia i-a fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului contestatorului, a admis apelul acestuia în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice prin
ÎCCJ 2009-10-22
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8558/2009
Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele: La 20 noiembrie 2007, reclamanta A.G.C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul orașul Sinaia, prin primar, retrocedarea imobilului situat în Sinaia,
ÎCCJ 2007-10-12
0,94
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6605/2007
rea deciziei s-a reținut că instanța de apel nu a stabilit aspectele de fond privitoare la raporturile reclamanților cu fiecare dintre cei șapte pârâți, deoarece nici în considerente nu au fost arătate motivele pentru care acțiunea a fost a
Sursă