ÎCCJ, Decizia nr. 329/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 214 din 21 mai

2002, Tribunalul Prahova, secția civilă, a respins acțiunea formulată de

reclamanta C.P., în contradictoriu cu Primăria orașului Sinaia, având ca obiect

restituirea în natură a imobilului situat în Sinaia, compus din teren și

construcții.

Curtea de Apel Ploiești, secția

civilă, prin decizia nr. 76 din 24 iulie 2002, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Prin decizia nr. 2812 din 9 aprilie

2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta C.P. împotriva hotărârii instanței de

control judiciar.

Cererea întemeiată pe cazurile

prevăzute în art. 322 pct. 2, 5 și 7 C. proc. civ., formulată de reclamanta

C.P., privind revizuirea deciziei pronunțate în recurs, a fost respinsă, ca

nefondată, prin decizia nr. 1701 din 4 martie 2005, pronunțată în dosarul nr.

2901 din 4 martie 2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

revizuenta C.P. a declarat recurs, fără a indica nici unul din cazurile de

nelegalitate conceptualizate prin art. 304 C. proc. civ. și fără a formula

critici susceptibile a fi încadrate în vreunul dintre acestea.

Recursul este inadmisibil, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 129 din Constituția

României, revizuită, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate

și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

În raport cu principiul statuat prin textul

menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință,

provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de

exercitarea acesteia în condițiile legii.

Or, potrivit art. 328 alin. (1) C.

proc. civ., hotărârea pronunțată în revizuire este supusă căilor de atac

prevăzute pentru hotărârea revizuită.

Așadar, în cazul contrarietății de

hotărâri, recursul este admisibil, numai dacă a doua hotărâre a cărei anulare

se cere, era și ea susceptibilă de recurs.

Este de reținut în acest sens că,

prin dispozițiile art. 328 alin. (2) C. proc. civ., în redactarea în vigoare la

data pronunțării deciziei atacate, legiuitorul nu a statuat asupra

posibilității declarării recursului în toate cazurile în care revizuirea se

cere pentru contrarietate de hotărâri, ci a urmărit doar suprimarea căii de

atac a apelului în acest caz.

În cauză, completul de 9 judecători

a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă

și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a

pronunțat asupra unei cereri de revizuire, întemeiată pe cazurile prevăzute în

art. 322 pct. 2, 5 și 7 C. proc. civ.

Hotărârea a cărei anulare s-a cerut,

era irevocabilă și, în consecință, nesusceptibilă de reformare pe calea

exercitării unui nou recurs.

Se constată, așadar, că recursul

declarat nu este admisibil potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii

condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei

hotărâri susceptibile de reformare pe această cale, determinată, ca atare, de

lege.

De altfel, această concluzie dedusă

pe cale de interpretare, cu referire la dispozițiile legii procesual-civile, în

vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, este susținută de dispozițiile art.

328 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 56

din Legea nr. 219/2005, în vigoare la data soluționării căii de atac exercitate

de revizuentul menționat, potrivit cărora hotărârile date în revizuire de

Înalta Curte de Casație și Justiție sunt exceptate expres de la controlul

judiciar, prin exercitarea recursului.

Or, recunoașterea unei căi de atac

în alte situații, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o

încălcare a principiului legalității acestora, precum și al principiului

constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea

prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței

atribuite completului de 9 judecători, prin art. 22 din Legea nr. 304/2004.

Or, normele procesuale privind

sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele

competenței atribuite prin lege, sunt de ordine publică, corespunzător

principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României.

Drept urmare, neobservarea acestora

este sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea

lor.

Așadar, recursul nu este admisibil

nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se constată a fi

întemeiată.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de C.P., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de

revizuenta

C.P.,

împotriva

deciziei nr. 1701 din 4 martie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2901/2004, al

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie

2005.