ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5107/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 147/1999, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul V.C. la 11 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie. Fiind în executarea pedepsei, condamnatul a introdus contestație la executare prin care a solicitat să se constate că faptele ce au atras condamnarea nu constituie infracțiunea de tâlhărie, așa cum s-a stabilit prin hotărârea rămasă definitivă, ci infracțiunea de furt. Sesizat astfel, Tribunalul Prahova, prin sentința penală nr. 482 din 5 noiembrie 2003, a respins contestația, bazată pe dispozițiile art. 461 C. proc. pen., constatând că susținerea contestatorul nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile prevăzute de legiuitor în prevederile textului de lege menționat.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia penală nr. 550 din 10 decembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnat. Împotriva ambelor hotărâri, condamnatul a declarat recurs, reiterând, în esență, cele invocate prin cererea inițial introdusă la instanță. Recursul este neîntemeiat. Contestația la executare este o cale de atac ce vizează executarea hotărârii penale, fără ca pe această cale să se poată aduce o modificare conținutului hotărârii, rezultat al deliberării, intrat în puterea lucrului judecat. Prin dispozițiile art. 461 C. proc.

pen., sunt prevăzute următoarele patru cazuri în care se poate face contestație la executare: s-a pus în executare o hotărâre nedefinitivă; executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum și orice incident ivit în cursul executării.

În raport cu aceste dispoziții legale, este justificată respingerea contestației la executare întemeiată pe motivul că, faptele ce au atras condamnarea, nu constituie o infracțiune de tâlhărie, așa cum s-a stabilit prin hotărârea rămasă definitivă, ci o infracțiune de furt, deoarece, pe de o parte, motivul invocat nu-și găsește corespondent în nici unul dintre cazurile de contestație prevăzute în mod expres și limitativ de lege, iar pe de altă parte, în asemenea situație nu este vorba de un motiv ivit în cursul executării, ci de o problemă de fond care să repună în discuție încadrarea juridică stabilită prin hotărârea de condamnare definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, ceea ce nu se poate face decât pe calea unui recurs în anulare, care implică o altă procedură.

Față de cele arătate, soluția adoptată este legală și temeinică, iar recursul condamnatului urmează a fi respins, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de condamnatul V.C. împotriva deciziei nr. 550 din 10 decembrie 2003 a Curții de Apel Ploiești, ca nefondat. Obligă pe recurent să plătească statului 800.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200.000 lei ce va fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 octombrie 2004.