ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5107/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 147/1999,

Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul V.C. la 11 ani închisoare, pentru

infracțiunea de tâlhărie.

Fiind în executarea pedepsei,

condamnatul a introdus contestație la executare prin care a solicitat să se

constate că faptele ce au atras condamnarea nu constituie infracțiunea de

tâlhărie, așa cum s-a stabilit prin hotărârea rămasă definitivă, ci

infracțiunea de furt.

Sesizat astfel, Tribunalul Prahova,

prin sentința penală nr. 482 din 5 noiembrie 2003, a respins contestația,

bazată pe dispozițiile art. 461 C. proc. pen., constatând că susținerea

contestatorul nu se circumscrie nici unuia dintre cazurile prevăzute de

legiuitor în prevederile textului de lege menționat.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia penală nr. 550 din 10 decembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de condamnat.

Împotriva ambelor hotărâri,

condamnatul a declarat recurs, reiterând, în esență, cele invocate prin cererea

inițial introdusă la instanță.

Recursul este neîntemeiat.

Contestația la executare este o cale

de atac ce vizează executarea hotărârii penale, fără ca pe această cale să se

poată aduce o modificare conținutului hotărârii, rezultat al deliberării,

intrat în puterea lucrului judecat.

Prin dispozițiile art. 461 C. proc.

pen., sunt prevăzute următoarele patru cazuri în care se poate face contestație

la executare:

s-a pus în executare o hotărâre

nedefinitivă;

executarea este îndreptată împotriva

altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

se ivește vreo nelămurire cu privire

la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

se invocă amnistia, prescripția,

grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei, precum

și orice incident ivit în cursul executării.

În raport cu aceste dispoziții

legale, este justificată respingerea contestației la executare întemeiată pe

motivul că, faptele ce au atras condamnarea, nu constituie o infracțiune de

tâlhărie, așa cum s-a stabilit prin hotărârea rămasă definitivă, ci o

infracțiune de furt, deoarece, pe de o parte, motivul invocat nu-și găsește

corespondent în nici unul dintre cazurile de contestație prevăzute în mod

expres și limitativ de lege, iar pe de altă parte, în asemenea situație nu este

vorba de un motiv ivit în cursul executării, ci de o problemă de fond care să

repună în discuție încadrarea juridică stabilită prin hotărârea de condamnare

definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, ceea ce nu se poate face decât

pe calea unui recurs în anulare, care implică o altă procedură.

Față de cele arătate, soluția adoptată

este legală și temeinică, iar recursul condamnatului urmează a fi respins, cu

obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

condamnatul V.C. împotriva deciziei nr. 550 din 10 decembrie 2003 a Curții de

Apel Ploiești, ca nefondat.

Obligă pe recurent să plătească

statului 800.000 lei cheltuieli judiciare, în care se include și onorariul

apărătorului din oficiu, în sumă de 200.000 lei ce va fi avansat din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

octombrie 2004.