ÎCCJ, Decizia nr. 193/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 245 din 10 iulie 2003, Tribunalul Argeș, secția penală, l-a condamnat pe inculpatul B.G., la 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 175 lit. c) C. pen. A constatat că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză. Tribunalul Argeș, secția penală, prin sentința penală nr. 489 din 23 septembrie 2004, a respins, ca nefondată, cererea formulată de condamnatul B.G., privind revizuirea hotărârii primei instanțe, definitivă prin neexercitarea căilor de atac.

Apelul declarat de revizuent împotriva hotărârii menționate a fost respins de Curtea de Apel Pitești, secția penală, prin decizia penală nr. 308/A din 18 noiembrie 2004, ca nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 968 din 10 februarie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de revizuent împotriva hotărârii instanței de apel. Împotriva acestei din urmă hotărâri, revizuentul B.G. a declarat un nou recurs. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Posibilitatea provocării unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile legii procesuale. Corespunzător acestui principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare. Totodată, în vederea realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată, inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție. Potrivit art. 385 1 C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz. Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou recurs declarat împotriva deciziei pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, hotărâre definitivă care, nefiind prevăzută de art. 385 1 C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale. Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată nu este supusă recursului. Pe de altă parte, potrivit normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, art. 22, Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. Or, recunoașterea unei căi de atac, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de condamnatul B.G. împotriva deciziei nr. 968 din 10 februarie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de revizuentul-condamnat B.G. împotriva deciziei nr. 968 din 10 februarie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 7133/2004. Obligă recurentul, la 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iulie 2005.