ÎCCJ, Decizia nr. 193/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 245 din 10

iulie 2003, Tribunalul Argeș, secția penală, l-a condamnat pe inculpatul B.G.,

la 7 ani și 6 luni închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.

20, raportat la art. 175 lit. c) C. pen.

A constatat că partea

vătămată nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Tribunalul Argeș, secția

penală, prin sentința penală nr. 489 din 23 septembrie 2004, a respins, ca

nefondată, cererea formulată de condamnatul B.G., privind revizuirea hotărârii

primei instanțe, definitivă prin neexercitarea căilor de atac.

Apelul declarat de revizuent

împotriva hotărârii menționate a fost respins de Curtea de Apel Pitești, secția

penală, prin decizia penală nr. 308/A din 18 noiembrie 2004, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, prin decizia nr. 968 din 10 februarie 2005, a respins,

ca nefondat, recursul declarat de revizuent împotriva hotărârii instanței de

apel.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri, revizuentul B.G. a declarat un nou recurs.

Recursul este inadmisibil,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării

unui control judiciar al hotărârilor judecătorești, pentru motive privind

pronunțarea acestora, cu nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de

desfășurare a judecății sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional

eronat, este reglementată în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din

Constituția României, revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac,

numai în condițiile legii procesuale.

Corespunzător acestui

principiu constituțional, legea procesual-penală a reglementat dreptul

examinării cauzei penale, în două grade de jurisdicție, determinând hotărârile

susceptibile a fi supuse reformării, căile de atac și titularii acestora,

precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea

realizării scopului procesului penal, astfel cum acesta a fost determinat prin

art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis determinată,

inclusiv cu privire la incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale

definitive, în acest caz.

Reglementarea menționată are

aptitudinea funcțională de a răspunde noii perspective asupra accesului la

justiție, generată de dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile

judecătorești nedefinitive, sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu

referire la dispozițiile înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod,

prevede că deciziile pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi

ordinare de atac, ele fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de

jurisdicție a statuat principiul unicității acestei căi de atac, dreptul

stingându-se prin exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai

multor recursuri este exclusă.

Completul de 9 judecători a

fost sesizat cu un nou recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate de

secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs,

hotărâre definitivă care, nefiind prevăzută de art. 385

1

C. proc.

pen., nu este supusă controlului judecătoresc pe această cale.

Ca atare, potrivit dreptului

comun, decizia atacată nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit

normei atributive de competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, art. 22,

Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se

regăsește în cauză, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi

de atac, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o

soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția de

inadmisibilitate pusă în discuția părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de

condamnatul B.G. împotriva deciziei nr. 968 din 10 februarie 2005 a secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192

alin. (2) din același cod, Curtea va obliga recurentul menționat, conform

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de revizuentul-condamnat B.G. împotriva deciziei nr. 968 din

10 februarie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, în dosarul nr. 7133/2004.

Obligă recurentul, la

1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, din care suma de 200.000 lei,

reprezentând onorariul de avocat cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

pentru asistarea acestuia, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 iulie 2005.