ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1552/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 80

din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, pronunțată în dosarul nr.

1245/P/2004 a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul T.A.

împotriva rezoluției de la 24 martie 2003, dată de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Craiova, privind pe intimata O.I., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 246 C. pen.

A fost obligat petentul la

500.000 lei cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut următoarele:

S-a constatat că la 2

noiembrie 2002, petentul T.A. a formulat plângere împotriva intimatei O.I.,

pentru săvârșirea infracțiunii de abuz contra intereselor persoanelor,

prevăzută de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii,

petentul a susținut că intimata în calitate de judecător la Judecătoria Craiova

a pronunțat sentința civilă nr. 15901/2000, pe baza unei hotărâri judecătorești

false, fiind dezavantajat în litigiul avut cu SC R.I. SRL Craiova.

Prin rezoluția de la 24

martie 2003 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimata judecător,

cu motivarea că sentința civilă pe care s-a bazat soluția dată de intimată în

dosarul nr. 18222/2000 nu a fost falsificată în vreun fel.

Împotriva rezoluției dată de

parchet a formulat plângere petentul, pe care a motivat-o în mod trivial la

adresa judecătorilor de pe raza Curții de Apel Craiova, însă nu s-a prezentat

în fața instanței pentru a o susține, cu toate că i s-a respins cererea de

recuzare a întregii instanțe.

Pe fond, analizând plângerea

și rezoluția dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova s-a apreciat

că aceasta este neîntemeiată, că actele procurorului au fost corect întocmite

și reflectă adevărul pe baza probelor administrate și în consecință a respins

plângerea, ca nefondată, petentul fiind obligat la cheltuieli judiciare

statului.

Împotriva acestei sentințe a

declarat, în termen legal, recurs petiționarul T.A., fără a arăta în scris

motivele.

La dosarul cauzei s-a depus

o cerere prin care petiționarul recuză toți judecătorii de la Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Analizând cererea de

recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție formulată

de petiționarul T.A., aceasta urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă, pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 126 alin. (1)

din Constituția României „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație

și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.”

În conformitate cu art. 16

alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „În România

funcționează o singură instanță supremă, denumită Înalta Curte de Casație și

Justiție, cu personalitate juridică și cu sediul în capitala țării.”

Dispozițiile art. 52 alin.

(5) C. proc. pen., prevăd că „abținerea sau recuzarea care privește întreaga

instanță trebuie să cuprindă indicarea concretă a cazului de incompatibilitate

în care se află fiecare judecător și se soluționează de instanța ierarhic

superioară.”

Așa cum rezultă din

conținutul prevederilor legale arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție

este singura instanță supremă a României, situându-se în vârful ierarhiei

instanțelor judecătorești.

În condițiile în care

cererea de recuzare formulată de petiționarul T.A. vizează toți judecătorii

Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta este inadmisibilă, față de

imposibilitatea soluționării unei astfel de cereri, în situația în care nu mai

există nici o altă instanță ierarhic superioară, instanței supreme, împrejurare

în care formularea cererii care are un asemenea obiect este în contradicție cu

prevederile legale, ce caracterizează competența soluționării lor în sistemul

judiciar român.

Analiza condiției de

admisibilitate a judecării cererii de recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei

Curți de Casație și Justiției primează în raport cu aceea a indicării concrete

a cazului de incompatibilitate în care se află fiecare judecător, condiție care

nici aceasta nu este îndeplinită, cererea neconformându-se dispoziției legale,

ceea ce conduce la inadmisibilitatea cererii de recuzare formulată de

petiționar.

Examinând recursul declarat

de petiționarul T.A. împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond din

oficiu potrivit art. 385

6

C. proc. pen. și cu referire la cazul de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.,

Înalta Curte apreciază recursul petiționarului ca fiind fondat pentru

considerentele ce se vor arăta.

Potrivit art. 343 alin. (1)

C. proc. pen., completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor

de fapt și apoi asupra chestiunilor de drept.

Dispoziția cuprinsă în art.

354 C. proc. pen., menționează faptul că hotărârea prin care instanța penală

soluționează fondul cauzei trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere

și dispozitivul.

Legiuitorul român a prevăzut

în mod concret conținutul expunerii hotărârii judecătorești în art. 356 C.

proc. pen., respectiv aceasta trebuie să cuprindă: a) datele privind

identitatea părților; b) descrierea faptei ce face obiectul învinuirii, cu

arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea

juridică dată acesteia prin actul de sesizare; c) analiza probelor care au

servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei, cât și a celor

care au fost înlăturate, motivarea soluției cu privire la latura civilă a

cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția

dată în cauză. În caz de condamnare, expunerea trebuie să mai cuprindă fapta

sau fiecare faptă reținută de instanță în sarcina inculpatului, forma și gradul

de vinovăție, circumstanțele agravante sau atenuante, starea de recidivă,

timpul ce se deduce din pedeapsa pronunțată și actele din care rezultă durata

acesteia. Dacă instanța reține în sarcina inculpatului numai o parte din

faptele ce formează obiectul învinuirii, se va arăta în hotărâre pentru care

anume fapte s-a pronunțat condamnarea și pentru care încetarea procesului penal

sau achitarea; d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date

în cauză.

În conformitate cu art. 278

1

alin. (7) C. proc. pen., instanța, judecând plângerea, verifică rezoluția sau

ordonanța atacată, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a

oricăror înscrisuri noi prezentate.

Din expunerea sentinței

pronunțată de instanța de fond rezultă că aceasta nu a analizat criticile

formulate de petiționar în raport cu rezoluția dată de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Craiova, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de

magistratul O.I. de la Judecătoria Craiova pentru fapta prevăzută de art. 246

C. pen., motivarea hotărârii cuprinzând doar o apreciere generică, în sensul că

plângerea este neîntemeiată, deoarece actele procurorului au fost corect

întocmite și reflectă adevărul pe baza probelor administrate.

Înalta Curte consideră că

prima instanță avea obligația ca din oficiu să examineze cauza prin corelarea

dispozițiilor speciale referitoare la plângerea în fața instanței împotriva

rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată cu cele

generale privind deliberarea și conținutul expunerii hotărârii pronunțate și

aplicarea lor la condițiile concrete, în scopul rezolvării corecte a fondului

cauzei, ceea ce instanța de fond nu a făcut, pronunțând o soluție, fără a fi

argumentată punctual raport cu rezoluția dată de parchet și probele care au

condus la susținerea ei.

În raport cu cele

menționate, Înalta Curte apreciază că sentința primei instanțe a fost

pronunțată cu încălcarea prevederilor legale menționate, fiind incident cazul

de casare stipulat de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va

admite recursul declarat de petiționarul T.A. împotriva sentinței penale nr. 80

din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel Craiova, va casa sentința penală atacată

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea de

Apel Craiova care va face aplicarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., art. 343 alin. (1), art. 354 și art. 356 din același cod, în

condițiile concrete, precum și tuturor prevederilor legale pentru pronunțarea

unei soluții legale și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei Curți de Casație și

Justiție, formulată de petiționarul T.A.

Admite recursul declarat de

petiționarul T.A. împotriva sentinței penale nr. 80 din 2 noiembrie 2004 a

Curții de Apel Craiova.

Casează sentința penală

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea

de Apel Craiova.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 3 martie 2005.