ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2430/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 5 octombrie 2004, reclamanta SC R.M.S. SRL Reșița a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei și Comerțului - Comisia

Națională pentru Reciclarea Materialelor, obligarea acestuia să-i aprobe

prelungirea autorizației de valorificare a deșeurilor metalice feroase, seria

A.V. nr. 251/11 din 25 iulie 2001 și suspendarea executării adresei nr. 1432/249932/2004,

emisă de pârât, prin care i s-a respins nejustificat cererea de prelungire a

autorizației.

În motivarea cererii sale,

reclamanta a arătat că îndeplinește cerințele prevăzute de O.G. nr. 16/2001

privind menținerea valabilității autorizației inițiale, acest aspect

dovedindu-l prin sentința civilă nr. 4326/2002, a Judecătoriei Reșița, definitivă

și irevocabilă și prin faptul că deține 5565 mp total betonați, pentru

activitatea de valorificare a deșeurilor metalice și 2765 mp la punctul de

lucru; față de minimum 5000 mp și nu mai puțin de 1000 mp pentru punctul de

lucru, cum dispune Anexa nr. 2 din O.G. nr. 16/2001.

Cu toate acestea, pârâta i-a

respins cererea de prelungire a autorizației menționate, pentru că nu a

înființat un punct de lucru și la cea de-a doua platformă, cu toate că O.G. nr.

16/2001 nu prevede această obligație, iar dreptul de a deschide un nou punct de

lucru aparține exclusiv agentului economic.

Curtea de Apel Timișoara, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 438 din 1

noiembrie 2004, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că adresa nr. 1432/249932/2004, emisă de pârât și contestată

în cauză, nu constituie „un act administrativ de refuz”, ci o corespondență,

prin care pârâtul i-a solicitat reclamantei, completarea dosarului, în vederea

prelungirii autorizației în litigiu, urmând ca soluționarea cererii să se facă

după suplimentarea documentației.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, în termen legal, reclamanta SC R.M.S. SRL, Reșița, solicitând

în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ., modificarea

acestei hotărâri și, în fond, admiterea acțiunii sale, astfel cum a fost

formulată.

Recurenta a susținut, în

esență, că prima instanță a apreciat greșit natura juridică a adresei nr. 1432/249932/2004,

care reprezintă, în realitate, concretizarea refuzului nejustificat al

autorității pârâte de a-i soluționa cererea privitoare la un drept recunoscut

de lege.

Că sentința atacată

nesocotește dispozițiile O.G. nr. 16/1991 și probele administrate în susținerea

acțiunii.

S-a mai arătat că prin actul

contestat, intimatul-pârât a blocat practic, activitatea recurentei, cu

consecințe ce se repercutează negativ asupra situației sociale a angajaților

societății.

Recursul este fondat.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990 (în vigoare la acel moment) „orice

persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale,

recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat

al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un

drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente,

pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei

ce i-a fost cauzată.

Se consideră refuz

nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege,

și faptul de a nu răspunde petiționarului, în termen de 30 de zile de la

înregistrarea cererii, respectiv dacă prin lege nu se prevede un alt termen”.

În raport cu dispozițiile

legale mai sus citate, prima instanță a apreciat greșit că adresa nr. 1432/249932/2004,

emisă de intimatul-pârât, nu reprezintă, în fapt, un refuz nejustificat de a

rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege, deoarece, practic,

prin acest act, i s-a pus în vedere recurentei, doar să completeze documentația,

în vederea prelungirii autorizației cerute.

În realitate, pretinzând că

nu s-au depus toate actele necesare, intimatul-pârât i-a comunicat societății

petente, refuzul rezolvării cererii sale, arătându-se foarte clar în adresa menționată

că până la completarea dosarului cu cele menționate, cererea sa nu poate fi

soluționată favorabil.

Această comunicare

reprezintă un act administrativ de autoritate, prin care intimatul a decis că

nu este cazul ca cererea recurentei să fie admisă, o manifestare de voință

săvârșită în vederea producerii unui efect juridic.

În cazul dedus judecății,

refuzul autorității administrative s-a concretizat nu într-o inacțiune, deci

într-un fapt administrativ (cum ar fi fost cazul, dacă recurenta nu ar fi primit

nici un răspuns la cererea sa), ci într-un act administrativ de autoritate,

respectiv adresa contestată.

Întrucât instanța de fond a

calificat greșit natura acestei adrese și a refuzului autorității

administrative pârâte de a-i soluționa recurentei-reclamante, cererea de

prelungire a autorizației în discuție, refuz întemeiat pe dispozițiile alin.

(1) al art. 1, și nu ale alin. (2) din aceleași articol din Legea nr. 29/1990,

urmează ca, în considerarea tuturor celor expuse și a prevederilor art. 313 C. proc.

civ., Curtea să admită recursul, să caseze sentința atacată și să trimită cauza,

spre rejudecare, la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării,

instanța va verifica, eventual și prin suplimentarea probatoriului, dacă, în

raport cu dispozițiile legale aplicabile, reclamanta întrunește cerințele în

vederea prelungirii autorizației în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC R.M.S. SRL Reșița, împotriva sentinței civile nr. 438 din 1

noiembrie 2004, a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 aprilie 2005.